CEASORNICĂRIA (fragment)

Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2017, la tema „Se ia o carte favorită sau mai degrabă o carte necitită, proaspăt cumpărată din librărie, pe care abia dacă ați avut timp să o răsfoiți. Se copiază cu atenție primul paragraf (sau primele două dacă e prea scurt), de fapt prima mie de semne (pentru cei care știu). Se continuă la liber povestea deja începută, în stilul autorului sau în stil personal. Nu o grăbiți, nu mă interesează o finalitate, doar o posibilă continuare.”.

laura-pamfiloiu

Calea Moşilor e lungă, ba e lată. Calea Moşilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la bulevardul Republicii până la magazinul Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până şi soarele. Şi blocurile noastre vor fi înalte, însă acum sunt în construcţie. La parterul lor vor fi magazine, iar pe mijlocul străzii va trece tramvaiul 21.

Acum, noi locuim împreună cu bunica, pe strada Ştirbei Vodă, într-un bloc dărăpănat. Anton spune că blocul a prins multe cutremure, iar la următorul mai mare, o să cadă. Lui Anton îi e frică să mai stea aici. Şi mamei îi e frică de bunica. Aşa că trebuie să ne mutăm pe Calea Moşilor, într-un apartament nou, doar al nostru.

Ne-am mutat într-o marţi. După vreo două luni, cunoşteam destul de bine cartierul. Ieşeam seara cu Teresa, cu bicicletele şi dădeam ture printre blocurile încă neterminate, urcam şi coboram movilele de nisip lăsate de muncitorii care încă lucrau la şantier. Era frumos, parcă mergeam pe plajă. Ca să ajung la şcoală, trebuia să iau tramvaiul şi să traversez bulevardul lung, plin de vitrine acoperite cu coli mari de hârtie. Dacă era vreme frumoasă şi nu aveam multe teme pentru a doua zi, veneam acasă pe jos. Douăzeci de minute. Îmi plăcea să-mi limpezesc mintea, aşa cum am auzit-o pe mama că face, după o zi în care avea şedinţă la birou.

Nu mai ştiu când am văzut ceasornicăria prima oară; cred că a fost atunci când mi s-a rupt cureaua de la rucsacul de şcoală, cărţile mi s-au împrăştiat pe jos şi a trebuit să mă opresc. I-am văzut pereţii. Erau  decojiţi şi înghesuiţi între zidurile unei brutării şi ale unui magazin de pălării. Cum de n-am observat-o până atunci? m-am întrebat. Am trecut de atâtea ori pe strada pietruită cu dale de culoarea oţelului, fară să-mi ridic privirea o dată, atentă doar la paşi şi la crăpăturile machiate cu noroi în care-mi intrau vârfurile pantofilor. Mama mereu îmi spune să privesc şi în sus, că niciodată nu ştii când trece în zbor un pescăruş sau o altă pasăre albă, dar mie  nu-mi plac decât păsările flamingo, iar ele nu zboară deasupra oraşului nostru, am învăţat asta la ştiinţe..

Mi-am cules cărţile şi caietele de pe jos, am înnodat cureaua ruptă, mi-am pus ghiozdanul pe spate şi am vrut să-mi continui drumul, dar ceva mă ţinea pe loc. Un miros cald, îmbietor, ieşea din brutărie. M-am uitat în vitrină: un coş imens, ca un lighean verde plin cu paie, asemenea celor pe care mi le imaginam ieşind din capul lui Sperie Ciori după ce Oz i-l umpluse cu creieri, trona după sticla lucioasă şi plină de degete. Coşul era plin de chifle, baghete, cornuri şi covrigi falşi. Toate aveau o culoare pământie, nenaturală în care nu mi-aş fi băgat dinţii nici dacă aş fi fost cel mai flămând şoarece din lume, în schimb mirosul… ei, bine, mirosul era ceva divin. Am intrat. Primul pe care l-am văzut a fost brutarul. Arăta foarte ciudat, ca o baghetă uscată, în mărime naturală. Înalt, subţire, uşor cocoşat din cauza capului care-i cântărea mai mult decât corpul. Purta părul dat pe spate, neted şi uleios, ascuns sub un batic galben, legat piratereşte. Singurele care nu erau la locul lor, neîmblânzite, erau sprâncenele. Încercam să mi-l imaginez cu mâinile prin aluat, amestecând şi lovind balonul alb din care ieşeau nori de făină. Mi-am luat un ştrudel, pe care l-am mâncat afară, pe trepte. Un motan negru, cu blana lucioasă, a apărut dintr-un tufiş, m-a privit scurt şi a încercat să mi se strecoare printre picioare.

— Pardon!

— Poftim? Ai zis ceva?…

Doamne, am înnebunit, cum să întreb aşa ceva? O fi de vină testul de la franceză… mi se pare că motanii vorbesc franţuzeşte.

— Am zis Pardon, hai trage-ţi picioarele că mă grăbesc şi nu am de gând să ţopăi. Îmi dai voie? Merci!

Picioarele s-au mişcat singure şi i-au făcut loc motanului. Balansându-şi coada nervos, a urcat cele patru trepte, a deschis uşa ceasornicăriei şi s-a făcut nevăzut.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Îl vedeam cum se arcuieşte pe lângă picioarele mele, cu coada balansându-se ritmic. În condiţii normale, aş fi fost înfricoşată să aud un motan vorbind, dar nu eram speriată deloc. Singurul gând care nu-mi dădea pace era cum să fac să-l mai văd o dată, mai ales să-l  aud. Cu greu am reuşit să adorm spre dimineaţă. M-am visat un şoarece gigantic, cu picioare roz de plastelină, moi şi lipicioase. Stăteam cocoţată pe un ştrudel uriaş şi ţineam în lăbuţe un evantai cu care făceam vânt motanului întins pe treptele din faţa ceasornicăriei. La fiecare mişcare a evantaiului, coada motanului se legăna tic-tac, tic-tac.

M-am trezit brusc, am tras pătura să-mi văd picioarele. Erau în regulă.

După ore eram acolo. Mi s-a părut că mă aşteaptă.

— Cam târziu azi, nu ţi-a fost foame? m-a întâmpinat cu un rânjet.

— Ce ştii tu cât e ceasul?

— Eu, nu multe. Coada mea ştie. Vii?

Am intrat în ceasornicărie. Mirosea a răcoare şi a rotiţe de metal. Chiar la intrare, o tejghea mică, acoperită cu o bucată de sticlă spartă, oglindea pereţii de un verde închis, acoperiţi de sus până jos cu fel de fel de ceasuri. Străluceau ca nişte ochi, zeci de ochi fără pleoape, condamnaţi să nu clipească niciodată. Ticăiau toate în acelaşi ritm, dirijate din umbră de o forţă nevăzută. Abia atunci am înţeles: coada motanului le ţinea în viaţă. Mi-a fost frică să mă uit prea insistent la ea, de frică să nu mă hipnotizeze şi să încep şi eu să ticăi.

— Poţi sta aici, mi-a spus, arătându-mi un scăunel mic de lemn, cu  trei picioare, ascuns sub tejghea. Nu vine  repede, a ieşit să-şi cumpere ziarul şi nu se întoarce decât după ce-l citeşte pe tot.

— Şi lasă magazinul aşa, gol? Dacă intră vreun hoţ?

— Ei, hoţ! Nu intră nimeni cât timp sunt eu aici. Ce hoţ ar îndrăzni să intre într-o ceasornicărie păzită de un motan vorbitor? Şi-apoi ce să fure? Timp? Nu-l poţi fura. Îi fură el pe toţi.

— Apropo de timp, am de învăţat, nu pot să stau prea mult.

— Vino, vreau să-ţi arăt ceva. Uită-te bine.

Am clipit şi s-a făcut linişte. Ticăitul a dispărut, măturat de coada motanului care s-a oprit brusc într-un echilibru perfect. Cadranele ceasurilor s-au deschis ca la un semn şi cifrele au ieşit libere, plutind prin aer sau rostogolindu-se silenţios pe podea. Motanul zâmbea mulţumit.

— Haideţi mai repede, ieşiţi leneşelor! Întindeţi picioarele! Mai cu viaţă, c-aţi amorţit de-a binelea, le striga râzând.

Un opt subţire şi strălucitor, făcut parcă din argint, mi-a căzut pe umăr. S-a uitat la mine, mi-a tras cu ochiul, apoi m-a întrebat:

— Dansezi?

Nu am apucat să zic nimic. Două braţe de aluminiu m-au îmbrăţişat şi imediat m-am trezit cu picioarele în aer. Ceasurile erau golite şi toate cifrele dansau în jurul meu. Pereţii ceasornicăriei s-au albit de tot, apoi s-au culcat la pământ. Încăperea s-a mărit brusc, tejgheaua a dispărut şi în locul ei a apărut un tron de sticlă în care motanul strătea tolănit cu coada perfect întinsă.

Afară, totul era încremenit: un ziar, luat de vânt, levita în aer, doi copii au rămas cu gurile căscate, pregătindu-se să muşte din covrigi. Lumea întreagă s-a oprit. Noi eram singurii care ne mişcam. Eu, condusă de un Opt elastic şi agil, Trei care făcea piruete în jurul unui Patru care se împiedica la fiecare pas, Zero, care se rostogolea nebuneşte pe podea, încercând să scape de un Unu mult prea insistent.

— Cum se poate asta, de când faceţi voi…, m-am bâlbâit. Nu-mi găseam cuvintele. Eram uimită şi fascinată şi mi se părea că visez.

— Dintotdeauna. De la început. O să-ţi povestesc odată, dar nu acum.

Coada a început să se mişte din nou. Cifrele au zburat prin aer şi s-au aşezat cuminţi, fiecare la locul ei. Cadranele s-au închis, pereţii au înverzit şi s-au ridicat la loc. Cu coada ochiului, i-am văzut pe cei doi muşcând cu poftă din covrigi, ziarul a aterizat pe o bancă, apoi l-am auzit pe brutar strigând că mai vrea un strop de sare în aluat.

— Mi se pare mie sau tocmai ai oprit…

— Timpul? Da. Ştii, şi el oboseşte, dar nu are putere să se oprească singur, aşa că îl ajut eu.

— Fantastic! am exclamat. Şi poţi face asta când vrei tu? Poţi să-l opreşti mâine, pe la unşpe?

— Nu aşa stau lucrurile. Timpul nu se opreşte când vor unii sau alţii. Parcă trebuia să pleci, hai du-te, ne vedem mâine.

— Mâine? Mâine nu pot, am pian.

— Mâine, te aştept. Acum du-te. A intrat sub tejghea şi s-a făcut nevăzut. Uşa de la intrare s-a deschis şi ceasornicarul a intrat ţinând un ziar împăturit sub braţ. Mi-a aruncat o privire scurtă şi, înainte să mă întrebe ce doresc, am ieşit. Clinchetul clopoţelului de la uşă a tresărit în spatele meu.

În seara aceea n-am putut dormi din nou. Îmi era teamă ca nu cumva coada motanului să se oprească iar eu să nu mă mai trezesc niciodată. Auzeam ticăitul ceasului de pe birou. Din când în când, aprindeam veioza să verific dacă cifrele sunt toate la locul lor. Spre dimineaţă, mă dureau urechile şi am adormit vreo oră.


Dacă ți-a plăcut, apasă!