20 mai , 2018

DULCE-AMĂRUI

DULCE-AMĂRUI

Povestire scrisă de Horea Sibișteanu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 6 mai 2018, la tema „povestire minimalistă sau luxuriantă”.

Privește semaforul de pe trotuarul opus. Trei, doi, unu. Nu mai are timp să traverseze. Omulețul verde e înlocuit de unul roșu, iar timpul se modifică de la zero la șaptezeci și nouă. Șaptezeci și opt, și șapte. Prima mașină pornește de la semafor, în timp ce altele două claxonează deja. Opt mașini. Cam aglomerat pentru duminica de Rusalii. Se uită la ceas: 15:58. O să întârzie. Scoate telefonul, intră pe Whatsapp și începe să scrie: „Hey! Ce faci? Eu aștept la semafor vis-a-vis de Palatul Știrbei. U?”. Se uită pe bara de sus a conversației. Ridică privirea din telefon spre semafor. Cinci, patru, trei… Telefonul vibrează. „Hei. Eu am ajuns deja. Te aștept la o masă în spate, aproape de gard.”

Intră pe poarta palatului și îl privește de sus în jos. Pe una dintre ferestrele de la parter încă se mai observă rămășița unei bucătării a vreunui restaurant ce a funcționat acolo până de curând. Traversează curtea și ocolește palatul prin dreapta. Ajuns în spate, privește spre grădină. Aleile delimitate de pietriș sunt luminate de beculețe ce atârnă din copacii tineri, iar printre aceștia, din loc în loc, sunt mese, hamace și beanbag-uri.

Privește ceasul. Și cinci. Deja a întârziat, așa că grăbește pasul. Picioarele i se afundă pe aleea de pietriș, dar continuă să pășească apăsat, căutând masa cu fața cunoscută. La bar observă un fost coleg de liceu. Nu mai știe cum îl cheamă. Nici nu au mai vorbit de vreo zece ani. Întoarce privirea în partea opusă, nu vrea să fie văzut și atunci îl observă pe Ghiţă. E cu ochii în telefon, citește ceva. Se apropie încet de el şi îl cuprinde cu mâna pe după spate.

— Bună, urâtule! Scuze că am întârziat. Mă aștepți de mult?

Ghiţă se întoarce spre el tresărind. Arcuiește spatele ca și cum ar fi deranjat de mâna ce îi mângâie omoplatul stâng. Se ridică de pe scaun şi întinde mâna să dea noroc.

— Hei, Alex. Stai liniștit. Am avut ceva treabă prin zonă, am terminat mai repede şi am venit direct aici. Ce faci? Ești bine?

Zâmbește stingher şi întinde mâna pentru a răspunde la salut. În lumina difuză ce pătrunde printre copaci, ochii lui par şi mai verzi decât în poze.

— Ce bei? Vreau să mă duc la bar să iau o limonadă. Am gura uscată.

— Eu beau o bere. Vrei să merg și eu cu tine? Îi răspunde cu o mișcare fermă din cap că nu. Trebuie să câștige puțin teren în fața lui, pentru că a început cu stângul. Îl simte mai rece decât la întâlnirea trecută, când s-au plimbat ore bune, în miez de noapte, prin Cișmigiu.

La bar e destul de aglomerat. Îl știe de undeva pe băiatul care servește, dar nu poate să își dea seama de unde anume. Ori dintr-un alt bar sau poate l-a observat odată pe stradă. Barmanul întoarce privirea spre el și îl salută. E clar că se știu de undeva. Poate au vorbit online, poate e unul din tipii pe care îi urmărește pe insta. La bar mai intră o fată și se apucă și ea să servească. Îl privește și îl întreabă ce vrea. Barmanul se întoarce, o atinge pe umăr pe colegă și îi spune:

— Pe Alex îl servesc eu. Tu ocupă-te de altcineva.

Zâmbește complice și așteaptă ca barmanul să termine de pregătit cocktailul.

— Cu ce te servesc?

— O limonadă cu ghimbir și o bere. Recomanzi ceva?

— Avem o bere artizanală mișto tare. Făcută la Iași. Prințesa bea limonadă? Spune barmanul râzând și privind spre masa unde îl aștepta Ghiță.

— Prințesa bea bere, răspunde el, privind spre masă. Apoi întoarce privirea spre bar și continuă. Eu beau limonadă. Sau eram eu prințesa?

— Nu ai nici cea mai mică idee cine sunt, nu?

Se rușinează și lasă privirea în jos. Ar fi vrut să spună că știe, însă nu își poate aminti de unde se știu.  Zâmbind, confirmă.

— Vamă. Astă vară. Remus.

— Fuck! Da. Gata, știu.

Își amintește perfect seara în care s-au întâlnit pe plajă și nu poate înțelege cum a putut să uite tocmai de ea. De atunci s-au întâmplat multe și el a luat decizia să se mai liniștească. Astă vară erai wild și acum bei limonadă. Douășcinci de lei, spune, punând pe bar paharul de limonadă, lângă sticla de bere pe care o desfăcuse cu câteva secunde înainte.

Plătește, zâmbește și pleacă spre masă rușinat. Speră ca Ghiță să nu fi văzut acel episod. Nu vrea să îl sperie cu povești despre deciziile proaste pe care le ia după ce bea. Ajuns la masă, se așază pe scaunul din stânga lui Ghiță. Îi pune berea în fată și duce paharul spre gură să bea din limonadă. Ghiță îi mulțumește, ia o gură din bere, după care se uită la sticlă să vadă ce anume bea. Îi place mult, spune că are aromă de cardamon. Un mix interesant, dulce-amărui. Habar nu are ce gust are cardamonul, dar nu are niciun rost să continue acea discuție. Își trage scaunul mai aproape de el și începe să îl mângâie pe picior. Ghiță zâmbește și se uită în jur să vadă dacă sunt priviți. Apoi se apleacă spre el și îi șoptește la ureche.

— Îți place să te joci cu focul. E plină terasa și ție îți arde de joacă. Îmi place, dar te rog să te potolești.

Își trage mâna și o așază pe masă. Ridică paharul și mai bea o gură de limonadă. Apoi întoarce privirea spre el și îi spune:

— Știi că îmi place să mă joc cu tine…

— Exact, i-o taie scurt. Ai zis adevărul. Îți place să te joci și apoi pleci. Și trece o lună și nu te mai văd. Apoi apari ca și cum totul e ok. Dar nu e.

Se uită la eticheta de pe sticlă și continuă, fără să îl privească.

— Eu nu pot așa. Eu vreau ceva serios iar tu vrei doar să consumi. Nu cauți nimic serios. M-am gândit mult dacă să avem discuția asta sau nu. Îmi placi mult, dar îmi faci rău. Așa că mai bine punem punct aici.

Un nod în gât nu îl lasă să dea replică. E așa cum spune el. Are dreptate. La prima întâlnire i-a spus că nu caută nimic serios. Dar de-a lungul discuțiilor la telefon, și-a dat seama că ar vrea să încerce ceva cu el. Prinsese curaj prea târziu.

— Mulțumesc pentru bere. E mai bine să plec, continuă Ghiță. Se ridică de pe scaun și se apropie de el. Îl ia în brațe și îl pupă pe gât. Îi șoptește la ureche că îi pare rău. Pleacă.

Rămas singur la masă, mai bea o gură din limonadă. Sângele îl clocotește în tâmple. Ar vrea să se ridice, să fugă după el și să îl sărute, după care să îl scuipe între ochi. Ia telefonul și intră pe Whatsapp. „Mai bine nu mă mai căuta deloc. S-ar putea să fie prea târziu”. O bifă, a doua, se albăstresc. A văzut mesajul. Închide telefonul, îl pune în buzunar, ia paharul de limonadă cu ghimbir și se îndreaptă spre bar. Îl privește în timp ce își mușcă buza de jos.

— Când termini tura, că am chef de nebunii…


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#horea sibișteanu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *