13 iunie , 2018

LA BUDAPESTA, LA CONCERT

LA BUDAPESTA, LA CONCERT

Povestire scrisă de Nicolae Rogoz, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, pe 3 iunie 2018, la tema „a pleca din România”.

Pentru cei care nu sunteţi din sau nu aţi fost prin Baia Mare, să ştiţi că dimineaţa autogara are un iz specific de fum de motorină amestecat cu ulei de floarea soarelui încins şi praf. Nu e un miros neapărat plăcut și nici unul pe care cineva și-ar dori să-l simtă când se trezește, cum ar fi aroma de cafea, de omletă, de apă caldă ori parfumul de om drag. E un miros, însă, pe care eu îl cunosc din copilărie şi care, se pare, a reușit să supraviețuiască timpului.

Poate că nu are nicio relevanţă în cele ce urmează, însă, în dimineaţa când am plecat, soarele ieşea greoi din capătul bulevardului Bucureşti, de după Centrala minelor. Era dimineaţă devreme, începuse să fie cald. Cisternele de la primărie udau carosabilul, iar frunzele castanilor sălbatici prinseseră deja culoarea aceea tipică de verde negriu. Am ieşit, aşadar, din bloc direct în bulevard şi am cotit la stânga. După câteva minute de mers am simţit cum ceafa şi spatele încep să mi se încălzească de la soare. Purtam pantaloni trei sferturi cadrilaţi, tricou grena cu modele africane, albe, şi în picioare, probabil, sandale din piele, iar în spate aveam un rucsac în care stăteau mototolite alte câteva tricouri, două cămăși, chiloți, șosete, pe care nu prea le-am folosit ulterior, un deodorant, un gel de duş, o periuţă de dinţi, un cartuș de Winston Lights și două cartuşe de L.M. roşu, o carte şi documentele de călătorie: biletele de avion, asigurarea şi o bancnotă nou-nouţă de cinci sute de euro, băgată între filele pașaportului.

Lângă autogară așteptau autobuzele vechi de navetă, parcate în spic. Din ele coborau muncitori cu ochi împăienjeniți, țărănci cu fețe arse de soare, cu plase din rafie și coșuri grele pline cu legume, părinți cu copii de școală, rude de la oraș care-și așteptau rudele de la sat. Unii ieșeau repede din parcare și se îndreptau spre oraș, alții, în schimb, o luau îndărăt și se opreau la buticul din tablă argintie de la jumătatea parcării unde se vindeau plăcinte cu brânză și mărar.

Când am ajuns pe peron, am simțit mirosul acela specific al drumului și un fior rece m-a trecut prin tot corpul. Vreo șase-șapte persoane așteptau lângă microbuzul nou, vopsit în mov și inscripționat cu caractere aldine, mari „Nemeth & Nemeth”. M-am îndreptat către rândul acela de oameni și bagaje. „Pentru Budapesta?” am întrebat eu și am indicat spre microbuz. „Da, daaa” mi-au răspuns câteva voci și m-am așezat la rând. Pe vremea aceea încă mai existau niște ceasuri pătrățoase mari, prăfuite, mătuite de intemperii, montate din loc în loc, cam la doi metri și ceva de sol, care-ți arătau cât e ceasul, ca să nu fii nevoit să întrebi. Când unul dintre ceasuri a arătat șapte fără zece, din hărmălaia de lume de pe peron a ieșit un bărbat de aproximativ un metru șaptezeci, corpolent, dar nu gras, proaspăt spălat și bărbierit, cu părul creț, îmbrăcat în trening verde închis, mai degrabă negru cu reflexii verzui, adidași albi și o cămașă albă cu mânecă scurtă care-i venea peste burtă. La subsuoară purta o gentuță mică din piele cu multe fermoare.

„Niața. Toată lumea gata?” spuse bărbatul puțin distrat, uitându-se la noi. Eram de diferite vârste, aveam tot felul de bagaje și papornițe din toate culorile și materialele și niciunul dintre noi nu aveam să mergem pe aceleași cărări, ceea ce se vedea. Cred că singurul lucru pe care-l aveam cu toții în comun era căutătura de animal speriat. Așa că, la drept vorbind, eram o adunătură destul de pestriță de oameni și, cum aşteptam așa cu ochii cârpiți de somn printre papornițe și bagaje, cred că arătam destul de jalnic.

Șoferul primi în loc de răspuns niște mormăituri absente, apoi continuă „Bagajele mari în spate, da?” și indică cu degetul lui rozaliu și scurt către capătul mașinii „Satu Mare! Merge cineva la Satu Mare?” Niciun răspuns. „Matesolco! Nirehazo…” „Da” se auzi o voce răgușită de bărbat. „Aici!” făcu șoferul și indică în dreapta lui. În fața noastră apăru un bărbat uscățiv, îmbrăcat în pantaloni de stofă groasă îndoiți la capătul turecilor și o cămașă deschisă de o culoare incertă, roasă la guler, și care trăgea după el două plase imense din rafie. Șoferul se uită dezaprobator la plase, apoi continuă: „Mișcolț”. Alte trei voci, de femei de astă dată, se auziră și dintre oameni ieșiră trei doamne cu băgăjele mici și gentuțe din imitație, îmbrăcate stil profesoare de la țară care se duc la cercul pedagogic lunar. „Budapest Kelety și Feriheghi își pun primii bagajele, haideți” concluzionă șoferul și oamenii s-au conformat. „Și să nu vă lăsați documentele în bagaje că vă trebe’ la vamă”, adăugă.

„Șefule, tu vii cu noi?” mi s-a adresat. „Da. Normal”, am spus. „Unde te duc, la aeroport?” „La aeroport?” i-am răspuns. „Păi nu te-ai dus să-ți pui bagaju’, că voi cu aeroportu’ sânteți primii” a replicat șoferul. „N-am auzit”, zic eu și ridic din umeri. „Da’ unde ți-i?” a continuat el. Eu atunci am întors puțin umărul stâng să-i arăt rucsacul din spate. „Bun, ăsta-l iei cu tine sus!” apoi s-a dus spre capătul microbuzului, iar eu l-am urmat. Acolo, șoferul a scos nervos câteva genți, le-a mai îndreptat pe altele și pe urmă le-a băgat înapoi, a tras niște chingi peste ele și pe urmă a închis ușile. „Gata, îmbarcarea, că plecăm, să aveți bani ficși pregătiți, că-i prima cursă și n-am rest.”

O luă apoi prin stânga microbuzului și ceilalți călători și cu mine prin dreapta, unde ne-am așezat iar la o coadă. Șoferul se urcă la volan și scoase un chitanțier din care începu să rupă bilete, mai scurte sau mai lungi, proporționale cu traseul. „Feriheghi și cheleti, vă puneți mai în fund, că coborâți ultimii. Poftiți, doamnă! N-am, n-am, n-am rest la așa mare, vă așezați și vin pe urmă cu restu’!”. Eu am rămas ultimul. „La aeroport” am zis eu și i-am întins banii. „Da, șefule, știu că la aeroport”, mi-a răspuns el absent și mi-a întins biletul. Eu am dat să mă duc spre locurile din fundul mașinii, însă șoferul m-a oprit cu mâna lui păroasă. „Hai, șefule, rămâi în față cu mine, să nu ți se facă rău!” „Da’ nu mi se face”, am răspuns. „Da, da’ de-aicea vezi mai bine, dă aia la o parte și bagă bagaju’ sub scaun”. Ascultător cum sunt, m-am întors. Am luat gentuța cu fermoare de pe scaun și am așezat-o în spațiul pentru bagaje de deasupra mea, iar rucsacul l-am pus sub scaun. Spre surprinderea mea, încăpea. Am mai așteptat puțin până ce toți pasagerii și-au terminat de aranjat lucrurile și apoi am pornit. În oglinda bombată de deasupra capului șoferului am putut surprinde ultimele pregătiri de drum: verificatul bagajelor, al actelor, crucile sporadice și rugăciunile scurte, rostite cu voce joasă.

Autogara e la marginea orașului. După ce ieși din incintă, cotești la stânga, apoi iar stânga printr-o zonă industrială dezafectată și în mai puţin de zece minute te trezești pe un drum național drept, presărat din loc în loc cu sate.

„Unde meri?” m-a întrebat într-un târziu șoferul. La Roma, la mami mi-a venit să-i răspund. „În Italia”, i-am spus. „Și ai aflat ceva de lucru? Ori te duci și vez’ la fața locului”, a continuat el. „Nu, mă duc în vizită la niște prieteni”, i-am răspuns. Asta-l făcu să-și întoarcă privirea de la drum. M-a măsurat din priviri, pentru câteva clipe, apoi a revenit. „Şi eu am fost dus. În Germania, cinci ani. Nu-i ușor, să știi, mai ales pentru un tânăr”, a zis, apoi apoi a făcut o pauză. „Ești însurat? Nu ești însurat”, a concluzionat el. „Eu eram deja însurat. Nu mi-a fost ușor. Fără nevastă, fără casă, fără masă, fără cur și fără cap. Am stat până am strâns bani de apartament și m-am întors, asta după Revoluție”, a zis șoferul, apoi a adăugat „Dacă te-ntreabă ăștia la vamă unde meri, le spui că te meri la Budapesta la concert, da ?” „Da!” am aprobat din cap.

Drumul înainta acum printre smârcuri, munții rămăseseră, deja în spate, iar soarele urcase deja destul de mult pe cer, încingând aerul ce intra prin crăpătura geamului. „Vi-i cald la careva, să dau drumu’ la aer? Să-mi ziceți, da? Acolo în spate se aude?” a continuat, apoi s-a întors către mine cu un zâmbet complice și mi-a făcut cu ochiul. „Trage geamul, că se face curent.” Mi-a zis, apoi a pornit aerul condiționat.

„Eu zic, când ești plecat dincolo, nu lucru îi cel mai greu, că de lucrat lucri și-n țară, poate mai greu. Nici că nu ești acasă. Îi greu că ești fără femeie. Să știi că io n-am stat fără femeie în Germania. Și nevastă-mea știe…” a zis. Apoi a continuat „I-am spus: io nu-s ceva ciudat de ăla să și-o ia la labă. Asta e! Vrei bani, vrei casă, trebuie să facem sacrificii fiecare… și să știi că a înțeles. Era o femeie curată, nemțoaică, așezată, la care am stat în gazdă”, a zis șoferul și a lăsat fraza în aer.

În curând aveam să oprim în autogara din Satu Mare, de unde au mai urcat trei muncitori. „Du-te-n spate că imediat ajungem la vamă” mi-a spus șoferul, iar eu m-am executat. Mi-am scos rucsacul de sub scaun și m-am îndreptat către fundul microbuzului, pentru că numai acolo mai rămăsese un loc liber, fix pe mijlocul ultimului rând.

La vamă era destul de gol, trei sau patru mașini în fața noastră. Șoferul ne-a spus să pregătim actele și, dacă avem alcool sau țigări, să le împărțim între noi să nu-i facem probleme. Am văzut cum oamenii scot pașapoartele și pun câte o bancnotă de cinci euro între filele acestora. Eu n-aveam decât bancnota nouă de cinci sute de euro și câțiva lei, pentru apă, până trec granița, așa că n-am pus nimic în pașaport și i l-am dat șoferului. Curând în microbuz avea să urce un polițist de frontieră tânăr, blonduț, în uniformă, cu cravată, care a cerut actele. Șoferul i-a dat vraful de acte. Ofițerul le-a preluat cu două mâini și le-a dus în ghereta verde, unde intrau și ieșeau ofițeri în uniformă cu brațe de pașapoarte.

După o vreme, polițistul s-a întors cu pașapoartele, numai mie mi-a strigat numele și m-a poftit afară din microbuz. M-am ridicat, șoferul s-a uitat întrebător la mine, când am trecut pe lângă el m-a întrebat cu o voce joasă „Ce-ai făcut, care-i baiu’?” M-am întors către el și am ridicat din umeri. Lângă microbuz, ofițerul îmi tot flutura actele în față. „Destinația și scopul vizitei?” m-a abordat el foarte formal. „La Budapesta, la concert” am răspuns. „Ce fel de concert?” „Rock, dar are vreo legătură ?” i-am răspuns eu, uimindu-mă și pe mine cât de calm puteam să rămân. „Nu, n-are” a răspuns ofițerul. „Asigurare aveți?” „Da” și am deschis rucsacul să-i arăt asigurarea. Ofițerul a luat-o, a întors-o pe o parte și pe alta, apoi a continuat „Ai trei mii de euro la tine?” „Am cinci sute, da’ știu că trebuie minim trei sute” am ripostat. „Nu, trebuie o sută de euro pe zi, iar aici ai o asigurare de treizeci de zile, deci trebuie să ai la tine trei mii de euro” „Pai de unde să am trei mii de euro?” am întrebat eu. „Legea zice că minim trei sute, eu am cinci”, am repetat deznădăjduit. „Nu știu, a continuat ofițerul, are cineva să-ți aducă, să suni să-ți aducă aici la vamă, într-o oră?” „N-am cum să am…” am pufnit, aproape plângând. Apoi m-am uitat într-o parte și am observat că vecinii mei din microbuz urmăreau toată scena. M-am uitat la ei cu reproș, ochii deja îmi erau sticloși de la lacrimi. „Dar actele…” am întrebat, „Actele-s în regulă?” „Nu știu, să văd ce zice dom’ comandant”, a zis tânărul ofițer, apoi s-a întors și a plecat. S-a oprit câțiva metri mai încolo și a schimbat câteva vorbe cu șoferul, apoi și-a continuat drumul.

După jumătate de oră, șoferul s-a apropiat de mine. „Șefule, nu mai pot sta, îmi pare rău, dar pierd oamenii avionu’ din cauza noastră, de ce n-ai zis că n-ai cinci euro, îți dădeam eu…” „E-n regulă, e-n regulă” i-am răspuns. „Plecați, și-mi cer scuze că v-am ținut din drum”. Șoferul nu a mai așteptat după regretele mele, s-a urcat în microbuz și a demarat.

Eram din nou singur. În jurul meu, totul era pârjolit și acoperit cu un colb albicios, soarele ardea sus pe cer. N-aveam ce să fac, așa că m-am dus până la un capăt de podeț și m-am așezat în umbra firavă a unui prun. Mi-am aprins o țigară, însă n-am putut să o fumez, căci lacrimi mari mi-au curs din ochi și au udat-o. M-am uitat apoi pe cerul curat de vară, fără niciun nor și am observat un avion. Mi-am adus atunci aminte că într-o oră ar fi trebuit să fiu și eu într-un avion acolo sus. Atunci iar mi-au venit nervii și am început să plâng până m-a luat durerea de cap și mi s-a făcut sete. M-am ridicat, mă mai calmasem. Pe cealaltă parte a drumului era o dugheană unde se vindea apă, cafea și sanvișuri. M-am dus până acolo și m-am întors sub prun cu o apă minerală mare și o cafea lungă. Am băut apă, apoi am sorbit cafeaua din paharul maro din plastic. Pe urmă mi-am aprins o țigară. Mă liniștisem.

Mașinile treceau pe lângă mine în zgomot de scrâșnit de roți pe pietriș. Dinspre câmpul ce se întindea la dreapta mea se auzeau greierii. „Actele!” mi-a zis ofițerul cel tânăr și mi-a întins documentele. Eu n-am zis nimic, am ridicat mâna și le-am luat. Apoi am adăugat „Mersi” și am tăcut. „Lasă, nu te supăra, e destul de lucru și în România” spuse ofițerul cu o voce joasă. M-am uitat la el, stătea în umbră, fuma și se uita în zare. În momentul acela am realizat că nu era decât cu câțiva ani mai mare decât mine. Replica lui m-a trezit ca dintr-o amorțeală. Așa că m-am ridicat „Îs în regulă?” l-am întrebat. „Ce?” „Actele”, am reluat. „Da, în regulă”, a răspuns plictisit și apoi a exhalat cu zgomot fumul de țigară. „Deci pot să plec?!” Ofițerul nu mi-a răspuns, a dat din umeri și a continuat să fumeze absent. Mi-am luat rucsacul în spate și m-am îndreptat pe jos, printre mașinile ce așteptau la rând, către punctul de control.

Ofițerii s-au uitat unul la celălalt și mi-au făcut semn să trec fără să se mai uite la pașaport. Am traversat pe jos fâșia de drum dintre cele două puncte de control. Când am ajuns pe partea maghiară ofițerul îmbrăcat într-o uniformă verzuie care aducea mai degrabă a pădurar decât a grănicer, a exclamat „Mașina, mașina!” i-am făcut semn cu două degete aplecate că am traversat pe jos. Nu știu dacă era plictisit sau obosit sau așa era la ei, însă a pus ștampila pe pașaport cu o mișcare scurtă și puternică, apoi a scos capul pe gemulețul gheretei să mai verifice o dată dacă totuși nu aveam vreun vehicul cu mine și mi-a înapoiat actele.

Am luat pașaportul și asigurarea și le-am pus în rucsac. Pe urmă m-am îndreptat către parcarea pietruită de pe dreapta șoselei. Soarele trecuse și el în partea astalaltă de graniță, iar din copacii care umbreau parcarea se auzeau alți greieri și alte vrăbii care făceau scandal.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#nicolae rogoz

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *