24 ianuarie , 2018

CAPACUL

CAPACUL

Povestire scrisă de Simona Marcu, aleasă de Oliviu Crâznic la Creative Writing Sundays, pe 21 ianuarie 2018, la tema „Vizită nocturnă (proză fantastică, polițistă, de aventuri sau de dragoste, comică etc.)”.

Nu aveam mai mult de doisprezece ani, imediat după revoluție, în acei ani iuți și amari în care tot ce trebuia să știm ni se spunea la televizor, pe un singur post. Mâncam pâine turcească cu miezul alb ca aracetul, pâine cu burta brăzdată de geometria cuptoarelor de aur. Ani artificiali, ca și sclipiciul de pe pieptul rochiilor de seară mov. Asemenea celei sub care stăteau, la căldura pișcătoare a naftalinei din șifonier, pisicile, în burta albastră a unei cutii care aparținuse unui binoclu din plastic. Cutia era cu capac, subdimensionat din fabricație, de fiecare dată trebuia să îl așezăm milimetru cu milimetru, până când aluneca scârțâind în locul lui strâmt.

Pisicile erau niște vederi lucioase care răspândeau gingășii singulare sau de grup, strânse ordonat una peste cealaltă, creând, în interiorul pereților din carton albastru, o imitație stângace a lumii reale. Fuseseră încadrate de un scenograf dibaci, aveau blănița impecabilă și în ochii albaștri o liniște sătulă, somnoroasă. Doar cea din CCCP înfățișa un motan scarandiv, prăfos și înțepenit în nesiguranță, străbătând drumuri pietruite, de colhoz. Tipărit monocrom și fără risipă, îmi inspira un vag sentiment de milă. Visam să strâng la piept pisoiașii italieni împodobiți cu funde lila, cei care purtau în privire o vulnerabilitate înduioșătoare, deși ușor maladivă, de nobil răsfăț. O lume simplă a pisicilor niciodată cu adevărat vii, dar care nu năpârlesc și nu vomită păr împâslit.

Pe Sanda nu o mai văzusem de mult, ultima dată îmi aminteam că ne jucaserăm la ea acasă cu doi urși mari, din pluș bej. Mâncaserăm o prăjitură cu bezea moale deasupra și denumire nepoliticoasă pentru anii de acum, surâsul negrului. Când am plecat seara, ne-am îmbrațișat promițându-ne fără vorbe că ne vom vedea cel puțin zilnic. Trecuseră doi ani de atunci. Acum era mai înaltă decât mine, cu pulpele mai groase și cu obrajii întinzând o piele palidă, ca un porțelan nedecorat.

Era trecut de miezul nopții când au intrat amândouă pe poartă, bâjbâind spre intrare în întunericul din curte. Maică-sa ținea în mâna stângă o valiză uriașă care o dezechilibra ciudat, așa încât, neisprăvită în deșirare, părea decupată dintr-un teatru de păpuși mânuite fără nădejde. O geantă la fel de burdușită îi tăia umărul drept și nu aș fi știut să spun încotro privește, ochelarii de soare cu lentile imposibil de întunecate îi acopereau jumatate din fața prelungă. Ce mai rămânea era o semilună vineție terminându-se în două buze crăpate pe jumătate.

Bunica se repezi să le ajute – haideți, intrați – instinctiv i-am luat Sandei din mână sacoșa din plastic prin gura căreia am văzut picioarele crem ale unei păpuși dezbrăcate. Și deși privirea îi era năclăită și departe, mi-a răsplătit gestul cu un zâmbet palid, de om mare. Bunica îmi spusese că vor sta la noi toată ziua următoare, seara aveau tren spre Sibiu, acolo unde locuiau părinții Marilenei. O bătuse iar Cornel, credea că de data asta îi rupsese și o coastă. Sau chiar două.

— Mie nu îmi mai e somn, am zis. Ție?

— Nici mie, a spus Sanda, aproape nedeslușit.

— O, ce mișto, facem noapte albă!

Am luat-o în sufragerie, nu se uita la mine, stătea sprijinită de brațul unui fotoliu și toată apariția ei de copil mare părea rătăcită într-o pădure statică, ca o urmă incoloră a unei emoții de care nimeni nu-și mai amintește precis.

— Vrei să ne jucăm Risk? am întrebat-o. E foarte mișto, ai o armată și cucerești țările adversarilor tăi, poți să-ți alegi culoarea, eu joc mereu numai cu roșu. Îmi place să am Kamceatka, mi se pare că sună grozav. Kamceatka! Mă înflăcărasem și aproape că râdeam, încercând din răsputeri să-mi alung cât mai departe din gând întrebarea prin care mi s-ar fi putut elucida vânătaia zărită în spatele piciorului ei stâng, atunci când se așezase. Sanda stătea pe canapea cu mâinile pe genunchi și își mângâia unghiile mâzgălite cu ojă roz.

— Aaaa, știu! Vrei să ne uităm la pisici?

Sanda ridică din ojă doi ochi de culoarea cojii de stejar.

— Ce pisici?

— Am o cutie plină de poze cu pisici! Sunt foarte drăgălașe, să-l vezi pe un mâțic, ce fundă grasă are la gât, mai mare decât el! Aproape că țipam, animată de idee. Vrei?

— Da, hai.

Cred că se făcuse dimineață, iar noi două eram tot acolo, imaginându-ne că avem un hotel luxos plin de feline moi. Amenajasem un cort dintr-un cearceaf brodat și spătarele scaunelor din sufragerie. În interiorul acestuia pisicile conviețuiau în bună pace, CCCP-ist și occidentale laolaltă. La un moment dat, din prea mult entuziasm, nu știu cum m-am răsucit și am lovit-o. A răcnit. A răcnit a fiară, sigur nu a om. Apoi s-a retras din cort târâș, și tot așa, ca o șopârlă, s-a urcat pe canapea.

— Ce-ai pățit la picior? a ieșit întrebarea mea lipindu-i-se de vânătaie ca o bală cleioasă de melc, am văzut-o îngrețoșându-se în timp ce o rosteam.

— A venit mama în mine și am picat peste o noptieră, când i-a mutat tata capul la spate.

Apoi nu ne-am mai jucat. Bunica ne-a chemat la masă, pregătise cafea cu lapte si pâine prăjită cu unt. Era o pâine de casă, aia turcească se transforma în pesmet la prăjit. Am mâncat în tăcere, Marilena nu mai avea ochelarii de soare, o priveam cu frică gândindu-mă că așa trebuie să arate un cap mutat la spate. De culoarea strugurilor hamburg.

Au plecat după-amiază, le-am auzit, dar mă culcasem și m-am prefăcut că dorm. Spre seară am refăcut singură cortul. Urma să înceapă școala curând și încercam să întind zilele cât mai mult, ca un elastic într-o praștie prea mică. Am aranjat totul așa cum ne jucasem toată noaptea, apoi am plecat să aduc pozele.

Cele mai multe erau acum în drum spre Sibiu.

În șifonier, Sanda îmi lăsase o singură pisică, motanul comunist și jegos de la est. Cutia albastră, mult prea mare acum pentru el, avea capacul pus cu grijă. Un gest frumos, până la urmă.

Mi-amintesc ca așa am zis, un gest frumos.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#simona marcu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *