5 ianuarie , 2018

14 ORE ȘI 1100 KM

14 ORE ȘI 1100 KM

Povestire scrisă de Adrian Ceaușescu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la atelierul de scriere creativă din toamna lui 2017.

Dacă faci dreapta după muzeul de artă, drumul se desparte în două acolade ce crestează abrupt, până la jumătate, dealul Capela. De-acolo poți să te strecori după un gard de tablă ruginită și, în mai puțin de o oră, ajungi până în vârf, la Boul de Piatră. Asfaltul se oprește jos, la bifurcație, de-acolo încep dalele mari de granit cu gâlme de iarbă la îmbinări (de care te impiedici dacă alergi) și te izbește, chiar și vara, un suflu rece ca la metrou. Vine dinspre casele părăsite, unde frasinii bătrâni și-au băgat degetele prin ferestre. Copacii încep direct din spatele curților și, de jos, dinspre oraș, viața de-aici pare invizibilă. Mai puțin când dă gerul și pădurea rămâne în pielea goală, atunci se mai întrevede câte un acoperiș, dar din puține unghiuri, pentru că muzeul, deși doar parter, trece de primul etaj al blocurilor. Casa Simian, cum îi mai zice, singura arhitectură maură a orașului, are ziduri albe de cetate, ferestre cu arcade ascuțite, coloane de marmură și un gard de piatră pe care abia prin clasa a șaptea am reușit să-l sărim. Vizavi sunt două barăci scunde, de lemn înnegrit, în care se înghesuie maximum 30 de oameni pe băncuțele lustruite, vin seara ca porumbeii, orbecăind fiecare după cuibul lui. Prima, chiar lipită de gardul bisericii, are păcănele și o copertină verde sub care încap două mese. A doua e cu umbrele Pepsi, scaune albe de plastic, țigări la bucată și votcă mai ieftină. Tu te oprești aici pentru că-i mai aproape și de pe terasă e perspectiva bună, poți ghici casa după perdeaua de frunze. Toamna, la o adică, vezi până-n sufragerie și poți sta până închide.

În serile astea când întârziai, ea nu se dezlipea din fața aragazului Metalica (abia peste 8 ani aveam să-i înțeleg faima), amesteca permanent în ceva, dar tot se umplea bucătăria de fum. Deschidea doar un pic fereastra, să nu iasă căldura, și mirosul de mâncare îmi rămânea în păr, dar asta aflam abia dimineața următoare, spre școală, deocamdată desenam la masa învelită în mușama și mă străduiam să nu întreb mai mult de un „cât mai e până vine” per coală. Când intrai, îți strângeai toată fața într-un zâmbet chinuit și asta împărțea rapid geografia: eu îți săream în brațe, ea își amintea că uitase ceva prin curte. Toată viața ai fost tuns scurt, aveai o perie gri, țepoasă, care în ultima vreme îți cobora tot mai des pe față și mă usturau obrajii minute în șir după ce mă așezai, bălăngănit, pe scaun.

Mă agitam să-ți arăt toate planșele, dar spre ultimele nu mai aveai răbdare să mă lauzi și începeai să te agăți de un element, apoi de proporții, până începeai: aici aș fi făcut… și-i dădeai despre tine. Abia atunci ridicam privirea și te prindeam cum fixai ceva prin geamul în care eu vedeam doar întuneric. Te sprijineai de masă și cu stânga nimerisei fix în cercul maroniu pe care l-ai făcut într-o noapte când ai pus cratița fierbinte direct pe mușama. Prins în flagrant te îndreptai, ziceai ceva amuzant, așa întorceai balanța, eu începeam să râd și ăsta era semnul la care ea apărea ca o stafie de după ușă, îmi aranja la loc părul ciufulit, șușotea ceva cu dumnezeu și bodegă, scotea pâinea din dulapul verde și așa începea cea mai frumoasă parte din zi.

Acum, dupa 12 ani de absență, trebuia să mă întorc acolo.

Mijisem ochii cu vreo două minute înainte să sune telefonul, răspunsesem șoptit, încercând să nu te trezesc. Dimineața intra prin storurile de in albastru și camera părea sub apă, lumina făcea totul turcoaz, exact ca la Megali Petra unde ne scufundam de opt zile să pândim caracatițe și tu, că stai sub apă ca o peștoaică, te prindeai cu călcâiele de o piatră de pe fund și mă trăgeai de mână până începeam să mă agit disperat, rămâneam fără aer și încercam să scap. Acum era rândul meu să te țin aici cât mai mult, părul tău negru îmi gâdila umărul stâng dar eram pregătit să rezist, la un moment dat ai scos un mmmmmm prin vis, apoi te-ai repezit cu ochii închiși și m-ai sărutat.

— Mă pândeai?

— Bună dimineața, ai răspuns lung, și-abia după ai deschis ochii, iar vocea ta a golit apa din cameră și presiunea a revenit la normal.

Am încercat să te strâng în brațe, dar mi-ai alunecat printre degete, cum am zis, ca o peștoaică, și, în timp ce-ți urmăream curul cum apărea de sub tricou în ritmul periuței de dinți, m-am trezit cu asocierea asta în cap și-am început să fredonez puștoaico, tu ai sânge de viperă, dar până să arunci catapulta de Sensodyne mentolat apucasem deja să deschid ușa dinspre terasă și mă pregăteam să-mi aprind o țigară

John și Andi, sportivii tăi, erau deja la cafea. Cu ei împărțeam un bungalou cu două camere și o terasă pe toată lungimea, despărțită la mijloc cu un gărduleț de fier dantelat, îndeajuns de scund să poată fi încălecat fără să te sprijini cu mâinile. Până m-am apropiat puseseră deja o ceașcă în espressorul de voiaj. Cu laptopurile deschise verificau prognozele de vânt să-și poată face strategia de peste zi. Kiteri înrăiți, ei insistaseră cu locul ăsta și, cum noi n-aveam o idee mai bună, yassou Lefkada! La început ai vrut și tu să înveți să te dai și, după ce te-am urmărit două zile chinuindu-te să îmblânzești zmeul, te-am dus într-o seară la apus, când ies caracatițele din crăpături, să-ți arăt minunile. A doua zi n-ai mai vrut să auzi de altceva, ai stat 8 zile numai sub apa ca o…

— Stai un pic, l-am amânat pe Andi, care propusese să mergem la Porto Katsiki. Știam că doar pentru noi ar fi făcut asta, ura locurile aglomerate și, cum plaja asta era cea mai faimoasă, ce făcea acum era un adevărat sacrificiu. Veneau aici de două ori pe an, știau toate cotloanele insulei și se simțeau gazde.

— E super turistic pentru că e chiar mega tare, a completat John. Și vântul nu sare azi de 5 noduri, uite, abia după șase arată niste spike-uri de 7-8, putem să ne oprim la întoarcere în Vassiliki, oricum trecem pe lângă. Am scuturat țigara într-un pahar de plastic și am escaladat înapoi gărdulețul, înainte de orice trebuia să-ți dau vestea de la telefon. M-am oprit în ușă pentru un ultim fum, totul în jur era alb: zidurile, gardurile, chiar și coșurile de fum erau impecabile, probabil nu fuseseră folosite niciodată. Mai aveam trei zile de vacanță, n-aș fi vrut să ne întoarcem mai devreme, dar știam ce-o să spui.

La zece deja încărcasem mașina, eliberasem camera, am plătit doamnei Maria, proprietara, care după ce m-a strâns în brațe până m-am pierdut în capotul ei înflorat, mi-a făcut semn cu mâna s-o aștept, a dispărut târșâindu-și șlapii spre anexele din spatele bucătăriei și s-a întors cu o sticlă transparentă în care se chinuia să înfigă, din mers, un dop de plută. Era fericită că rămânea cu o cameră deja plătită 3 zile, eram în plin august, până seara sigur avea alți clienți. Încă o șarjă de efharisto-parakalo, am înșfăcat ouzo-ul și în câțiva pași eram în parcare. Stăteați toți trei îmbrățișați. John și Andi te încurajau cu bătăi ușoare pe spate, cu degetele lor lungi și brațe caligrafiate, nu puteam niciodată să mă supăr pe băieții ăștia perfecți, cei mai buni prieteni ai tăi. Îți puseseși tricoul gri închis cu un umăr gol, să contrasteze cu bronzul arămiu, părul îți sclipea de la atâta soare, și ascunsă între atleții tăi mai înalți cu un cap, păreai pentru prima dată fragilă. Știam cât de departe ești de asta, mai devreme, în timp ce împachetai, ne certasem de răsunaseră bungalourile.

— Mă bucur că te-ai hotărât să mergi, și John mi-a evitat îmbrățișarea prinzându-mă puternic de mână. Aceeași rigiditate și din partea lui Andi, ne-am salutat scurt, apoi au așteptat până am ieșit din parcare.

Am trântit portiera și insula a rămas afară, cu țiuitul constant al cicadelor, cu mirosul de pin și fierbințeala dimineții de august. Odată cu motorul au pornit muzica și aerul conditionat. De 10 zile ascultasem numai Thievery Corporation, nouă albume, și acum primul gest, după centură, a fost să schimb muzica. Mi-ai dat peste mână nervos: până la graniță suntem încă în vacanță, și cu tot tonul bosumflat am simțit fisura, ai spus suntem și vacanță, două cuvinte care se așezau de partea mea. După ce-am trecut podul îngust care leagă insula de continent, mi-ai mai dat un indiciu: ai dat scaunul la maximum în spate și ți-ai împletit gambele turcește. Am zâmbit degeaba.

— Cum, mă’, să zici că nu vrei să mergi?

— Ți-am explicat de nu știu câte ori, știi tot ce s-a întâmplat acolo, chiar nu-mi pasă de el. Înțelegi că n-am mai vrut să-l văd de-atunci, crezi că în 12 ani nu m-aș fi răzgaândit? Am întins mâna spre bord, chiar nu mai suportam muzica, însă te-ai repezit și m-ai prins cu forță, am încercat să mă smucesc dar porniseși superputerea de prădător, în timpul ăsta făceam opturi pe șosea, abia am reușit la un moment dat să frânez și să trag pe dreapta. Motorul s-a oprit cu o zvâcnitură, mâna care ar fi trebuit să-l scoată din viteză era încă prizonieră, cu o unghie înfiptă în ea.

După ce ne-a depășit tot cârdul de claxoane și gesturi fluturate pe geam, mi-ai dat drumul.

— Treci în dreapta! ai urlat și-ai ieșit din mașină. Am sărit fără să comentez peste schimbător, am închis cât mai încet portiera lăsată deschisă și am profitat de scaunul dat în spate să mă întind. L-am aplecat ca la avion și-am închis ochii. Mașina a demarat încet, fluid, și în boxe tocmai începea Lebanese Blonde.

Cu o săptămână înainte de Lefkada fugisem la Milano, aveam de jumătate de an bilete la Radiohead. În timp ce mă strângeai de mână și cântai You are all I need, I’m in the middle of your picture am uitat de Thom Yorke și m-am uitat doar la tine, toată piesa. În jur mulțimea se mișca organic, ca marea, eram în mijlocul valurilor încercând să rămân nemișcat, lipit de tine. Atunci te-am strâns de mână exact cum mă ținea el când veneam de la școală prin beznă, paralizat de frică.

Mai rămăseseră trei case locuite pe stradă, felinarele nu mai mergeau din ’89 și deși trecusem într-a șasea, muream când aveam ore după-amiaza. Lângă muzeu se construiseră o parte din blocurile noi și aproape toți de pe stradă se mutaseră acolo. Noi, pentru că locuiam în capăt și eram în ultima tranșă, n-am mai primit repartiția. Casele n-au mai fost demolate, însă foștii locatari nu s-au mai întors.

Așa că mă holbam întâi prin geamurile barăcii să văd dacă ești la masă, apoi intram și mă așezam lângă tine. Trebuia să-ți îndur privirea de soldat, din cauza mea trebuia să dezertezi și asta îți dădea dreptul să nu scoți un cuvânt tot drumul.

M-am trezit la vama cu Bulgaria. Am fumat în tăcere în parcarea de după graniță, apoi am trecut la volan. Era după miezul nopții când am intrat în Vâlcea, a trebuit să deschid Waze-ul ca să nimeresc sensurile unice, când am făcut dreapta am observat porțile muzeului larg deschise, și în lumina din curtea interioară se vedeau siluete cu pahare de vin. În față, sub faruri, o limbă neagră de asfalt se întindea pe panta dealului, stânga-dreapta felinare înalte, albe, luminau mașinile parcate. Gardurile erau vopsite și ferestrele dintre copaci păreau reparate.

În fața casei nu era niciun loc, am oprit în mijlocul drumului. Prin poarta deschisă am văzut prelungitoarele cu becuri atârnate de crengi și scaunele tapițate din sufragerie înșirate sub nuc. Din cei câțiva bătrâni așezați nu recunoșteam niciunul. Mă duc să parchez jos, pe bulevard, între timp ieșise și Alina, verișoara din telefonul de dimineață, și tu ai insistat să cobori. Am mai mers trei case până în capăt, unde drumul se lărgea și puteai să manevrezi în voie. Intrarea din gardul de tablă era astupată de saci cu moloz și găleți goale de vopsea. Până am întors, intraserăți deja în curte, strada rămăsese pustie. Am schimbat muzica, am scos mașina din marșarier, am ridicat piciorul de pe frână și-am început să cobor, cu din ce în ce mai multă viteză.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#adrian ceaușescu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *