1 iulie , 2018

ÎNCEPUT DE AN

ÎNCEPUT DE AN

Povestire scrisă de Iulia Antal, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în iunie 2018, la tema „o întâmplare semnificativă cu tata”.

Ar fi trebuit să fim cel puțin patru sau cel mult zece la prânzul de pe întâi ianuarie, dar nu suntem decât doi. Eu și tata. Mama a murit anul trecut, frate-miu e în vacanță prin Caraibe, iar eu am divorțat la scurt timp după moartea ei. Deci doi.

Mă așteaptă cu salată de boeuf și sarmale, dar îi spun că nu mi-e foame și ne mutăm în sufragerie. Tata se așază pe fotoliu cu picioarele crăcănate și burta țuguiată îndreptată în sus. Arată de parcă ar naște săptămâna viitoare. E îmbrăcat cu o bluză de trening gri și niște pantaloni roșii pe care nu i-am mai văzut până acum.

— Ce-i cu pantalonii ăștia?

— Eh… zâmbește satisfăcut de parcă abia așteaptă întrebarea. Au zis la televizor că trebuie să porți ceva roșu în noaptea de Revelion, dar cică mai bine pe dedesubt. Desuuri. Eu n-am avut izmene roșii, așa că mi i-am pus p-ăștia. Chipurile, o să ai noroc tot anul, i-auzi.

— Și tu crezi tot ce spun toți idioții la televizor? Că nu e prima dată când te aud că nu ieși din gura lor. Ce-ar fi, oare, să nu te mai uiți la televizor?

Cască ochii la mine și buza de jos îi atârnă a mirare. Seamănă cu bunicul meu când face așa. Doamne, sper să nu-mi atârne și mie buza când o să am optzeci de ani.

— Cum, să nu mă uit la televizor? N-aș putea, clatină din cap viguros.

— Bine, dar ai putea să te uiți mai puțin? De exemplu numai la filme? Să lași prostiile astea de știri în pace?

Știu că are câteva telenovele la care se uită fie soare, fie ploaie. Se mai și fâstâcește ca un adolescent când e vreo actriță drăguță în ele.

— N-aș putea. Păi ce-aș face toată ziua? Tu știi cât de greu e să fii singur?

Știu, dar nu-i răspund. Televizorul merge fără sonor, a fost primul lucru pe care l-am rugat să-l facă când am intrat în casă. Tata nu aude bine, de fapt nu a auzit bine niciodată, a avut o otită netratată în copilărie și o operație parțial reușită când era student. Cu vârsta s-a mai agravat și, deși și-a făcut aparat auditiv pe comandă, cu mulaj după ureche, nu-i place să-l folosească. Și-l pune doar de gura mea. Astăzi, sunt surprinsă, îl poartă.

— Ia uite, domne’, și Mazăre ăsta! Cum e posibil, domne’, așa ceva? Să fugă în Madagascar, unde s-a ajuns, clatină din cap a reproș.

E prima zi a anului și nu vreau să discut politică, de fapt niciodată nu am răbdare pentru asta, așa că-i zic:

— Mai bine vino lângă mine, să-ți arăt ceva. Da’ ia-ți și ochelarii.

Se ridică greoi de pe fotoliu, se sprijină întâi pe brațul stâng, se răsucește și trage cu efort restul corpului. Se așază lângă mine, pe canapea.

— Hai să-ți arăt ce poze a trimis Radu din Mexic.

— Hai, se freacă fericit pe mâini.

— Pune-ți ochelarii, îi mai spun o dată.

— Bine, bine, îi pun, bombăne el și buza de jos atârnă iar.

— Ia uite-l pe Răzvănel! Ce bine l-a prins în poză. Și pe Victoraș, exclamă fericit. Răzvan și Victor sunt copiii lui frate-miu, iar el, bunicul, are program, trei zile pe săptămână îl ia pe cel mic de la școală. Pe drumul spre casă împart un covrig, sau uneori, dacă le e foame, doi. Fac cinste pe rând.

— Ce culori frumoase! Oare ăsta e oceanul sau marea? Ntzz, ntzz, ce frumoasă e stațiunea. Măi, nici nu știți cât mă bucur pentru voi că puteți să călătoriți. Mai departe decât am putut eu. Uite-l și pe Radu! Ce-are-n mână? Un aparat de fotografiat? S-a cam îngrășat, ia uite cu burtă are. Și uite-i pe barcă. Ce fac acolo? La ce se uită? Aaa… sunt pești în apă. Delfini? Ce bine se văd. Ce apă limpede. Ia uite-i aici cum se zbenguiesc în apă. Ăsta e un filmuleț? Pot să mă uit? Are și sonor! Dă mai tare, te rog.
Încearcă să dea mai tare și aparatul de auz, dar începe să țiuie. Foarte enervant.

— Oprește, te rog, aparatul, îi spun. Țiuie.

— Țiuie? Sigur? Că eu nu aud nimic. Dar tu mă pui să-l port.

— Da, știu, dar acum oprește-l. Suntem doar noi, stai aproape, lângă mine, n-ai nevoie de el.

Îl scoate și-l pune pe măsuță. Dau sonorul tare la telefon și pornesc video-ul. Răzvan, cel mic, țopăie în valuri și abia aude când maică-sa îl strigă și-i spune să-i facă cu mâna lui bunică-su. Tata aproape are lacrimi în ochi.

— Doamne, unde a ajuns tehnologia asta. Incredibil. Și cât mă chinuiam eu să fac niște poze pe vremuri.

Da, îmi amintesc de holul în care n-aveam voie să intrăm când tata developa pozele alb negru, cu noi doi țopăind, de mirosul fotografiilor puse la uscat și de ghilotina mare metalică care tăia margini drepte sau zimțate. Tatei le-a preferat mereu pe cele zimțate.

— Și uite cât de clare sunt! zice în timp ce mărește poza cu stângăcie poza pe ecran. Mie nu știu dacă-mi ieșeau așa de clare. Și ce culori.

— Ei, nu sunt așa de clare. Sunt făcute cu telefonul. Să le vezi pe alea făcute de Radu cu aparatul.

De sub teancul de hârtii de pe masă se aude un zbârnâit înfundat.

— Vezi că sună ceva, zic eu. Telefonul tău.

— Telefonul meu? tresare uimit. De unde știi? Ia să văd.

Soneria se aude din ce în ce mai tare, găsește telefonul și răspunde imediat. Observ că e număr necunoscut și mă gândesc că eu n-aș răspunde de nicio culoare.

— Alo? strigă el în telefon și involuntar îmi trag capul într-o parte.

Pentru că nu aude bine, are obiceiul de a vorbi tare, foarte tare și mama îl certa mereu. Bine, mama îl certa oricum, pentru orice și îi interzicea totul, în special lucrurile care lui îi făceau plăcere. Nu-ți dau voie să te duci la Petrică! Îți interzic să-l suni pe Costică. Nu te duci la munte fără mine. Dacă eu nu pot să merg, nu mergi nici tu. După ce a murit mama, o vreme m-a întrebat pe mine dacă poate să se ducă la prietenii lui. I-am spus că poate doar dacă dă telefon că a ajuns cu bine.

— Alo? Da, te aud bine. Tu ești, Radu? La mulți ani, măi Radu, măi, nu știi ce bucurie îmi faci. Ești bine? Eu, uite, singur pe acasă. Da.

Îi trag un cot și îi spun pe mutește că nu e singur, că sunt și eu acolo.

— Ce fac copiii? Sunt bine? Uite, tocmai mă uitam cu Diana la pozele pe care le-ai trimis. Da, da, e și Diana aici, cu mine.
Îmi dau ochii peste cap.

— Da, da, hai că ți-o dau la telefon.

Vorbesc câteva minute cu frate-miu, despre vreme, despre copii și despre tata, îi spun că e încântat de poze și de înregistrările trimise, ne urăm ce trebuie și ne pupăm peste ocean.

Închid telefonul și privesc în jur. Urmele mamei se simt încă în tot apartamentul. Mileuri croșetate acoperă măsuța de stejar și bufetul maroniu scorojit la colțuri și orice bucată de mobilă neocupată, biblioteca e doldora de cărți legate în imitație de piele roz și verde închis, cu cotorul inscripționat cu auriu, de colecția Secolul XX care ocupa două rafturi și undeva pe rândul din spate, de biblioteca pentru toți. Aliniate pe rafturile de sus, gata să se răstoarne, stau zeci de albume cu fotografiile nepoților și ale excursiilor în care au fost. Pereții acoperiți cu un calciu gălbui prăfuit de vreme sunt decorați cu tablouri cu peisaje în culori stridente și câteva globlenuri cusute de mâna ei, înrămate cuminți în formă de romb. Mi-s dragi goblenurile alea, cu cele patru anotimpuri, îmi amintesc cum stăteam ghemuită în fața ei și o priveam cum coase. Pe vitrina plină cu pahare de cristal stau înghesuite zeci de bibelouri de porțelan, de toate înălțimile. Îl întreb mereu pe tata de ce nu le aruncă, el zice că nu se îndură, că au costat bani mulți la vremea lor și că le-a primit cadou la fiecare onomastică, pe vremea când era șef de șantier la Pitești. Iar eu îi zic râzând, las’ că vine el, cutremurul și le aranjează pe toate. Îi e dor de ea, de mama, îmi spune deseori că îi lipsește, cu toată certurile lor, poate de-asta nu aruncă nimic.

Iar vrea să-mi dea să mănânc ceva, așa că ne mutăm în bucătărie și tăiem cozonac proaspăt, vorbim despre copii, de ce-l mai doare și de plimbările în IOR. Oftează când se așază pe scaun, oftează când se ridică. Mă uit strâmb la burta lui țuguiată și-l întreb:

— Tu te-ai mai cântărit în ultima vreme?

— Da, nu ți-am spus? Mi-am mai cumpărat un cântar. Că ăla vechi arăta prea mult.

— Hai, măi Tuțule, nu cântarul e de vină. Ia uite ce burtă ai!

Îi spun rar Tuțu, și doar când suntem numai noi doi. Acum îl strigă copiii pe limba lor și îl alintă Bunu.

— Da, e cam mare, bombăne el. Dar nu știu de ce, că eu mănânc foarte puțin.

— Puțin, hm? Și ce mănânci?

— Ei, mă știi, dimineața mănânc bine. Omletă, brânză, mâncare dacă am gătită. Și cafea. Că doar micul dejun e cel mai important. La prânz o supă, ceva. Și seara o cană mare de lapte cald cu napolitane.

Știu că mereu are pâine proaspătă în casă de la Mega și o pungă nesfârșită cu napolitane, dar parcă nici nu vreau să-i stric bucuria de copil care dă iama în dulciuri. Nu că m-ar asculta, oricum.

— Laptele ăsta… nici nu știu dacă îți face bine. Am citit undeva că după ce ai terminat cu adolescența, e bine s-o lași mai moale cu laptele.

— Păi și ce să beau? mă privește speriat.

— Orice în afară de lapte. Chefir, sana, lapte bătut..

— A, e bine atunci, ca și astea îmi plac, respiră ușurat.

— Dar mănâncă mai puțin seara.

— Păi nu mănânc mult. Doar că e iarnă și fac mai puțină mișcare. Așa sunt eu, în fiecare iarnă mă îngraș. Da’ să știi că mă bucur că-mi purtați de grijă. Asta arată că vă pasă.

E întuneric afară și e târziu. De fiecare dată când mă pregătesc să plec, se întristează și găsește ceva nou de povestit. Acum insistă să-mi împacheteze niște cozonac și-mi povestește despre vizita pe care a făcut-o la spital unui coleg care s-a operat și care are copii plecați din țară. Îmi spune încă o data cât e de fericit că noi suntem aici, lângă el. Tata e un om bun. Îl iubesc și îi spun asta în timp ce îl îmbrățisez la despărțire. Abia de un an încoace reușesc să o spun cu voce tare.

Vineri nu mă sună și sâmbătă îl sun eu și nu-mi răspunde. Încerc pe mobil și pe fix, știu că nu aude niciodată mobilul din cauza televizorului. O zi sau două fără să vorbească cu mine e mult. Duminică după-amiază opresc mașina în fața blocului. E șantier acum, au dărâmat o fabrică de confecții și construiesc un ansamblu rezidențial. S-a dus liniștea din vremea copilărie mele și bucata mare de cer pe care puteam să o văd de la fereastră. Descui ușa și intru în hol. Televizorul urlă în sufragerie. Geamul de la bucătărie e deschis și e frig. Mă opresc în fața ușii, trag aer în piept și apăs pe clanță. E întins pe canapea, cu gura căscată și ochelarii căzuți intr-o parte. Mâna care se sprijină pe burta țuguiată coboară și se ridică ușor.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#iulia antal

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *