HOȚUL

Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Ilustrați, într-o povestire de maximum 6000 semne, lucrul de care vă e cel mai frică.”

Nicoleta Balaciu

În seara aceea, în timp ce scria mesajul cu laptopul în poală, pe canapea, Ioana auzise hoțul. Alături, cu tableta în brațe și degetele mișcându-se abil, Robi ghida rechinul printre meduzele ucigașe, spre bancul de sardine. Întâi fusese un foșnet slab, acoperit de sunetele jocului. Ascultase atentă, oprindu-se din tastat, cât rechinul înota între Insula Piraților și Golful Crabilor. Abia când Robi îl dusese în Grota Comorilor și când, pentru câteva secunde, se făcuse liniște în sufragerie, iar jocul încărca noile misiuni, auzise clar sunetul ca de folie dezlipită, venind din dormitor. Lăsase laptopul deschis și emailul neterminat. Copilul nu remarcase nimic, absorbit de tabletă. Se furișase desculță și împinsese încet ușa. Pe pat și pe jos, scoase din învelișul igienic, erau aruncate absorbantele pe care tocmai le cumpărase. Douăzeci de bucăți. Pachetul economic.

— Ce faci, tată, ce cauți? Nu vezi că nu e nimic aici?

— Ce caut?! îi strigase atunci bărbatul, ridicându-se încordat, cu gura schimonosită și venele umflate la tâmplă. De parcă n-ai ști!

Ieșise lipăind pe gresie în papucii gumați, în timp ce Ioana aduna absorbantele, nehotărâtă dacă să le arunce pe toate sau doar pe cele mototolite.

— Ce e, tataie? Cine te-a supărat? îl auzise pe Robi întrebând, probabil cu ochii la joc. Ce nu găseai?

— Ce nu găseam? Când? se mirase bătrânul.

Și Ioana îi crezuse sincer mirarea. Hoțul doar fusese acolo. Atât de aproape. Trecuse pe lângă ei și mai furase o bucată.

Când se întorsese în sufragerie, îl găsise pe bătrân în fața televizorului, cu motanul birmanez culcușit în poală.

— Ioana, ia uite ce s-a îmblânzit Pietricică. Mai știi cum scuipa și sărea pe șifonier când erați mici?

— Cine e Pietricică? întrebase Robi.

Ioana îi făcuse cu degetul semn să tacă, apoi luase laptopul în brațe. Ștersese emailul literă cu literă, urmărind cum se împuținau cuvintele. Când ajunsese la ultimul rând, și-l închipuise ca pe o cărare ce dispărea treptat, năpădită de mărăciniș. Ca dâra de firmituri lăsată de Hansel și Gretel, pe care păsările o ciuguleau. Cum de nu văzuse dâra lăsată de tatăl ei? Toate monedele, actele, cheile ce-i scăpaseră din buzunarul găurit de hoț. Ochelarii, umbrelele, pălăriile sau alte nimicuri. Și hoțul acela mic ce mergea în urma lui, adunându-le. Și-l imagina cum se oprea și cerceta fiecare obiect căzut. Fiecare cuvânt sau amintire. Cum le culegea, umplându-și buzunarele. Ghiftuindu-se. Crescând și umflându-se, la fel ca rechinul din joc. Fără să fie vreodată sătul. Cum de ajunsese să le dea buzna în casă, lăsând totul vraiște? Să-i înghesuie, să-i îmbrâncească? Să se instaleze confortabil între ei. Să-i facă să se simtă ca niște intruși.

Și când se gândea că o învinovățise la început pe doamna Ghițescu. Că le umbla în lucruri, că îi căuta de bani. Pusese și o cameră deghizată în ceas, s-o filmeze când era doar ea cu Robi acasă. O văzuse cântând Țăranul e pe câmp sau jucând Tabinet cu băiatul. Ștergând pete de spanac de pe canapea sau aducându-i ouă Kinder pe furiș.

În fine, se hotărî ea să scrie în mail, tatei îi lipsesc tot mai multe… apoi ștersese din nou. Ce treabă mai avea Mirela cu ei de le dădea atâtea sfaturi? Să-și vadă de viața ei din Canada!

Televizorul mergea în gol. Pe History era un documentar cu fragmente alb-negru. Bătrânul ațipise cu bărbia în piept și gura deschisă. Un fir de salivă i se scurgea pe la colțul buzelor. Până să ia un șervețel și să-l șteargă, picurase pe blana pisicii. Motanul ridicase capul, de parcă ar fi vrut doar să verifice că nu e altceva și se culcase la loc.

— Mami, am evoluat la Rechin Tigru, spusese Robi ghemuit între pernele canapelei. Acum pot să prind și pelicanii din zbor.

— Bravo, puiule, îi răspunsese Ioana. Acum hai să-l ducem pe tataie în camera lui.

Când îi pregătise patul, dăduse peste un ciorap de lână ascuns în fața de pernă. Nimic nou. Când băiatul era mic, îi dispăreau tot timpul botoșii, ca apoi să-i găsească atunci când schimba lenjeriile, îndesați sub saltea, alături de alte lucruri. Găsise biscuiți și portocale mucegăite printre prosoapele din șifonier. Felii de salam și bucăți de pâine uscată. Bomboane. Cine știe ce lipsuri o fi îndurat bătrânul, fuseseră totuși nouă frați, iar el era singurul care mai trăia.

Dar o deranja cum ieșea dimineața la geam, după ce își mâncase oul fiert moale, cașul, zacusca dietetică și feliile cu dulceață ale lui Robi. Cum se văicărea că din două fete niciuna nu are grijă de el, că îl țin nemâncat și închis în casă. Copiii mai mici se speriau, traversau în fugă doar dacă îl vedeau la fereastră. Ioana se gândea mereu că ar fi și ea vinovată dacă l-ar lovi o mașină pe vreunul. Alții îl batjocoreau. Sau râdeau de Robi la școală. Nu știu ce să fac, cum să vă ajut. Vorbiți cu un adult, îi spusese o fetiță într-o dimineață. Alteori, găsea în bucătărie cutii piramidale de lapte, pe care copiii le primeau la școală. Probabil că unii i le aduceau până la geam, când se întorceau la prânz de la cursuri. Bătrânul le tăia la un colț și sugea direct din ele. Robi îl surprinsese într-o zi și îi arătase că se beau cu paiul, însă a doua zi cutiile erau tot tăiate.

Când scosese ciorapul, Ioana constatase că e plin cu bancnote. Deci acolo își ținea ascunși banii. Știa că îi strânge, dar nu voise niciodată să-l supere și să-i ceară, în fond nici nu erau mare lucru. Avea o amărâtă de pensie, nu-i ajungea nici pentru medicamente. Îl auzise recent cum îi numără și se mirase cum de mai vede. Poate își punea ambele perechi de ochelari, și ai lui și cei rămași de la bunica. Așa cum făcea când citea numerele vechi din Magazinul Istoric. Poate îi recunoștea pe pipăite. Mai degrabă. Sau cine știe?

Uneori hoțul aducea frânturi furate înapoi. Descuia ușa și le arunca pe neașteptate în casă. Ca pe niște oase cu care momești un câine. Îl faci să se-apropie, să le adulmece și i le plimbi pe la nas până crede că sunteți prieteni. Îl lași să le roadă încrezător, apoi îl lovești peste bot, iar el se retrage dezamăgit că a avut încă o dată încredere. Cam așa. Erau zile când totul era ca înainte. Făceau piața împreună și se plimbau prin parc. Își aminteau de vacanțele de la Olănești. Mergeau la cimitir cu crizanteme. Apoi hoțul se întorcea tiptil. Se trezeau cu el scotocind prin casă, răsturnând sertarele și alegând aiurea ce să ia sau ce să lase. Îl așteptau încordați, dar îi lua mereu prin surprindere. Ca atunci când Robi venise mai devreme de la școală. Descuiase ușa și strigase tare tataie, am venit. Speriat, bătrânul îl pândise din bucătărie, ascuns după frigider. Ieșise agitând polonicul în aer: Care ești, mă? Îți dau eu până te-nveți să nu mai furi!

— Hai, tată, să dormi la tine în pat, îl chemase Ioana.

— S-a și făcut noapte? se mirase bătrânul. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.

Îi dăduse medicamentul și îi ceruse să deschidă gura, să se asigure că îl înghițise.

— Dom’le, ce-mi faci tu mie, bombănise el, dar se supusese.

Chiar și așa, Ioana știa că undeva sub limbă, sau poate între gingie și obraz, era ascunsă pastila gălbuie de Ebixa. Găsea mereu un mod să o păcălească. Iar când făcea curățenie, în spatele noptierei sau după calorifer dădea peste grămăjoare de medicamente scuipate, năclăite, prinse într-o spumă cretoasă.

— Îți las lumina de veghe să nu-ți fie urât? Sau vrei lampa de sare? îl întrebase.

— Ei, om în toată firea să-mi fie urât? Doar nu-s copil. Pune, te rog, ceasul să sune devreme mâine de dimineață. Am oră la XI B și vreau să termin de corectat tezele. Și scoate cățeaua asta de aici, ce Dumnezeu, Ioana, de câte ori să-ți spun că nu vreau să văd animale în casă?

— Bine, tată. Noapte bună, îi răspunsese ea.

Gonise motanul din pat, stinsese lumina și se întorsese în sufragerie. Mircea îi trimisese mesaj să o întrebe dacă are nevoie de ceva, să cumpere când iese din tură.

— Hai, Robi, hai și tu odată la culcare.

— Încă trei minute, te rooog. Mai am un pic și ajung Megalodon. O să pot înghiți bărcile cu totul.

Citise încă o dată mailul Mirelei. Ce să-i răspundă, tot frânturi? Și ce să omită? Închisese laptopul, avea să îi scrie altădată. Din dormitor, auzea sforăitul șuierat al bătrânului. În liniște, hoțul îl veghea gândindu-se ce a mai rămas de furat.


Dacă ți-a plăcut, apasă!