17 iunie , 2018

IN MEMORIAM

IN MEMORIAM

Povestire scrisă de Vlad C. Dragne, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, pe 3 iunie 2018, la tema „a pleca din România”.

Mihai coborî din autobuz, traversă și se opri în dreptul Mercedesului parcat în fața porții. Îl ocoli ca să poată suna la sonerie și observă abțibildul de la firma de închirieri. Se privi în capota lucioasă și descoperi o pată de înghețată pe tricou. Pata maronie ieșea foarte ușor în evidență pe tricoul roșu decolorat și Mihai încercă să o șteargă, dar era prea târziu.

Ioana, sora lui cu trei ani mai mare, îi deschise poarta și îl pofti înăuntru. Trecură pe lângă Loganul parcat în curte, pe lângă tufele de trandafiri lăsate în paragină și intrară într-o casă verzuie, cu un singur etaj. El se descălță la intrare, iar ea îi oferi o pereche de papuci roz cu puf, explicând că șlapii Adidas fuseseră deja luați. Mihai râse și se duse în bucătărie.

Fratele cel mare, Andrei, se ridică de la masă și dădu mâna cu Mihai. Pe masa veche, al cărei lemn începuse să putrezească în interior, erau răsfirate farfurii de plastic cu sarmale, salam de Sibiu și cârnați. În mijloc, aliniate perfect, trei caserole cu colivă, cea din stânga deschisă și începută, cu lingura înfiptă în ea. Jos, lângă masă, două sticle de doi litri de Coca-Cola, pline cu palincă de prune.

În jurul mesei erau patru scaune. Mihai se așeză pe cel mai apropiat de fereastra deschisă, față în față cu fratele său. Sora lui aduse o poză cu un bărbat cărunt, zâmbitor, într-o ramă aurie, și o puse pe scaunul din dreapta lui Mihai, apoi se așeză pe cel rămas liber. Deasupra lor, de pe frigider, trona și îi veghea o altă fotografie, care îi înfățișa pe ei trei, ceva mai tineri, în jurul aceluiași bărbat, într-un scaun cu rotile, cu medalia „Nihil Sine Deo” atârnată de gât.

Andrei își reglă ceasul Rolex, dându-l cu 8 ore înainte. Mihai își aprinse o țigară și își măsură rudele din priviri. Fratele lui purta blugi Gucci și un tricou polo galben Ralph Lauren. El își luase blugii din H&M și tricoul îl primise cadou de la fosta iubită în urmă cu un an. Ioana avea o rochie albastră simplă, pe care o purtase și anul trecut. Machiajul ei excesiv și asimetric mai mult evidenția vânătaia de sub ochi, în loc să o acopere.

— Mai bine plecai tu și rămâneam eu să am grijă de el, îi spuse Mihai surorii sale.

— Crezi că te-ai fi descurcat mai bine?

— Să-l îngrijesc? Nu. Dar când am venit aici mi-am dat seama că mai bine rămâneam la ASE. Măcar nu strângeam atâtea datorii.

— Hei, interveni Andrei, cu un pronunțat accent englezesc, dar m-am oferit să ți le plătesc and you refused.

— Ți-am zis de o mie de ori că nu vreau banii tăi. Nu sunt cerșetor. Banii mei provin doar din munca mea, ok? Nu-mi trebuie banii voștri.

— You look like ți-ar trebui.

— Nu fi rău, zise Ioana, nu-i vina lui că tu ai fost mereu ăla mai deștept.

— Yeah, but I want to help him și nu… ăăă… văd de ce refuză.

— Că nu-s banii mei, ce nu înțelegi? Nu vreau banii altora. Nu accept bani pe degeaba.

— Vrea să muncească pentru banii lui, asta e. Lasă-l. O să vină o zi, după ce o să îl mai concedieze încă un patron fiindcă e român, când o să ne ceară bani și atunci o să îi dăm.

— Ba n-o să vină. Rasistul ăla era un prost și jur că nu mă mai angajez la alții de teapa lui.

— Hey, I can hire you at… la mine, ca game tester, if you want. Nu știu dacă ți-am mai zis.

— Să-mi prăjesc ochii în monitor toată ziua apăsând butoane? Nu mersi.

— Dacă ești așa închis la minte, normal că te angajezi numai ca barman pe salarii de mizerie.

— Păi crezi că altundeva mă primesc? Știi ce mi-a zis când m-a dat afară? Că nu vrea țigani care să îi bea din băutură pe ascuns. Și eu jur că n-am băut nimic și nici n-are dovezi.

— So why didn’t you sue him?

— N-aveam bani de avocat.

Cei trei schimbară priviri stânjenite și Ioana se întinse după sticla de palincă. Le turnă fiecăruia câte două degete în niște pahare de plastic.

— La cât e… ceremony?

— Păi dezvelirea e la patru, dar noi să fim acolo de pe la două jumate. La trei-trei jumate o să înceapă discursurile. Și tot pe atunci vin și de la știri, deci să fim pregătiți.

— Numai el a făcut bine că a rămas.

— Tata? Ai dreptate. Îmi place să cred că a schimbat puțin țara în bine.

— Și fără tine n-ar fi reușit. Fără insistențele tale, nu cred că i-ar fi publicat vreo editură cartea. Și redactarea ta a fost impecabilă. Acum îmi dau seama că nu ți-am zis asta niciodată.

— My wife a… cum se zice… îndrăgit cartea. O are pe noptieră. E o carte bună.

— Mulțumesc. Păcat că nu s-a vândut mai deloc…

— A citit-o cine trebuie și asta contează. That’s all that matters.

— Ioana, doar știi că la noi cărțile oricum nu se vând. Pentru o carte de filosofie, s-a vândut chiar foarte bine. Și e cea mai bună carte scrisă vreodată de un om politic.

— Meritele lui sunt mult mai mari decât ale mele. Foarte curând o să ni se reamintească și asta. Abia aștept interviurile de la știri.

— Yeah… În România nimeni nu vorbește de those behind the scenes. Numai fața de pe copertă contează. În Anglia, sunt lăudați și editorii și traducătorii.

— Știu, Andrei, știu. Nu trebuie să-mi reamintești. Știu că n-am primit niciun leu din 20 de traduceri și știu că în orice altă țară aș fi fost tratată cu mai mult respect. E târziu acum să ne lamentăm. Hai să bem.

— Hai să bem.

Ciocniră paharele de plastic și dădură pe gât palinca la unison. Se înfruptară din sarmale și se delectară cu colivă. După masă, Andrei le arătă poze cu soția și cu fetița lui de șase luni pe iPhone X. În grabă, derulă cu o poză prea mult și nimeri o imagine care îl înfățișa la o petrecere, în compania unei alte femei. Închise telefonul imediat și ceilalți se prefăcură că nu au văzut nimic.

Mihai își scoase telefonul din buzunar și i-l înmână fratelui său.

— E un S6?

— Da. Cred că e virusat. Uite. Vezi ce poți să-i faci. Nu mai merge.

— Aha. I see. Nu e virusat, e doar old. Ar fi cazul să ți-l schimbi. Vrei…

— NU.

Se uitară unul la altul, în timp ce Ioana se chinuia să nu izbucnească în râs. Se ridică de la masă, se duse până la congelator și se întoarse cu trei înghețate de vanilie. Mihai își mâncă înghețata în grabă, cu poftă, și nu observă bucata care îi căzuse pe tricou. Strânse ambalajele de pe masă, le aruncă la gunoi și, când se întoarse să se așeze, Andrei ridică un deget spre el.

— You got a… stain.

— Poftim?

— Te-ai pătat, îl ajută Ioana. Nu poți să te prezinți așa la ceremonie.

— Would you like to… Am un tricou de rezervă. Cred că ți s-ar potrivi.

— E cumva Louis Vouitton?

— Armani, but it’s irrelevant… Mihai, te rog.

Mihai îi aruncă fratelui său o privire grăitoare.

 

În timp ce primarul elogia personalitatea tatălui lor, în a cărui amintire urma să fie dezvelit bustul, Ioana încerca să îl convingă pe Andrei să primească banii pentru Uber. El nu voia cu niciun chip să accepte. Câțiva metri mai încolo, Mihai se poziționase strategic în spatele unei tufe cu flori care îi acoperea cele două pete de înghețată de pe tricou.

Într-un ropot de aplauze, primarul trase pânza de pe soclu, dezvăluind bustul așezat cu capul în jos, tatăl privindu-și invers copiii și zâmbindu-le larg, știrb, dar mai ales dojenitor.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#vlad c. dragne

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *