LANȚUL

Povestire scrisă de Andrada Clonțea, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Ilustrați, într-o povestire de maximum 6000 semne, lucrul de care vă e cel mai frică.”

Andrada Clontea

Își târa pe cimentul rece din hol papucii dezlipiți și roși de prea îndelungată purtare. Bătrânețea nu-i alungase chiar toată vlaga din picioarele umflate și brăzdate de varice (Eh, cât de strâns ținea captive, odată, ciorapul de mătase privirile domnilor discreți de odinioară!). Dar sunetul ritmic devenise confirmarea propriei existențe. Dovada că mâine iar o să o doară oasele, că trebuie să plătească femeia care plivește mormântul răposaților, să spele perdelele și să ude florile din balcon. Că poate…

A aruncat o privire pe sub gene spre oglindă, ca și cum nimeni nu ar fi trebuit să-i observe cochetăria. Ca atunci când, prefăcându-se că au uitat că sunt fulminant de frumoase, domnițele fragede își caută imaginea în bălți, vitrine, ochelarii fumurii ai vecinului de birou, coperțile lucioase ale revistelor. Și vitrinele răspund: „Frumoasă ești, crăiasă. Nu, nu și-ar da nimeni seama că ai stat trei ore să te pregătești să ieși din casă ca din cutie…” Și coperțile lucioase răspund: „Nu ești așa frumoasă pe cât te crezi. Ți-ar fi venit mai bine bluza bleu. Te-ai mai împlinit un pic? Hai, doar nu crezi că am uitat de felia de tort de ieri.”

Oglinda din hol nu i-a răspuns.

Târșâitul s-a oprit, plin de speranță, în fața ușii. I se păruse că a auzit un zgomot pe casa scării (a urât mereu termenul de „casa scării” – oare ce idiot a putut să inventeze o așa denumire?). S-a ridicat pe vârfuri și a privit prin vizor – nimic. Încet, a descuiat: de trei ori spre stânga yala de sus, de două ori spre dreapta cheia din yala de jos și a crăpat ușa câțiva centimetri, cât a lăsat-o lanțul. Își promitea mereu că nu o să mai pună lanțul – ce-o să facă în ziua în care Doamne ferește? Pe Rodica au găsit-o după câteva zile, cu fața mâncată de motanul Tomiță.

Când era mică nu știa că există moarte. Apoi a descoperit că există moartea gâzelor, a râmelor pe asfalt după ploaie, a pisoilor fără ochi, a iepurașilor simpatici care se transformă în tocănițe delicioase. Când a descoperit că nu există Moș Crăciun, a aflat că poate să moară și ce nu există. Și vecinii mor – adică oamenii.

Apoi a aflat că bătrânii trăiesc – ca și cum simulacrul ăla se poate chema viață. La paisprezece ani a decis că o să moară înainte să fie babă – treizeci și unu de ani i se păreau suficienți.

A scos lanțul și a pășit pe preșul din fața ușii. Câteva raze de soare i-au închis pupila prea brusc. S-a obișnuit cu lumina – nu era nimeni pe hol.

„Ce poți să mai speri la treizeci și unu de ani?”,  își spunea pe atunci. Te naști, te măriți, faci copii și mori. Mori demn și lași în urmă un cadavru frumos – poate chiar cu un zâmbet misterios agățat de colțul gurii – ca să le dea speranță lașilor rămași în viață că moartea nu-i o chestie așa groaznică. Și-a promis solemn că va fi incinerată dacă are ghinionul să moară mai târziu de treizeci și cinci de ani.

Să fi intrat iar pisicile în scara blocului? Sau o fi fost copilul vecinilor? Sau „verișorul” vecinei de palier?

La treizeci de ani a aflat că poți să vrei să trăiești pentru copii. Nu s-a căsătorit cu tatăl băiatului – le-a spus amândorura că e al celuilalt. N-ar fi putut să trăiască în incertitudine toată viața – nici unul din ei nu era vinovat că ea nu știe cine e autorul. S-a sinchisit prea puțin de gura lumii. Își amintea din când în când că era tare prostănacă atunci când era mică. Dar dacă gândurile alea vechi îi vor atrage răul? Fiecare zi i se părea un cadou pe care și l-a dorit dintotdeauna. Pe care Moș Crăciun nu i-l adusese înainte să moară pentru că nu existase niciodată.

Probabil că i s-a părut. N-avea cine să fie la ora aia. E duminică, e vară. Tineretul e la ștrand, cei cu suflet de provinciali sunt la țară.

Histerectomia totală a făcut-o la patruzeci și cinci de ani. Pe drumul dinspre serviciu a apărut ca de niciunde un cimitir – nu îl văzuse până atunci. Din când în când intra și se pierdea câteva ore printre morminte, citind epitafuri. În fond, dacă ei au putut, o să pot și eu. Se moare de atâta vreme, încât e absurd să ne mai lamentăm.

Cum ar fi fost să fie el? Să-l vadă în pragul ușii ei, să o strângă în brațe și să îi spună cea mai fantastică poveste. Că a fost în trupele speciale – o organizație de elită și foarte secretă, că mereu a urmărit-o de departe să fie bine, că a salvat oameni, orașe, țări întregi. Poate chiar planeta.

La cincizeci de ani a descoperit că poți muri și să rămâi viu. Scrisoarea în care era anunțată că fiul ei a fost dat dispărut în Kosovo a lăsat-o încovrigată de durere și amețită de speranță.

Și-a lăsat privirea să plutească în gol și apoi a intrat în casă. A închis ușa, a răsucit de trei ori yala de sus spre dreapta, de două ori cheia din yala de jos spre stânga. Și a pus lanțul.


Dacă ți-a plăcut, apasă!