AMINTIRE CU BUNICI

Povestire scrisă de Crina Voinaghi, aleasă de T. O. Bobe la concursul trimestrial de povestiri, „pentru capacitatea de a portretiza in absentia un personaj, nu doar în mod direct, ci mai ales printr-un anumit gest al acestuia”.

crina voinaghi

Bunicul meu nu a fost un bătrân oarecare, cărunt şi cu ochelari, tipul înţeleptului care începe orice povestioară cu „pe vremea mea…”, nu avea nici măcar fotoliul lui în care să-şi citească ziarul, nu îl durea niciodată nimic şi nu l-am văzut nicicând trist. A fost un super bunic cu puteri nebănuite, juca roluri întruchipând mai multe personaje şi trecând cu uşurinţă de la unul la altul, lăsându-mă complet uimită şi debusolată, mută de admiraţie. Era gimnastul puţin alcoolizat care se străduieşte să facă o mişcare acrobatică cât mai corectă, dansatorul care trebuia să mă ridice în aer, mult deasupra capului şi să se învârtă cu mine, sfătuitorul intim care ştia ce trebuie să fac într-o situaţie sau alta pentru a scăpa nepedepsită după o năzbâtie, ascultătorul de Radio Europa Liberă la refuz, cântăreţul sau lăutarul – nu mi-e prea clar – care se întrecea cu comesenii în cântatul colindelor, machistul convins şi amuzant care intra în încăpere după ce se spăla pe mâini zicând doar „Vetuţo”, iar bunica ştia exact de care prosop are nevoie.

După ce a murit, lăsându-mă fără sfătuitor, partener de dans şi lăutar într-o vreme când aş fi avut mare nevoie de toţi trei, bunica a găsit într-un sertar unde îi păstra toate ustensilele cu sfinţenie, un tub subţire de cauciuc, de aproape un metru, cred, căruia nimeni nu ştia ce întrebuinţare să-i dea. Eu ştiam pentru că îl urmăream într-o vreme pe bunicul cam peste tot, am locuit cu ei până pe la 7 ani, când mama a considerat dintr-o dată ca imperios necesară mutarea mea acasă, că doar şi eu am părinţi, nu sunt a nimănui. Eu ziceam în gând că sunt a bunicilor, dar nu prea cred că ar fi gustat replica mea şi deja ştiam ce mână grea are, aşa că mi-am înghiţit gândul. Deci pe când aveam eu 16 ani bunicul a murit. Bunica nu s-a atins de nimic din ce era al lui, nici măcar nu i-a deschis sertarele, nici măcar nu a intrat în pivniţă, nici măcar nu i-a dat papucii de casă omului sărac de la capătul străzii. La două săptămâni după înmormântare a avut nevoie de o şurubelniţă şi atunci a găsit furtunul. S-a întors spre mine şi mi-a spus pe un ton hotărât, aşa cum făcea întotdeauna:

— Lasă mâţul cela şi hai spune-mi ce-i ăsta! Pe bunicu-tău nu l-am văzut cu el.

Am lăsat pisica şi am luat tubul înfăşurat ca un furtun, de un alb pe alocuri cu nuanţe rozalii. L-am mirosit; era aşa cum mă aşteptam, mai păstra încă mirosul.

— Ei bine, m-a fixat bunica, ştii sau nu ce-i cu el?

— Ştiu, bunică, normal că ştiu. Când furtunul cu care bunicul trăgea vinul din pivniţă se înfunda, mă trimitea după ăsta de rezervă, ştiam că stă în sertar.

— Of, erai lipită de el, nici câinii nu erau aşa înnebuniţi după el, ba când era puţin băut îl ocoleau toţi. Tu, niciodată. Iar el, săracu, ţi-a cântat în strună mereu.

— Mai are vin în beci?

— Normal că are, l-ai văzut tu vreodată să rămână fără vin? Abia s-a atins de el, spunea că îl păstrează pentru Crăciun dar eu ştiam că vorbeşte bazaconii, nu a avut niciodată el grija că nu o să aibă ce bea de Crăciun, a zis bunica ştergându-şi nasul şi ochii în şorţul cu floarea-soarelui pe care nu cred ca şi-l dădea vreodată jos.

Am îmbrăţişat-o, am luat furtunul şi am coborât în beci. Acolo mirosea la fel, a pământ, mere şi vin. M-am dus să verific butoaiele şi erau aşa cum a zis bunica, neîncepute. M-am aplecat, am scos dopul de la un butoi, am simţit şi mai puternic mirosul de vin, am pus furtunul înăuntru şi am început să trag cu putere. Am văzut mai întâi cum tubul se colorează în roşu închis apoi am simţit rece pe vârful limbii licoarea pe care bunicul meu o făcea în fiecare an şi din care, pentru prima oară, gustam fără el.

— Pune canceul jos şi lasă să curgă, îmi spunea, ridici pur şi simplu furtunul când vrei să se oprească. Dacă nu pui canceul pe jos nu curge, să ştii, uite, vezi, de aceea am pus mai sus butoaiele că altfel nu ai cum să scoţi vinul.

Am fugit în casă după un canceu, l-am pus pe pământul bătătorit şi am mai tras încă o dată cu nădejde. Vinul mi-a umplut gura, l-am lăsat să alunece de vreo două ori pe gât în jos până când l-am aplecat peste canceu, lăsând să curgă cu un gâlgâit voios vinul cu miros de lemn umed. Aplecându-mă, am zărit înghesuit într-o parte a butoiului, puţin vizibil, un pachet de ţigări L&M, roşu cu alb pe care îl recunoşteam ca fiind al meu. L-am luat şi m-am aşezat. Era al meu, pachetul meu de ţigări, fumam de aproximativ un an şi îmi ascundeam peste tot pachetele, în locurile cele mai ciudate dar pe acesta nu l-am ascuns eu. M-am dus iar în casă după o brichetă.

— Tu fată, ce faci atâta vreme în beci, e frig acolo, hai în casă!

— Vreau să iau nişte vin să bem în seara asta, bunicul s-ar bucura să ştie că bem din vinul lui.

— Ce-ţi mai trebuie că sunt de toate acolo şi canceu ţi-am dat!

— Da, chiar, mi-ai dat, am uitat, am spus eu ascunzând în palmă un pachet de chibrituri ce stătea degeaba pe o măsuţă din apropiere.

— Să nu stai mult, că ţi-am curăţat cartofi, acum ţi-i pun la prăjit, a mai strigat bunica după mine.

Am coborât. Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat cu atenţie la pachet. Nu era al lui, asta e sigur, îmi aminteam clar scandalul din vară când mama, înnebunită de furie pentru că mă simţise mirosind a fum a început să facă inspecţie generală prin colţuri şi dulapuri. Bunicul, care citea pe faţa mea că nimic nu e în regulă se tot fâţâia de colo-colo, îngreunând condiţiile controlului. Ai fi zis că dansa pe lângă mama şi că el era copilul rău în toată ecuaţia asta, nu eu. Când a ajuns la sertarul unde îmi ascunsesem pachetul de ţigări, nu a găsit nimic acolo, erau doar nişte ciorapi pe care îi priveam cu ochii întredeschişi şi care credeam că vor fi martorii celor două perechi de palme pe care eram convinsă că mama mi le-a pregătit. Toată seara, după ce mama s-a cărat înfrântă dar ameninţând totuşi, mi-am căutat pachetul de ţigări care parcă intrase în pământ. Şi acum l-am găsit, cuprins de umezeală, va să zică aşa, mi-am zis printre zâmbete şi lacrimi, bunicul m-a salvat, bunicul ştia tot despre mine, era singurul care mă cunoştea. M-am hotărât să-l jelesc fumând şi bând din vinul lui, vorbind cu spiritul lui care nu putea fi altundeva decât acolo, în pivniţă, până când a venit bunica furioasă, strigând de la intrare, fără să coboare cele câteva trepte:

— Tu fată, hai de acolo, ţi-am spus să nu stai mult, of, eşti ca bunicu-tău, şi lui i-am spus să aibă grijă de el, da ce, mă ascultaţi voi vreodată pe mine? Şi uite că el nu mai e să bea din vinul lui… tu vrei să faci o pneumonie? dar s-a oprit când a dat cu ochii de mine, cred că îmi cursese rimelul pe toată faţa iar geaca purta urmele unor lacrimi mari.

— Bunică…

— Du-te şi te spală, nu mă ascultaţi niciodată… mi se ard cartofii, a spus aproape şoptit.

M-am ridicat, am urcat cele câteva trepte şi am îmbrăţişat-o plângând. Devenisem extrem de sentimentală după două ţigări fumate şi o jumătate de canceu de vin.

— Hai, gata, mi-a mai spus bunica, cu o blândeţe care topea zăpada, fără să facă nici măcar o referire la cele două mucuri de ţigară pe care le-am cules de pe jos şi le-am dus la gunoi.

Mi-e tare dor de el, am mai spus urcând treptele şi urmată de bunica, umbră tăcută care îşi ştergea lacrimile în acelaşi etern şorţ cu floarea-soarelui.


Dacă ți-a plăcut, apasă!