HYSTERIA SAU POVESTEA UTERULUI RĂTĂCITOR

January 29, 2018 0 Comment

Povestire scrisă de Aurore Iacobescu, aleasă de Oliviu Crâznic la Creative Writing Sundays, pe 21 ianuarie 2018, la tema „Vizită nocturnă (proză fantastică, polițistă, de aventuri sau de dragoste, comică etc.)”.

Aurore Iacobescu

În toamna acelui an, trei femei de condiții sociale absolut diferite se confruntară cu o bizară maladie.

Cum localitățile în acel ev întunecat erau formate din trei zone de interes, castelul, satul și hanul, era lesne de înțeles că cele trei femei erau mândre reprezentante ale acestora.

Desigur că satul deservea castelul pentru muncile cele de jos, unde mâna feminină era atât de necesară, mai ales pentru doamna castelului care se afla adesea la ananghie. Cât privește hanul, rareori femeile serioase intrau acolo, nici măcar precupețele care se opreau la poarta din dos pentru a lăsa pește sau napi pentru tocăniță. Hangița rămânea singura femeie ce tăia și spânzura acolo, dând băutură pe datorie, turnând berea în halbe, trezindu-i din beție pe cei mulți și dijmuind fetele cu ștate vechi pe la mesele gălăgioase și soioase.

Așadar, la castel se afla pe atunci doamna castelului, încă frumoasă la 21 de ani, după ce fusese promisă și adjudecată de la 14. Posibil ca frumusețea si lipsa pungilor de sub ochi, atât de caracteristică lipsei de soare și vitamine din acea zonă geografică, să se fi datorat și absenței copiilor, cărora castelanul, plecat acum la război, le ducea teribil dorul, mai ales când îi privea pe cei rumeni și sănătoși ai țăranilor.

Eleganța doamnei era renumită în toate ținuturile învecinate, întreținută de ritualul odihnei și relaxării pe patul domniei sale, echipat cu șapte perne de puf de dimensiuni mari, patru de dimensiuni medii și una mică, înveșmântată toată în mătase, pe care domnița își odihnea obrazul, când stângul, când dreptul, spre a nu căpăta acele riduri urâte femeilor. Astfel, doamna castelului se trezea când soarele îi încălzea dormitorul, în absența seniorului plecat de luni de zile la luptă, și trimitea după singura servitoare în care avea încredere, spălătoreasa. Singura care îi înmiresma toate fețele de pernă, toate rochiile și toate vălurile cu cimbrișor, pentru alungarea duhurilor rele, și cu lapte de salvie, pentru a fi plăcute la atingere. Și toate acestea doar printr-o indicație discretă cu degetul și doar în timp ce Domnia Sa se muta elegant pe o laviță învecinată patului, la fel de acoperită cu mătăsuri și brocart aurit.

În acea dimineață, simți însă cum partea dorsală a făpturii sale se cutremură teribil atunci când încercă să se așeze în poziția sa preferată, aceea culcată ba pe o parte, ba pe alta, fără a pune presiune nici pe ambele coapse deodată, spre a nu le turti, nici pe împletitura elaborată din păr, dar nici pe bărbie, astfel încât să nu dezvolte o oribilă gușă.

Încercă să se așeze așa cum nu se mai așezase niciodată, pe burtă, dar zvârcolirea se intensifică și aproape că leșină când văzu cum cearșafurile mătăsoase erau toate șifonate. Se întoarse în sudori pe spate, simți cum duhul din ea prinse și mai multă obidă și o arcui în sus de parcă era un păstrăv pus direct pe frigare. Pe stânga dacă se așeza, o fesă i se învolbura ca un pui de găină gata să iasă din găoace. Pe dreapta dacă se așeza, fesa i se aplatiza ca și cum ceva o trăgea cu putere către buric.

— Să vină spălătoreasa, urlă țâșnind direct în picioare.

Spălătoreasa era una din acele femei de 40 de ani căreia îi mai rămăseseră nepoți după una din marile epidemii de ciumă. Netemătoare, îi oblojise pe toți cu mâinile ei, confecționând pomezi și unguente din aceleași plante pe care le folosea acum ca să îmbălsămeze rufele castelanei.
O feri Dumnezeu de cumplita molimă, dar nu și de o altă molimă ce bântuia femeile pe atunci: moartea bărbatului la o vârsta la care nici frumusețea, nici fertilitatea și nici măcar darul de a face fiertura de orz mai bună nu-i garanta vreun altul.

Alergă din spălătoria ce se învecina cu bucătăria către camerele din turn, unde urletele doamnei nu conteneau.

— Adu apă fierbinte, comandă castelana în cea mai pocită voce a sa, icnind a groază.

Spălătoreasa înșfăcă așternuturile și mătăsurile, vălurile și rochiile, și tot ce se afla pe jos, pornind pe scări în jos. Doamna nu numai că era într-o stare lugubră, dar se găsea și goală, tremurând din toate încheieturile.

Focul fierbea îndelete pentru a încălzi apa din marea căldare, timp în care spălătoreasa presără cimbrișor peste rufele domniței și făcu trei cruci de Doamne-ajută-și-ferește. Când apa fierse, o luă din nou pe scări și, deși se fripse la degete, duse căldarea până sus. Doamna zăcea, vânătă și despletită, cu răni pe coapsele sale atât de frumoase și netede. O obloji și doftorici, îi puse cămașa groasă de noapte și se puse în afara ușii spre a o proteja de alte chinuri.

Așa cum stătea lipită de perete și cu mâinile a rugăciune, brațele îi fluturară de pe lângă corp și o transformară într-o arătare ca un fluture de noapte. Îi coborâră apoi și i se lipiră de pântec. Vinele i se umflară. Sângele făcea mici cheaguri pe traiectoria lor, iar acolo unde era mai năvalnic devenea purpuriu sau direct negru. Palmele, deja crăpate, se uscățiră, iar unghiile măcinate de soda săpunului se crăpară pe din două.
Însă, dintre toate, mâncărimea ce o cuprinse de la umeri și până la buric, și gâdilatul de la subțiori, pe lângă pliurile sânilor, o făceau să zbiere și să hohotească în același timp.

— Domniță, domniță, ia răul din mine, chiuia și se scărpina spălătoreasa.

Toate acestea ar fi rămas necunoscute țărănimii din sat, mai ales că femeia nu avea bărbat care să-i poarte de grijă, dacă seniorul aflat în război nu i-ar fi trimis un sol doamnei s-o vestească că vine într-o lună. Neprimit în marea sală a castelului, el se întoarse la han unde istorisi curioasa întâmplare celor prezenți. Pomeni că urcase chiar până la iatacurile doamnei, nefiind primit de nimeni și fiindu-i teamă să se întoarcă la senior fără o batistă a soției sale, semn că a anunțat-o de întoarcere.

Hangița nu credea în duhuri de când stătea cu nasul în licori, mai ales în hameiul de bere care, zicea ea, vindeca orice. Și, de când scăpase de cele mai rele molime punându-și hamei la piept, era convinsă de destinul său de a ferici pe alții cu o halbă si pe ea însăși cu un somn liniștit în cămăruța de lângă crâșmă.

Bărbați avusese suficienți în fața ochilor, mai ales beți și buboși, știrbi și chiori, îi disprețuia și îndrăgea deopotrivă. Simțea că nu e o femeie ca toate celelalte, pentru că le oferea bărbaților tot ce doreau ca să nu ajungă să o dorească pe ea. În cămăruța ei nu intrase vreunul vreodată, deși dădea lecții de seducție și idei de tămăduire pentru felurite situații de amor. Îi ajunseseră la urechi metode de tortură pentru femeile infidele și își imagina la fel pentru toți mușteriii din han. Dar mai apoi îi făcea să cânte cu halbele ei pline de bere.

Istoria solului monseniorului o cutremură ca pe o femeie singură ce se afla. Mănunchiul de hamei de la pieptul ofilit părea acum și mai trecut. Mirosul de bere nu-i mai dădea pacea de altădată. Chiorii și bețivii duhneau mai rău ca de obicei. Și ciorile păreau a se învârti peste hoiturile cu halba în față.

Mai întâi o cuprinse sfârșeala. O letargie de moarte ce o împinse pe podeaua murdară. Apoi un soi de delirium tremens, ce o făcu să dea cu piciorul în toate butoaiele înșirate, care se vărsară peste ea murând-o într-o duhoare de crâșmă. Apoi horcăiala…

— Ciumă, urlară toți și o lăsară în penumbra ceasurilor de 5 după-amiaza.

Încă de pe vremea vechilor egipteni se vorbea despre niște dereglări specific femeiești, ce fuseseră identificate pe timpul faraonului Senusret al II-lea ca mișcări spontane ale uterului în corpul femeii, iar pe vremea lui Amenhotep ca puternice convulsii ce puteau duce până la sufocare.
Însuși venerabilul Hipocrat avansase ideea potrivit căreia între flancurile femeii se afla acest viscer feminin, uterul sau hystera în greacă, ce se asemăna cu un animal pentru că se putea muta stânga-dreapta sub coaste, împingând coșul pieptului și făcând-o pe nefericită să tresară din umeri, sus-jos până la cartilajul toracelui și oblic către ficat sau splină, punând presiune pe intestinul gros și făcându-l să se baloneze peste măsură.

Platon considera că uterul era trist și fără noroc când nu avea un partener, teorie continuată mai apoi de Aristotel. În Roma Antică, Aulus Cornelius Celsus oferea o descriere și mai amănunțită, spunând că la femei o boală violentă izvorăște din pântec, afectând atât de rău simțurile pacientei, încât aceasta se putea prăbuși ca într-o veritabilă convulsie epileptică; diferența era că femeia nu își dădea ochii peste cap, nu făcea spume la gură, ci cădea într-un somn greu.

Acest organ rătăcitor devenea mai cu seamă virulent la femeile singure, văduve sau pur și simplu disprețuitoare de bărbați și dădea o maladie misterioasă cunoscută sub numele de hysterie. La multe femei, acumularea de lichide neexpulzate prin alte metode naturale se localiza în jurul inimii sau a zonelor învecinate cauzând o umezeală morbidă. La altele, umezeala le umfla încheieturile oprindu-le din muncă sau alte tabieturi femeiești. La cele mai multe, se manifesta cu transpirație și călduri ce lăsau așternuturile jilave. Se zvonea însă și despre un efect cumplit, aducător de moarte lentă, de care se temeau toți vracii și chiar mai-marii medicinii de la vremea aceea.

După ei trimise seniorul când se întoarse de pe câmpul de luptă la aflarea teribilei maladii ce o necăjea pe doamna sa: hysteria.

Tratamentele disponibile erau în funcție de starea și dispoziția financiară a pacientei.

Exista soluția aromoterapiei, ce consta în amplasarea de mirosuri plăcute în zona reproducătoare a femeii și mirosuri neplăcute în zona nazală, ce ar fi cauzat strănutul și astfel mutarea uterului înapoi la locul lui firesc. Lucru atât de lesne de înfăptuit de spălătoreasă, dacă nu ar fi fost și ea diagnosticată cu hysteria și închisă în spălătorie.

Un alt remediu era masajul zonei cu uleiuri, realizat tot de o femeie de încredere și fără simptome de boală, dar singura rămasă la castel, spălătoreasa, avea extremitățile peste măsură de umflate și ar fi agravat starea deja precară a doamnei. Medicii în sine se fereau de acest masaj și însuși monseniorul îl găsea abject, mai ales de când i se retezaseră câteva burice de la degete în luptă și era nevoit să umble cu o mănușă din piele de capră.

Din multiplele aparate făurite la vremea aceea pentru torturi și execuții, era unul destinat binefacerii femeiești. „Manipulatorul” era o inginerie ce promitea vindecarea totală de hysterie și fusese folosit pe regine și prințese. Amplasat în iatacul doamnei, se utiliza dimineața și seara în prezența a trei medici faimoși lăsați anume de monsenior, ce plecase cu surle și trâmbițe într-o altă bătălie.

Tratamentul dădu roade neașteptate: după câteva ședințe însoțite de gemete și împotriviri, castelana nu mai spuse nimic și rămase întinsă pe pernele sale de mătase, e drept că pe spate, nu cum obișnuia, ba pe un obraz, ba pe altul, dar medicii considerară asta o îmbunătățire și, până la urmă, concluzionară că doamna era o femeie nobilă care avea tot dreptul să-și mențină astfel frumusețea, prin odihnă.

De când bețivii locului și alți târgoveți fugiră urlând „Ciumă”, hanul rămăsese în tăcere. Nimănui nu i se păru curios pentru că, așa cum era obiceiul, ciumații se baricadau pentru a nu răspândi molima, și probabil numai drumul medicilor pe acolo și nasul lor obișnuit să detecteze arome morbide făcu ca ușa hanului să se deschidă din nou. Mirosul dulceag din încăpere îi liniști la început, căci, se știa, ciuma avea o duhoare pestilențială. Pus pe seama halbelor neatinse, izul se propaga dinspre tejghea si mai cu seamă de sub ea.

Fiind dintre puținii ce aveau privilegiul vinului nobil, doctorii ignoraseră pesemne beneficiile hameiului asupra rinichilor și cu atât mai mult asupra frăgezirii diverselor cărnuri. Nefiind oameni ai bisericii, ci ai științei, nu putură însă să nu remarce un miros cum numai în catedrale se mai simțea când era scoasă vreo relicvă sfântă.

Lungită pe jos, murată în bere și cu un buchețel de hamei ieșindu-i din gât, zăcea hangița, dovadă a unui martiriu crâncen. Licoarea nu făcuse decât să o păstreze în această stare, căci altfel sfârșitul și-l dăduse luptându-se cu creatura dinlăuntrul ei. Mai mult ca sigur, viscerul ei de temut, hystera sau uterul, fusese atras de plăcutul miros de hamei de la piept și rătăcise până acolo. Disperat, nu dăduse de acea îmbietoare aromă și dorind să iasă îi rămăsese femeii blocat în gât, sufocând-o.

Cum patologia sau tanatologia nu se inventaseră la vremea aceea, doctorii nu aveau cum să știe caznele prin care trecuse femeia: mai întâi o fază de excitație, urmată de pierderea cunoștinței, apoi o fază de convulsii în care mai mult ca sigur se lovise de obiectele înconjurătoare, totul terminându-se în nemiloasa ei asfixie. Chiar și așa, medicii identificară cea mai severă formă de hysterie și putură stabili, numai dintr-un schimb înspăimântat de priviri, cauza evidentă a morții: suffocatio mulierum.


Dacă ți-a plăcut, apasă!