CITITORUL DIN PEȘTERĂ

Povestire scrisă de Magdalena Voiculeț, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2017, la tema „Se ia o carte favorită sau mai degrabă o carte necitită, proaspăt cumpărată din librărie, pe care abia dacă ați avut timp să o răsfoiți. Se copiază cu atenție primul paragraf (sau primele două dacă e prea scurt), de fapt prima mie de semne (pentru cei care știu). Se continuă la liber povestea deja începută, în stilul autorului sau în stil personal. Nu o grăbiți, nu mă interesează o finalitate, doar o posibilă continuare.”.

magdalena voiculet

„Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani. Jur că spun adevărul. Părinții mei tocmai terminaseră divorțul, lucru de care nu-mi păsa prea mult. Într-un fel, situația avea doar avantaje: în toiul micului lor război personal, aveau acum încă și mai puțin timp ca de-obicei ca să mă piseze. Părinții mei nu erau oameni răi. Erau – cum să spun? – pur și simplu părinți. Văzând acum în perspectivă ce s-a petrecut, ar fi trebuit chiar să-mi fie mai curând milă de ei, știu asta. Dar eram micuț, nu mă gândeam la astfel de lucruri. Ca să fiu sincer de tot, umblam de colo-colo nici pierdut, nici găsit. Chiuleam de la școală, căutam paranghelii, mergeam pantaraura. Nici astăzi nu știu ce înseamnă să cauți paranghelii sau să mergi pantaraura, dar nu contează. Chiar dacă nu se știe de unde vin, se știe bine unde ajung, atât blestemata de paranghelie, cât și pantaraura.

Și, în fine, din una într-alta, când m-am regăsit, eram membrul unei bande de mici găinari în zona cheiului, lângă estuar, unde fluviul și marea se întâlnesc ca să-și încheie socotelile cu viața.”

„Cititorul din peșteră”, Rui Zink

Locul acela, a cărui liniște era înteruptă mereu în jurul amiezii de zgomotul puternic al valurilor, devenea câteodată unul neprietenos. Cu toate astea avea ceva magic malul acela plin de spirale sidefii, care se înmulțeau cu fiecare scufundare. După reflux, ne-am dus să căutăm pe plajă cochilii în care să ardem firișoare de iarbă parfumată. Era modul nostru de a evada în timp ce construiam tot felul de scenarii neobișnuite. În drum, am făcut un mic ocol pe la casa izolată a pescarului șchiop și i-am șterpelit pe apucatelea câte un pește. Cu siguranță ne-a văzut, dar nu s-a mai sinchisit. Avea un acvariu uriaș de care se îngrijea mai mult decât de casa care stătea să se dărâme. Am fugit ținând bine peștii cu tricoul rulat ca un buzunar. Când am ajuns la mal, la locul nostru secret, am căzut sleiți de puteri, răsuflând din greu. Stăteam întinși și râdeam, ignorând durerea din piept, în timp ce priveam peștii care înghițeau aerul cu lăcomie. I-am eliberat, dar nu înainte de a pune pariu pe o punguliță de tutun care se va îndepărta primul. Am privit așa, din urma lor către orizont, până am uitat de pariu. Nu mai conta.

— Câteodată îmi doresc să fiu în locul lor și să pot înota cât mai departe de malul ăsta.

— Mie mi-ar plăcea să fiu o focă. Aș lenevi la soare toată ziua, tolănită pe stânca asta abruptă.

Am izbucnit în râs și ne-am întors la locul nostru.

Ne-am afundat picioarele goale în nisip, până ce am simțit cum răceala ne urcă prin vene. Capul îmi era amețit de mirosul ierburilor arse, care se amesteca cu cel de pește îmbibat în tricourile ude. Un scârțâit puternic ne-a atras atenția în direcția stâncilor. O corabie veche, înnegrită de mucegai, cu pânzele neobișnuit de albe, s-a apropiat destul de mult. Dinspre ea, mai multe bărci au pornit către mal, încărcate cu saci grei și cu precupeți. Când una din bărci a ajuns în dreptul nostru, vâslele mari și scara din lemn s-au înfipt în nisip. Un hamal ne-a împins, lovindu-ne cu colțul aspru al unui sac plin, care stătea să plesnească.

— Faceți loooc! Faceți loooc! S-a îndreptat împreună cu alții, și ei încărcați cu greutăți, spre piața din centrul micii așezări în care locuiam. Probabil erau condimente rare aduse tocmai din îndepărtatele Indii.

— Ce frumos miros coșurile alea împletite! Unul dintre precupeți lăsase în urma lui un miros de parfum oriental. Era ceva nou pentru noi.

— Ajungem până acolo înainte să se întoarcă hamalii?

— Nu știu, vedem noi. Trebuie să găsim ceva de care să ne ajutăm.

În mod normal am fi mers după ei, dar am preferat să facem o întrecere până la vas. Nu era prea departe, malul fiind destul de abrupt și apoi, mai înotasem pe astfel de distanțe. Am intrat îmbrăcați în apă, pentru că nu aveam de gând să ne întoarcem prea curând, și am pornit înot trăgând după noi și una din vâsle. Ne-am apropiat de vas pipăindu-i cu mâinile lemnul umed. Undeva spre mijloc se auzeau niște pocnituri ce-i transmiteau vibrații în scânduri. Presupuneam că acolo vom găsi scara și ne-am îndreptat spre ea cu mare atenție. Nu vedeam și nici nu auzeam pe nimeni, dar am urcat cu frica de a nu fi prinși.

Pe vas nu eram decât noi și un pui de maimuță, care ne-a condus la una din încăperile luxoase. Ușa situată pe o parte laterală flanca lungul șir de gemulețe rotunde înspre pupa. Am intrat întâmpinați de un miros greu de mucegai, amestecat cu mosc și scorțișoară. Draperii groase de catifea verde de care atârnau ciucuri vechi argintii ascundeau o parte din ferestre. Pe jos, covoare țesute în forme geometrice, cu accente picante de roșu, și blănuri în forme neregulate susțineau greutățile meselor cu picioare răsucite de lemn sculptat pe îndepărtate insule virgine. Toate acele lucruri erau la fel de vechi ca și corabia pe care ne furișasem. Era un decor impresionant, dar nu ne prea păsa. Timpul trecea repede, așa că am coborât în viteză scara dintr-un colț al camerei, care ducea în măruntaiele vasului, până la o încăpere micuță, cu pereții tapetați cu biblioteci care se îndoiau sub greutatea cărților.

— Priviți, asta-i o ascunzătoare perfectă!

— Da, iar micuța va împărți cu noi proviziile ei.

— Poate n-ar fi rău să o învățăm să mai fure câte ceva de pe la bucătărie.

— Cred că știe deja. Câteva resturi uscate de pâine zăceau abandonate într-un colț al camerei.

Două coșuri împletite, pline doldora cu banane care așteptau să se coacă, se odihneau în spatele ușii. Deasupra capetelor nostre erau câteva frânghii groase, de care se atârna bucuroasă mica ființă oacheșă. Părea că este singurul locuitor al acelei încăperi. Am încercat să ne facem comozi și am scos hainele ude de pe noi. Încăltămintea rămăsese pe mal. Ne era frig, dar trebuia să ne obișnuim. Încercam să îmi ocup mintea cu ceva în așteptarea plecării. Am scos două cărți și-un nor de praf de pe raft și un fir de aer rece mi-au atins fața. M-am uitat mai atent printre cărți și am văzut o cameră plină cu provizii. Era prost luminată de fascicule de lumină care pătrundeau printre scândurile cu care se obturase o cale de acces mai veche. Probabil o ușă sau un coridor. Am scos cu atenție câteva cărți, atât cât să mă pot strecura printre rafturi. Nu mai era nicio altă modalitate de a pătrunde în acel spațiu secret care se dovedise a fi salvarea noastră. Se pare că toate obiectele de preț erau depozitate acolo. Haine scumpe, bijuterii, covoare, tot felul de mătăsuri colorate, blănuri și piei argăsite, vase din lut și obiecte argintate, mici obiecte de mobilier și coșuri întregi de lavandă uscată ticseau spațiul restrâns. Tot ce aveam nevoie.

În cele din urmă, vasul s-a pus în mișcare. Nu auzisem încă nimic și nici nu văzusem pe cineva, dar legănatul se intensificase. La fel și curenții de aer care pătrundeau printre scânduri din toate părțile. Noaptea se lăsase de mult, dar emoția plecării încă nu mă lăsa să adorm. Stăteam toți într-o liniște deplină și nu puteam decât să ne imaginăm realitatea de afară.

— Mă întreb unde ne va duce corabia asta. N-am văzut niciun steag.

— Să ne ducă undeva? Nuuu, corabia asta ne va duce peste tot.


Dacă ți-a plăcut, apasă!

1 Trackback or Pingback for this entry

Magdalena Voiculeț | Noi Povești, June 13th, 2017 on 19:51

[...] Cititorul din peșteră, exercițiu de atelier, Creative Writing Sundays, seria 14, 2017, publicat de scriitoarea Adina Popescu în Revista de Povestiri [...]