14 februarie , 2018

INTERVIUL

INTERVIUL

Text scris de Veronica Stănică, ales de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays, pe 4 februarie 2018, la tema „O scenă de interior, cel puțin 4 personaje, eventual o masă festivă. Aș vrea ca personajele să vină din medii social-profesionale diferite. Să combine dialogul cu descrierea. Pot aborda atât persoana 1, cât și o descriere obiectivă, God-like, a scenei.

fragment –

Aștepta de mai bine de o jumătate de oră și Aura tot nu se vedea nicăieri. Ne-ntâlnim la șapte în față la Autentic, îi spusese, înainte de a ieși din cameră. Știi să ajungi acolo, da?

*

Nu știa, de unde era să știe. Toate drumurile Gabrielei duceau de la cămin la școală și de la școală la bibliotecă, singurele excepții fiind plimbările prin Copou, pe la Obeliscul cu lei și pe la Teiul lui Eminescu. Nu trecuse nici jumătate de an de când ai ei o instalaseră în micuțul oficiu din capătul coridorului de la etajul patru al căminului P7 din Pușkin. Primul lucru pe care-l făcuseră, înainte chiar să despacheteze bagajele, fusese să înlocuiască yala. La câtă lume s-a perindat pe-aici, cine știe câți or mai fi având cheia! Lasă, mai bine să fim noi siguri decât să ne pară rău mai târziu. Pe urmă, dacă tot se apucaseră, montaseră și un vizor. Ba mai făcuseră și proba, postându-se pe rând în fața ușii. Tu atâta trebuie să ții minte, îi atrăsese maică-sa atenția la final, mulțumită de rezultat. Nu dai drumu’ la nimeni până nu verifici cine e. Nu cunoști, nu deschizi. Că aici nu mai ești acasă la tine, mamă, ești printre străini și, vrei, nu vrei, trebuie să înveți să-ți porți singură de grijă.

Camera ei era singura cu vizor de pe tot palierul. O măsură de precauție care, de altfel, se dovedise inutilă. Gabi împărțea camera cu o fată, Aura, venită de undeva de pe lângă Bârlad, studentă și ea tot la Științe Economice, doar că în anul trei la Marketing sau poate la Economie Generală, nu era sigură, pentru că fata nu prea dădea pe la școală și evita să răspundă la întrebări. Aura nu încuia niciodată yala și nu înțelegea nevoia de vizor. La fiecare sfârșit de săptămână aducea în cameră câte un „coleg”, niciodată același, care, de fiecare dată, rămânea la ea peste noapte, pentru că nu pot, Găbico, noaptea nu circulă tramvaiele și nu mă lasă inima să-l trimit pe jos pe frigul ăsta, înțelege și tu. Aura era cea mai descurcăreață persoană din câte întâlnise Gabi vreodată. Cunoștea pe toată lumea, de la portar până la ultimul student. Tu cum crezi c-am reușit eu să fac rost de cazare aici? Două în cameră, în condițiile în care alte fete stau înghesuite și câte șase!? Că medie nu am, n-am avut niciodată! Ai idee măcar ce bătaie e pe camerele astea? Da’ de ce te-oi fi întrebând eu pe tine nu știu, că tu habar n-ai. La o adică, tu îi ai pe mămica și pe tăticu. Eu la cine să mă duc, la maică-mea? Cu ce să mă ajute ea pe mine dintr-un amărât de salariu? Bine, dar tatăl tău? Taică-meu? Mă faci să râd! Băi fată, nas în nas dacă dau cu el pe stradă, să mor eu dacă-l recunosc. Păi nu l-am mai văzut de când aveam doi ani, mi-a zis maică-mea că a plecat cu una și dus a fost, n-a mai dat niciun semn de-atunci. Nici nu știu dacă mai trăiește și, sinceră să fiu, nu mă interesează. Mi se rupe, auzi? În momentele alea se aprindea la față și ochii îi luau foc. Deschidea geamul, încăleca pervazul și stătea așa până termina de fumat. Nu mai scotea un cuvânt, de parcă-i părea rău că vorbise prea mult. Gabi o lăsa în pace, îi era frică să nu o apuce dracii și să se dezechilibreze, la cum stătea acolo mare lucru că nu cădea naibii de la etaj, nici nu putea să se uite la ea de frică.

Altfel, era fată bună Aura, se înțelegeau bine. Făceau totul împreună. Mâncau împreună, de cele mai multe ori din pachetele primite de Gabi de-acasă, împărțeau hainele Gabrielei, pantofii Gabrielei, cartofii din sacul de sub patul Gabrielei, aduși tocmai de la Brăila, să fie acolo, mamă, că iarna-i lungă, și Iașiul e departe, cine știe când oi mai putea eu sau taică-tu să mai venim la tine, la o adică ai pe ce să pui mâna dacă te-o răzbi foamea. Doar de haina de blană o rugase să nu se atingă. O avea de la maică-sa și, ori de câte ori o apuca dorul, îi plăcea să-și scufunde fața în blana ei moale și fină și să găsească acolo mirosul de acasă, asta o liniștea cumva, și nu-i păsa că Aura râsese când o văzuse prima oară îmbrăcată cu ea, i-a zis hai că ești futere, arăți fix ca o babă, cine mai poartă așa ceva la douăzeci de ani? Optsprezece, o corectase Gabi, n-am decât optsprezece, că m-au dat la școală la șase ani și-am intrat din prima la facultate. A dracu’ pielea aia pe tine, Găbico! Mureai dacă nu-mi aminteai că tu ai intrat din prima la facultate! Poate intram și eu, mă, dacă avea cine să-mi plătească și mie meditații la toate materiile. Da’ ce să fac dacă n-am avut? Mai bine-ai recunoaște sincer că, de fapt, pe tine te deranjează că-mi dai din an în Paști un amărât de șnițel de la maică-ta. Decât așa, mai bine lipsă! Nu mă deranjează nimic, potolește-te. Doar atâta te rog, poți să iei ce vrei, poți să faci ce vrei, numai nu te mai lega de haina de la mama. Și hai să nu ne mai certăm pentru atâta lucru, te rog! Așa se încheiau de fiecare dată discuțiile lor, cu Gabi căutând împăcare și Aura găsind, în sfârșit, oja ei preferată în cutia din dulapul Gabrielei, în care scormonise cât timp durase scurta și neînsemnata lor dispută.

*

Iei tramvaiul din față de la Corpul A și mergi două, ba nu, mergi trei stații în sus, spre Agronomie. Cobori la rond, faci dreapta pe Ștefan cel Mare și o ții tot înainte, treci de căminele de băieți din Târgușor și mergi până ajungi la intersecția cu Sărăriei. Pe trotuarul din dreapta o să dai de un bar, Autentic se cheamă. Nu ai cum să-l ratezi, e chiar pe colț. Rămâi acolo, că vin eu să te iau. Mă duc să-i caut pe-ăștia și venim împreună. Care ăștia? Ce, sunt mai mulți? Nu, băi, e doar Bâz cu, una, Iustina. Care Iustina, mă? Habar n-am. Una nouă, n-o cunosc nici eu. O fi gagică-sa, ce contează? Vezi că-i posibil să vină și-un prieten de-al lor, pictor și ăla. Da’ n-ai tu treabă. Tu vorbești frumos ce-ai de vorbit cu Bâz și mai departe mă descurc eu cu ei. E totul aranjat, stai liniștită. Mă, da’ sigur rezolvăm azi, da? Că, dacă nu, de pomană ne-am agitat. Mâine-i ultima zi când mă mai lasă ăștia să predau interviul. Dacă nici mâine nu-i gata, pot să-mi iau adio de la cariera mea de jurnalist, înțelegi? Băi, da’ futere ești și tu! Dac-am zis că te rezolv, te rezolv, ce naiba? Ieșise trântind ușa, nu pentru că ar fi supărat-o ceva, ci pentru că așa ieșea ea, zguduind pereții și făcând capacul de la vizor să se legene în stânga și-n dreapta, închizând și deschizând ochiul ca o jucărie stricată.

*

Futere. I se strângea stomacul când o auzea vorbind așa. De altfel, toți din jurul ei vorbeau la fel. Tot ce la ea, la Brăila, era mișto, sau super, sau tare, sau, dimpotrivă, nasol, sau groaznic, sau nașpa, aici era futere. Lasă c-ai să te obișnuiești și-o să începi să-l folosești și tu, îi spusese Aura. Să se obișnuiască, poate. Să-l folosească? Niciodată! Și Aura asta, nu era fată rea, uneori însă… Uite, acum, de exemplu, îi promisese că se rezolvă. Să stea liniștită că se rezolvă. Ar fi stat liniștită dacă nu s-ar fi întunecat deja. Pe ușa Autenticului începuseră să se perinde chefliii, cei mai mulți studenți cazați în căminele de peste drum. Se făcuse frig și, cu toate că-și luase haina de blană, simțea cum îi îngheață oasele pe dedesubt. Își trase gluga pe cap și începu să măsoare cu pași repezi distanța dintre singurii doi stâlpi luminați de pe trotuar, unul la vale, spre Sărăriei, celălalt în spate, pe Ștefan cel Mare. Îi venea să plângă de ciudă. Ar fi lăsat totul baltă și-ar fi plecat. Dar spera, încă mai spera că Aura avea să se țină în cele din urmă de cuvânt. Îi promisese că-i aranjează o întâlnire cu un tip, nepotul unei cunoscute regizoare de teatru din București. Artist și el, pictor de biserici. Era în trecere prin Iași, în drum spre una din mănăstirile din nordul Moldovei, a cărei pictură urma să o restaureze. Dacă reușea să-i smulgă un interviu, ar fi avut suficient material pentru articolul pe care trebuia să-l predea a doua zi la Opinia Studențească, revista studenților ieșeni, care-și reluase activitatea după mai bine de opt ani în care fusese suspendată și care căuta acum studenți din diferite domenii cu care să colaboreze. Interviul ăsta ar fi ajutat-o să-și împlinească măcar în parte visul de a deveni ziarist, vis de care maică-sa nici nu voise să audă. Ce să faci tu, mamă, la Jurnalism? Cine mai are nevoie de ziariști în țara asta? Tu nu vezi că acum se caută economiștii? Fă-ți tu întâi un rost și mai vedem noi după. Gabriela intrase printre primii la Finanțe-Bănci, una din cele mai vânate secții din facultate. Reușea, cumva, să se țină de treabă, însă fără prea mare tragere de inimă. În ziua în care văzuse anunțul celor de la Opinia, simțise că-l apucase pe Dumnezeu de picior. Nu le spusese nimic alor ei. Aștepta mai întâi să-i fie publicat interviul, pentru că spera, de fapt era sigură că o să-i fie publicat, doar nu degeaba cobora ea zilnic dealul Copoului până la bibliotecă, și nu degeaba stătea toată ziua cu nasul în cărți, mereu alte cărți, o să le placă și o să i-l publice, și-atunci ea o să îl decupeze frumos și o să i-l trimită maică-sii în plic, să vadă și ea și să-nțeleagă, și poate atunci o să-și dea seama și o să fie de acord, o să fie de acord, o să fie de acord, și gândul continua să se învârtă în gol ca un disc zgâriat, mai departe n-ar fi știut să spună cu ce-ar fi trebuit să fie maică-sa de acord, dar își zicea lasă, să ajungem noi acolo și om vedea ce-o mai fi.

*

Un bulgăre aruncat de sus, dinspre Agronomiei, o făcu să tresară. Își aminti unde e și ce așteaptă. Ce faci, Găbico, strig la tine și tu nimic! La ce te gândești? Recunoscu vocea Aurei venind de undeva, din mijlocul străzii. Nu te văd, ce naiba n-or fi aprins ăștia luminile peste tot, bombăni Gabriela și porni în direcția din care se auzise vocea. Aura o prinse de mână și o trase după ea. Unde ai fost până acum? Știi de când stau aici? Las’ că-ți explic eu altădată, n-avem timp acum. Unde mergem? Nu rămânem la Autentic? Nu, răspunse Aura și porni repede în sus, pe Sărăriei. Bâz a venit în Iași special pentru Gardu’ Verde, vorbi ea cu răsuflarea întretăiată. Mirosea amestecat, a votcă și a bere, și cuvintele îi sunau ciudat, de parcă ar fi fost alcătuite numai din vocale. Ne așteaptă acolo cu toată gașca. Ce mai e și gardul ăsta verde? E o cârciumă, o să vezi. Futere de tot. Nu găsești alta mai tare în tot Iașiul. E departe? Am ajuns deja, răspunse Aura și se opri să împingă cu umărul o poartă grea, metalică.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#veronica stănică

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *