MĂRUL MUȘCAT

Povestire scrisă de Florin Spătaru, aleasă de Simona Popescu la Creative Writing Sundays, pe 2 iulie 2017. Povestire scrisă pornind de la o listă de melodii combinată cu o listă de personaje.

Florin Spataru

Fiecare trebuia să vină cu un playlist și să știe pe dinafară versurile de la A Day in the Life. Pe o scară de bloc, cu un grup înghesuit în tine, suflîndu-ți în ceafă, cu toți ochii pe tine, transpirai și nu-ți mai aduceai aminte de nimic, dar cînd pornea coloana sonoră și auzeai primele silabe ale lui John, începeai ca în transă. Nimic nu te mai oprea și se închega un cor răgușit în căutarea sincronizării perfecte. Un fel de imn bisericesc sacadat, înflorit pe buzele tuturor, despre știri, noroc, poze, sinucidere, mașini, război, filme, cărți. Cînd terminam cîntecul ne simțeam epuizați, dar era doar o iluzie, voiam să începem din nou, să îngînăm notele, să țipăm versurile. Cei care nu le știau cedau de la prima strofă. Se lăsa o liniște completă și i se făcea semn să coboare. Foaia cu playlist-ul era ruptă în bucățele și lăsată să plouă prin dreptunghiul din centrul blocului. Suficient spațiu ca cineva să sară de rușine, dar nu ne-ar fi păsat. Dacă nu putea cînta cu noi, nu conta. Toți cei care treceau examenul primeau o hîrtie cu o hartă desenată cu pixul și indicii din melodii pe care le știam. Atît de simplu că zîmbeam, dar pentru ceilalți foaia conținea paragrafe scrise în rongorongo.

Așteptam cu nerăbdare să vină momentul, îmi plăcea să stau singur pe balcon și să fumez uitîndu-mă la cum apare cîte o pasăre pe cerul topit de căldură. Îmi notam toate zborurile lor și încercam să nu mă uit la ceasul electronic. Emitea un ticăit enervant care mă făcea să mă uit la el și să număr clipele, să urmăresc secundarul ca și cum ar fi fost cel mai spectaculos film din lume, să mă opresc și să lipesc secundă de altă secundă, într-un Minecraft imaginar. Scrumul de țigară se tot aduna în timp ce eu uitam de mine. Am avut noroc că un porumbel s-a așezat cu zgomot pe pervazul acoperit cu tablă. Ghearele lui piguleau suprafața metalică și mi s-a făcut milă de el. I-am aruncat niște bucăți de pîine, iar apoi am început să mă îmbrac. Urma să ajung foarte devreme, dar nu conta.

Am încuiat ușa, mi-am pus căștile și am început să sar peste melodii ca să ajung la cea pe care o voiam acum, m-am oprit un pic la o înregistrare în engleză care vorbea despre etimologia macului, din latina vulgară papavum, probabil dintr-o rădăcină indo-europeană *pap-, voiam să aud pronunția și atît, am oprit un pic la o melodie de Wax Tailor care preluase un sample din audiobook-ul Moby Dick, I won’t smoke dirty pipes like Stubb, but I like cigars, am admirat coperta unei melodii de la Jack the Ripper, cu un citat din Bouvard și Pécuchet, un Espagnol qui fume une pipe, une longue pipe arabe au milieu du XVe siècle, am găsit Queens of the Stone Age, The Way You Used to Do, am pornit gîndindu-mă la jungla lui Wifredo Lam. Străzile se înșurubau una într-alta, nu vedeam oamenii, vedeam ființe filiforme, mănunchiuri de sfori prin care ochii tot viermuiesc. Ochii sînt singurii care contează. După ce am ascultat-o de trei ori la rînd, am trecut la Sudan Archives, Come Meh Way, vocea mă învăluie, simt un ocean de dorință, valurile se ridică și se sparg peste stîncile feline. Nu o puteam asculta din nou, mă furnica peste tot. Am trecut la Hercules & Love Affair, Omnion, apoi Grace VanderWaal, Moonlight, Arcade Fire, Everything Now, Havana Maestros, Stand By Me feat. Ben E. King, îmi aduceam aminte videoclipul, mă pierdeam în Cuba, într-un Rolls din 1926, dansînd cha-cha pe bancheta din spate în timp ce se tot accelerează, Tank and The Bangas, Quick, Gift Of Gab, AFRO, R.A. the Rugged Man, Freedom Form Flowing, ajunsesem la hip-hop scandat din ce în ce mai repede, o formulă magică prin care coși cuvintele, le coci, le întorci și le storci, totul pe fugă, urgent, acum. Fără să-mi dau seama, mergeam din ce în ce mai repede. Ajunsesem la marginea pădurii și mai aveam o oră de așteptat. Am scos o țigară, am găsit un trunchi de copac și am trecut la Rainer Maria, Lower Worlds, Slaves, Hypnotised, punk’s not dead, muzica nu moare, doar oamenii se duc în voia vîntului ca acele de pin.

La poartă stătea Marcel Proust în persoană : același costum, aceeași frizură, același fel de a-și tine mîna și citate cu nemiluita într-o franceză de salon. Marcel ne punea să ne dezbrăcăm și ne ghida către o cameră unde erau sute de costume. M-a dus către dulap și de acolo a scos costumul lui Caravaggio. În cinci minute trebuie să fii gata, avem o grămadă de lume. Cu pelerina cafenie și cu părul vîlvoi am intrat în curtea interioară unde se rîdea și se vorbea în toate limbile pămîntului, dar în seara asta știam doar italiana. I-am găsit pe da Vinci și pe Modigliani într-un colț discutînd despre peisajele toscane. Știam de cît de repede sărea la bătaie Caravaggio așa că speram să nu laude nimeni pe vreun manierist renascentist. În centrul curții era o piscină în care săreau Rimbaud, Verlaine, Radiguet și Cocteau. În colțul din stînga Frida Kahlo, Dalí și Picasso admirau pe o masă Rugăciunea lui Man Ray. Aș fi vrut să-i cataloghez pe toți, dar Modigliani îmi cerea să o pictăm pe Sylvia Plath, care tot repeta că nu știe italiană. Am ajutat-o să urce pe masa de lîngă noi și i-am dat un pahar de șampanie. L-a băut imediat și și-a tras bluza albă de dantelă mai jos dezvelind un umăr. Toți trei desenam pe foi A4. Sylvia a început să țipe Perhaps some day I’ll crawl back home, noi ne concentram la buzele ei, Modigliani o făcuse cu ochi uniformi, cu gîtul prelung și insista pe palmele fine, da Vinci nu-i desena umărul gol, se concentra pe bărbia proeminentă și pe buclele blonde, iar eu accentuam o cicatrice care-i traversa antebrațul. S-a uitat la noi, a ridicat cupa goală de șampanie și a strigat că va dărui mărul de aur celui care a desenat-o cel mai frumos. Fiecare i-a prezentat schița și ea a zîmbit. Lui Modigliani i-a permis să-i sărute talpa goală, lui da Vinci genunchiul, iar mie palma stîngă. Am rămas cu buzele lipite și am urcat spre antebraț. Cicatricea ei era mai caldă decît restul pielii. M-a lăsat, dar apoi a coborît, m-a luat de mînă și am urcat la etaj. Ea vorbea în engleză, iar eu în italiană. Mă mîngîia pe ceafă și din cînd în cînd îmi comanda să-i sărut o parte a corpului pe care vărsa o picătură de șampanie.

Quando non c’è energia non c’è colore, non c’è forma, non c’è vita, elaborate decadence that attracted me like a magnet.


Dacă ți-a plăcut, apasă!