LOCUL MORTULUI

Povestire scrisă de Raluca Nagy, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri – „Simpatică. Dar e o poveste totuși. Și bine redate amănntele locale, bine integrate în poveste.”

raluca nagy

N-aveam chef să merg iar în Japonia, abia ce mă întorsesem din China. S-a îmbolnăvit şi Joe ăla taman cu o zi înainte să plece, aşa că iar m-au trimis pe mine. Măcar am zburat direct, Heathrow-Narita, doişpe ore. M-am urcat în tren şi am reuşit să stau treaz ca să nu ratez gara Shinjuku.

E gigantică, cea mai mare gară din lume, plină de japonezi identici, toţi în costume negre. Când am ajuns la punctul de întâlnire, am verificat că eram unde trebuie, apoi am aşteptat. Aveam un sfert de oră avans.

După vreo cinci minute, am observat că un japonez micuţ, cum sunt de fapt toţi, se uita la mine, cu combinaţia aia de discret și insistent, pe care numai în Japonia am văzut-o. Punctualitatea japoneză la superlativ, omul era deja acolo.

— Yasushi-san? l-am întrebat eu, pentru că ştiam că, la cât sunt ei de politicoşi, omul nu m-ar fi abordat niciodată.

A dat din cap afirmativ, zâmbind.

— Andrei Crişan, îmi pare bine, am zis.

Am luat-o împreună pe tot felul de scări rulante şi culoare, până la una dintre liniile de tren; printre mii de crâmpeie de conversaţii întrerupte de vacarm, Yasushi m-a întrebat dacă am dormit bine.

— Pe avion?

— Aaaaa… Nu, la hotel, azi-noapte.

— Păi am aterizat acum două ore…

Iar vacarm, iar crâmpeie de fraze în engleza japonizată a lui Yasushi, aeroport… aseară… altcineva…

— Da, ştiu că trebuia să vină iniţial alt consultant, dar s-a îmbolnăvit, şi m-au trimis pe mine în locul lui.

Yasushi a dat aprobator din cap. Pe tren am spart gheaţa povestind de-ale noastre, de Avanti şi sursele de laser pe lungimi de unde diferite, despre cum se generează fluorescenţă în mostre. I-am zis că tocmai fusesem în China, era curios dacă-mi plăcuse. L-am întrebat şi eu cum merge treaba; mi-a zis că bine, în afară de problema asta cu utilajul pentru care mă chemaseră.

— Nu-ţi face griji, o rezolvăm noi.

Trenul a ieşit la suprafaţă şi, din aglomerat, ameţitor şi plin de zgârie-nori, Tokyo se transforma, pe măsură ce înaintam, într-o întindere de case scunde. Yasushi îmi tot explica pe unde suntem. Aş fi preferat să dorm şi eu ca un cal în picioare, cum proceda majoritatea călătorilor din jur. Eram rupt.

Odată ajunşi în stradă, am urcat amândoi în spatele şoferului îmbrăcat, şi el, în negru, din maşina, tot neagră, care ne aştepta la staţia din suburbii. Am ajuns repede la complexul industrial; toate arată la fel, din Germania până-n China, clădiri simple, noi, urâte, arhitectură internaţională.

— Noul sediu, mi-a zis Yasushi mândru, cu braţul întins către una din arătările de beton cu sticlă.

În lift a apăsat pe numărul 13. I-am zis că la noi 13 poartă ghinion. A râs şi mi-a zis că ei n-au nimic cu numărul 13, dar au cu 4, ceva cu moartea.

După ce am coborât din lift a apărut de nicăieri o fată plăpândă, care ne-a condus până la uşa unui birou, a deschis-o şi s-a retras cu plecăciuni. În capătul diametral opus, unui domn la vârsta a treia i-a îngheţat zâmbetul pe buze. A început să vorbească cu Yasushi, repede, în şoaptă, de parcă i-aş fi putut înţelege; după vreo două-trei minute, s-a apropiat de mine şi mi-a spus încurcat:

— Nu eşti omul nostru.

— ??? Mă scuzaţi!?

— Adică… nu eşti…

— Ştiu că iniţial trebuia să vină alt coleg, dar s-a îmbolnăvit şi m-au trimis pe mine.

— Mmmm… nu înţelegi… pe omul nostru l-am luat eu aseară de la Narita.

— Păi şi…? am bâiguit eu, întorcându-mă spre Yasushi.

— A, Osawa-san, păi azi dimineaţă aveam ceva urgent de făcut aici, aşa că l-am trimis pe el la Shinjuku, acolo e hotelul unde…

— Osawa-san? l-am întrerupt eu.

Recuperatorul a dat din cap afirmativ, fără să ridice privirea din pământ.

— Păi… şi când am întrebat Yasushi-san?

— Mmmmm… voi… oamenii… străinii… nu reţineţi numele japoneze.

Avea dreptate, în general toate sună la fel, kikarikamuci.

Dar al lui era super simplu de reţinut.

— E cel mai simplu nume japonez pentru un român, am zis eu; ya înseamnă ia; iar sushi e mâncarea tipică japoneză, oricine a auzit de sushi. „Ia sushi!”

Bătrânul a început să râdă. Eu după el. Într-un final ni s-a alăturat şi Yasushi. Adică Osawa.

— Apoi, m-am prezentat şi eu… i-am adus aminte lui Osawa.

— Da, Chris-san.

— Haha, nu, Crişan! Andrei Crişan.

I-am întins cartea mea de vizită, prea grăbit să o mai dau cu două mâini, cum fac japonezii. Bătrânul s-a apropiat de el şi au silabisit împreună, ca la şcoală:

— A – nî  – dî – re Cî – ri – şa – nî.

Au înclinat capul spre dreapta, cum fac toţi japonezii când cugetă. Apoi au emis, stereo şi crescendo, un

— Oeeeeeeeeeeeeee…

Am coborât toţi trei înapoi, lift, parcare, maşină; ne-am urcat, eu cu bătrânul în spatele şoferului, Osawa în stânga lui. Lângă mine, bătrânul încerca fără success să-l sune pe numitul Chris.

— Nu răspunde… Să mergem înapoi la punctul de întâlnire de la Shinjuku, a adăugat bătrânul.

Nu l-am contrazis, deşi eram convins că omu’ lor plecase demult şi nu-mi surâdea deloc ideea unei alte excursii în picioare până la Shinjuku, îmi era deja rău de oboseală. Dar în sens invers am prins loc pe scaun, aşa că am dormit tot drumul înapoi.

La Shinjuku ne-am dat jos şi am luat-o iar pe cotloanele alambicate. Pe scara rulantă, din spatele meu şi din faţa bătrânului, aliniaţi perfect în coadă, Osawa mi-a şoptit:

— A – nî  – dî – re-san, e numai vina mea. Îmi pare rău.

— Stai liniştit, a fost o confuzie.

Visam la o omletă bună, sau măcar un udon cu creveţi, şi un pat comod. Din mijlocul cearşafurilor de mătase japoneză am auzit, ca prin vis, engleză adevărată, de la mama ei de la Londra; undeva pe scara rulantă care mergea în sens invers, un tip masiv, ca un măgar între oi, povestea întors spre japonezul din spatele lui:

— … şi cel mai tare e că parametrii ăştia de performanţă ne ajută să prevedem activitatea, şi chiar gradul de stabilitate, pe câţiva ani buni; asta pentru că Avanti e mult mai rapid decât orice altă tehnologie existentă pe piaţă.

Japonezii mei discutau destul de absorbiţi, aşa că m-am întors către ei şi-am arătat către englez. Deşi până atunci fusese de o etichetă absolut impecabilă şi nu se pierduse cu firea nicio secundă, bătrânul a început brusc să dea din mâini haotic, încât părea o jucărie căreia i se stricaseră subit arcurile:

— Chris-san!

Lunganul l-a fixat câteva secunde după care i-a spus ceva japonezului cu care vorbea; acesta s-a întors rapid, şi am rămas cu toţii aşa, uitându-ne unii la alţii, în mişcare, cu scările care ne îndepărtau tot mai mult, la relanti, ca-n filme.

Când ne-am reunit cu toţii, japonezii au schimbat multe plecăciuni şi au vorbit între ei cu viteză. Chris şi cu mine ne-am hlizit, am făcut schimb de cărţi de vizită; lucra la firma concurentă.

Ajunşi înapoi la staţia din suburbii, am urcat doar patru în maşina neagră care aşteptase cuminte la ieşire; Osawa a rămas acolo, nu mai avea loc. Chris s-a dus repede în stânga şoferului, argumentând că, cu noi amândoi malacii, ar fi fost cam înghesuială în spate. Yasushi cel adevărat a acceptat cam greu să-l lase pe Chris lângă şofer.

— Da’ de ce, că e riding shotgun? l-a întrebat Chris zâmbind.

Japonezii s-au uitat mai întâi unul la altul, apoi stereo la mine.

— Adică pe scaunul de lângă şofer, pasagerul cu probabilitatea cea mai mare să moară în caz de accident. În română îi zicem „locul mortului”.

— Haha. Ha.

Yasushi a râs ca un butoi pe scări.

— Atunci cu atât mai mult ar trebui să stau eu acolo, şi aşa sunt ca şi mort!!!

— Și Osawa-san tot locul mortului o să-l ocupe când se întoarce şoferul după el! a comentat bătrânul, râzând şi el.

Am ajuns înapoi în parcul industrial. După cinci minute de salutări şi plecăciuni, Chris şi bătrânul au luat-o către sediul ştiut, iar eu cu adevăratul Yasushi către o altă clădire; sticlă, zum-zum, senzori. În timp ce aşteptam liftul, Yasushi m-a întrebat politicos:

— Ce-ai vrea să faci în timpul liber la Tokyo?

— Hmmm… să dorm!

Eu am râs creţ, el m-a privit uimit.

— Chiar?

— Glumesc. Uite, îmi place mult sumo şi am auzit că tocmai a început sezonul aici, o să încerc să ajung.

— A, bine că mi-ai spus, avem noi locuri foarte bune pe firmă, în faţă; trebuie să fii aproape, să vezi bine.

— Acolo pe pernuţe?

— Da, chiar acolo, într-una din boxele din jurul ringului.

— Sincer, aş prefera să stau pe scaun, că am probleme cu spatele; nu mă împac prea bine cu şezutul ăsta al vostru pe jos…

— Mmmm… bine… Dar care e luptătorul tău preferat?

— Acuma nu prea-i mai ştiu. Când eram mai tânăr îmi plăcea Akebono.

— Oeeeeeeeeeee, Akebono! S-a retras demult! Nu l-ai recunoaşte, a slăbit…

Am urcat în lift şi-am mers doar câteva secunde, pâna la etajul 3bis.

— Yasushi-san, de ce e bis?

— În Japonia multe clădiri nu au etajul 4, e…

Mi-am adus aminte vag ce-mi explicase Osawa cu moartea.

— E…., şi-a continuat ideea Yasushi.

Înainte să apuc să zic ce ştiam, a tras aer în piept, ca un oftat adânc dar scurt, a apăsat pe butonul de deschidere şi mi-a şoptit:

— E Riding Shogun…


Dacă ți-a plăcut, apasă!