Interviu realizat de Simina Diaconu.
Magda Bunea coordonează atelierul de comunicare NESTworking, la care vă invităm să vă înscrieți! Am profitat de prilej să o întrebăm tot felul de lucruri, iar ea ne-a răspuns frumos-frumos.
Mă uit deseori la oameni pe stradă și mă întreb cum și-au pierdut aerul tineresc. Tu nu l-ai pierdut. Cum ai făcut?
Am lansat în atelierele de comunicare pe care le ţin un acronim pentru atenţie, empatie, respect – AERul comunicării, i-am zis. La tinereţe, „aerul” e foarte sănătos: cred că toate trei sunt la maxim, apoi ne lăsăm amagiţi de viaţă – dezamăgirea e o mare amăgire, de fapt – şi nu mai trăim când… trăim, ci într-o aşteptare, aşteptarea „să se termine”: ziua de lucru, anul la acel job, toţi anii de muncă. E tare păgubos să aştepţi să se termine ceva ce se termină oricum, care nu depinde de tine. Te antrenezi să nu mai faci lucruri, îţi anihilezi ceea ce în analiză tranzacţională se numeşte „starea de copil liber”. E starea de energie, de creativitate, de creştere. Eu ies extrem de creativă la toate testele, şi ies şi la… iveală :). Să ştii că mi-a plăcut cum ai zis tu că Revista de Povestiri se adresează celor cu mintea tânără. Cred că asta se păstrează rămânând curios şi bucuros de lume şi de tine. De posibilităţi şi de creştere. Şi cred că e vorba şi de curajul să fii cine eşti. Cineva m-a întrebat: „Tu chiar trăieşti cum vrei să fii? Că aşa pare!” Aşa e.
De ce ai casa plină de cărți?
Da, am multe cărţi, şi bune. Totdeauna am citit mult. Cititul îţi dezvoltă „tăcerea prezentă”, ca să zic aşa, iar asta este tehnica de bază în coaching – aveam să aflu mult mai târziu. Poate aşa am ajuns să fiu antrenor până să ştiu că e o meserie – chiar din liceu, erau colegi lângă care tăceam bine :) şi ei găseau singuri soluţii la problemele lor. Cititul îţi dezvoltă ascultarea, atenţia la altul. Explorarea pereţilor şi găsirea cailor verzi – verzi, adică buni de mers înainte. Pe de altă parte, orice mare scriitor e un coach avant la lettre – am şi o rubrică pe blog numită aşa. Pentru că orice mare scriitor e foarte atent la el însuşi, are, cum ar fi, un coach interior căruia îi acordă toată atenţia. La Eminescu se vede foarte frumos cum funcţionează. Zice el că e preocupat să „găsească punctul întrebării”, pentru a creşte, pentru „a ridica lucrurile asupra manierei lor de a fi”. Este exact ce propune coachingul profesionist: să măreşti cadrul de referinţă, să cauţi opţiuni, să faci altfel lucrurile, mai bine pentru viaţa ta.
Un pasaj forte frumos de antrenare este în Şotron, minunata carte a lui Cortazar: „Am impresia că îndată ce am să îndrept ca lumea cuiele, o să ştiu la ce îmi sunt de folos.” Ce e foarte interesant, şi mă validează ca profesionist în ale citirii – dar şi în ale coachingului! – e că acest pasaj pe care l-am reţinut bine e tocmai sămânţa din care a crescut cartea, aşa povestea Cortazar într-un interviu.
Cititul te antrenează să simţi esenţialul – punctul de creştere.
Aş vrea să mai adaug că mă ocup şi să transmit obiceiul lecturii, explorez cu un domnuleţ minunat (pe care nu îl cunosc decât din postări!) varianta ca toată lumea să vină la nunta lui cu cadoul într-o carte, nu în plic :))
De ce postezi în fiecare zi pe Facebook „Bună dimineața, societate civilă!”?
În primul rând, pentru că e bine să ştii că eşti cineva în ţara ta – de aia îi zic pe nume! În al doilea rând, pun acele întrebări: e un fel de antrenare socială, să vezi că ai opţiuni şi să ai încredere în tine să alegi. Suntem poporul care plânge că o să cadă drobul de sare pe copil. Aş vrea să dezvoltăm obiceiul curajului de a explora şi de a face ceva: să vedem, ce putem muta mai uşor, copilul sau drobul? Şi apoi să mutăm.
Mai e vorba şi să dezvoltăm competenţa în „cum se poate”. Din păcate, mass media cultivă competenţa în „cum nu se poate”. Ştim, ca societate, cum nu se pot face autostrăzi, cum nu se face învăţământ, asistenţă socială. E o perversitate în a consolida aşa ceva prin alipirea bucuriei de a şti – firească, valoroasă, crescătoare. Hai să ştim cum se poate face, nu cum nu se poate face.
Te simți un om important? Ce îl face pe un om să simtă important?
Domnule, da. Povestea e ceea ce îl face pe om să se simtă important – faptul că orice om are ataşată o poveste, pesemne că valoroasă, dacă celorlaţi le pare rău când… se termină. Aci recunosc că sunt inspirată de o frază din Confesiunile Sfântului Augustin. La moarte prietenului său, el se întreabă pentru ce e atât de supărat, şi îşi dă seama că e supărat că amintirea prietenului său o să moară atunci când o să moară el, Augustin. Păi, dacă altul simte că e importantă povestea mea când nu mai sunt (oricine aş fi eu!), cum să nu fiu eu important în viaţa mea, în viaţă fiind?! E o chestiune de stimă de sine şi de altul. Hai să ştim că suntem toţi importanţi!
Care sunt probleme/bias-urile de comunicare care apar cel mai des între oameni sau pe care le-ai observat tu?
Cea mai importantă „alunecare” în comunicare este alunecarea din poziţia de stăpân al vieţii tale. Oamenii achiziţionează „hărţi” despre teritoriul pe care se află, şi receptează de acolo, din interpretarea pe care o au despre viaţă. Circulă pe la trainguri o anecdotă: o mămică gătea curcanul de Thanksgiving cu copanele tăiate. Mirată că, la televizor, curcanul apărea intreg, fetiţa ei o întreabă pentru ce face aşa. Mama răspunde sigură pe ea: „Pentru că aşa făcea mama când eram mică!” Aşa că fetiţa chestionează bunica. Aceasta îşi aminteşte că, pe vremuri, cuptorul era mic şi curcanul nu încăpea. Ei bine, acum, să ne întrebăm: cam câte chestii ciuntim în viaţă numai pentru că credem că e cuptorul mic? „Hărţile” se construiesc uşor, şi se accentuează pe măsură ce creştem, pentru că alegem din realitate numai ceea ce ne validează convingerea. De exemplu, acum, că mama nu vedea cuptorul, e posibil să facem bold harta „mama e de vină”, aşa că, for the record, uneori gătea tata, şi deseori gătim noi înşine!
Legat de asta, de faptul că nu îl vedem pe celălat aşa cum e, dificilă e şi mutarea în relaţia de viaţă „eu sunt OK, tu eşti OK” (din analiza tranzacţională). De obicei oamenii afirmă că există proşti (ca să spun pe scurt). O întrebare de coaching – de challenge the frame of reference, cum se zice – e „Eu prostul cui sunt?” Păi nu sunt. Şi nici celălalt nu e. Hai să comunicăm bine.
Ce poți spune despre experiența celor două ateliere de comunicare NESTworking pe care le-ai ținut până acum, ce ți-a plăcut?
NESTworking îmi place mult. :) Îmi place cum oamenii se simt bine – literalmente, adică se simt bine cine sunt, ce pot şi – iar – ce sunt. Şi sunt bucuroşi de ceea ce sunt. „Înţelege cine poţi să fii. Află ce să faci pentru asta. Bucură-te de ceea ce eşti.” (well, cu smerenie zic că asta e după cel mai tare plan de management, în domeniul cunoaşterii, e drept: ce pot să ştiu, ce trebuie să fac pentru asta, ce îmi este îngăduit să sper. – planul domnului Kant)
La atelier e o atmosferă sănătoasă, în care te simţi în siguranţă să fii cine eşti, să spui ce crezi, să faci ce crezi şi să te simţi curajos să faci ce vrei. Şi eşti iubit pentru că eşti tu, aşa cum eşti. Deseori, în viaţă „lăsăm de la noi” ca să fim acceptaţi, iubiţi, fără să ne dăm seama că lăsăm din noi, ne micşorăm. Şi o facem şi degeaba – nimeni nu creşte pe altul micşorându-se pe sine! NESTworking e un cuib adevărat: acolo suntem mari! Şi ne place! Se învaţă atenţe în primul rând, că de aici vin toate, şi, prin tot ce facem recunoaştem că suntem valoroşi unii pentru alţii. Faptul că oamenii fac cam două ore pe drum ca să înveţe două ore în cuib – asta este pentru mine recunoaşterea valorii timpului de petrecut muncind în cuib. Munca e de măsurare şi de practicare a unor alte variante de comunicare pe baza unor planuri de acţiune alese de fiecare. Responsabilitatea implementării e tot la fiecare. E, cu adevărat, un proces de antrenare, de creştere.
Ce se schimbă în viața cuiva care învață să comunice mai bine?
Totul se schimbă în bine dacă înveţi să comunici mai bine. Comunicarea cu tine însuţi – e ciudat că oamenii nu ştiu că există comunicarea asta! Cea mai mare importanţă în comunicare este comunicarea fără cuvinte (gânduri) – cea relaţională e mai importantă decât cea informaţională, atunci când cele două nu sunt congruente. Oamenii îmbunătăţesc relaţia cu ei înşişi. Uneori e spectaculos efectul comunicării nonverbale cu sine: pur şi simplu, persoana respectivă se face mai frumoasă – vizibil! Comunicarea cu ceilalţi iese din „hărţi”, se eliberează din constrângerea pe care ţi-o dă credinţa că o persoană nu e OK, că nu poate să înţeleagă: abia când îl consideri pe celălat OK, abia atunci poţi să îi spui ce te deranjează în comportamentul lui – îi spui asertiv, mesaje „eu”, adică te consideri şi tu OK. Îmi mai place să zic că începi să ai „reflexul bunătăţii”, care, iaca, nu prea e. Eşti bun, domnule!
Ce planuri de viitor ai?
Nu am plan, am un vis. Cred că e mai workable, ca să zic aşa. M-am gândit şi la faptul că Martin Luther King nu a zis „I have a plan!”, a zis „I have a dream!” Un vis garantează propietatea şi responsabilitatea – e al tău. Un vis nu poate fi dejucat. E jocul tău. Eu am un vis împărtăşit – cu Motanov Motanul Mov, cunoscutul antrenor de imaginaţie: visăm o şcoală de comunicare, prevăzută cu tabere de vară la ţară, unde sunt cele câteva mii de cărţi, dar şi cei câţiva zeci de metri de gard viu. Care trebuie tuns! Aşa că e un context de coaching numai bun. Domnul Noica, mare antrenor, zicea: dacă ai o piedică interioară, ocupă-te de una exterioară. Clar. Avem o grădină, şi sulfina nici nu se strică, nici nu o ridică altul. Vom comunica fără frică!
[…] Interviu cu Magda […]