11 martie , 2018

MEREU E LA FEL

MEREU E LA FEL

Povestire scrisă de Cornel Goran, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 4 martie 2018, la tema „La pas prin oraș pe umărul personajului”.

Tic tac, tic tac, tic tac, ţrrrrr – în fiecare dimineaţă e la fel, mă trezesc cu câteva secunde înainte să sune ceasul. De ce sună mereu? Asta… am uitat; tot ce ştiu în dimineaţa asta este că vreau să vizitez oraşul! Chiar nu am mai fost de mult timp afară, mai ales prin centru.

Mă ridic din pat şi… ah, da, oraşul! Trebuie să mă pregătesc. Deschid fereastra şi rup nişte flori albe din copacul de afară. Fac asta de mult timp, în fiecare dimineaţă când deschid geamul sunt acolo câteva flori din astea şi nişte frunze mari şi verzi, pe o creangă care mai să dea buzna în apartament. Mereu e la fel. Florile astea nu-s gustoase, dar sunt foarte săţioase. Nu am avut niciodată nevoie să mănânc mai mult de o porţie de câteva zeci de petale pe zi. Mereu mi-a ajuns atât. Aşa, ce făceam? Oh, exact, oraşul!

Ies din apartament şi văd ceea ce văd de-obicei: vecina de la 58 nu numai că a uitat să-şi încuie uşa, şi-a uitat-o şi întredeschisă! N-oi avea eu cheie, dar consider că fac o faptă bună măcar închizând-o. Ceilalţi doi vecini par că stau mereu înăuntrul apartamentelor, n-au ei treabă! Ei, măcar nu fac gălăgie. Sunt norocos că locuiesc într-un bloc aşa liniştit. Nu numai că am vecini cuminţi, dar şi locaţia e superbă! E foarte linişte aici la marginea oraşului. E ceva de mers până la podul spre centru, dar e un drum uşor, e-n regulă.

Cobor scările şi, înainte s-o iau la drum, arunc o privire blocului – mereu e la fel: o combinaţie perfectă de culori, verde și alb; mereu mă linişteşte. Cum adică mereu? Asta… am uitat. Pornesc spre pod, pădurea asta de pe drum parcă devine din ce în ce mai deasă, mai-mai să nu pot ieşi din ea de data asta! Podul e la fel ca de-obicei: o buturugă plină de crengi, frunze şi flori. Acelaşi tip de flori. Trebuie să am grijă să nu alunec în apă. Pare liniştită, dar, în acelaşi timp, ştiu eu că n-ar ezita nicio clipă să mă-nghită cu totul! După pod e o alee care duce chiar în mijlocul oraşului – imediat ajung!

„Shoo! Shooo!”, ciorile astea! Ştiu că ele-s după chestii sclipitoare, dar mai să-mi scoată ochii! Hehe, dar acum au plecat şi tot eu ies în câştig. Una dintre ele ţinea o monedă în cioc. Ce om sunt şi eu, fur de la păsări – ei, şi? Aşa, ce făceam? Exact, spre centru!

Pe drum spre centru este primăria. O clădire gigantică, frumoasă, de o combinaţie uluitoare de verde şi alb! Plină de liane, plante şi flori de-o culoare albă ca zăpada. Printre culorile astea parcă se vede o nuanţă de… mov? Poate culoarea iniţială a clădirii – e mult mai estetică acum! Aş vrea să intru să vorbesc cu domnul primar – suntem prieteni buni noi. Ultimă dată când ne-am auzit a fost acum mult timp, la telefon. M-a sunat să-mi spună că-i ceva, o întâlnire înăuntrul primăriei. Zicea că-i foarte urgentă şi importantă şi că trebuie neapărat să merg. M-am simţit foarte prost când i-am spus că nu pot ajunge. Şi cred că s-a supărat un pic pe mine, mi-a închis telefonul, de parcă nici nu voia să-mi asculte scuza. Vreau să-i spun că-mi pare rău că nu am mers, dar de atunci nu am reuşit încă să dau de el. Şi, din păcate, uşile primăriei sunt închise. Probabil astăzi şi-a luat liber şi stă acasă cu familia. Ar trebui totuşi să facă ceva legat de mirosul dinăuntru. Se simte prin zidurile astea groase, şi este un miros nu foarte plăcut. Un miros… putred.

Aşa, păi am ajuns în piaţa din centrul oraşului. Se întinde aşa cam pe 500 de metri. Un cerc cu diametrul de 500 de metri, plin cu copaci care mai de care mai înalţi şi mai stufoşi. Toţi au aceeaşi combinaţie de culori – verde şi alb. Hm, ce-i acolo?

„Shoo!”, pleacă cioaro, pleacă! Nu vezi că pisica asta doarme? Nu-i mai mânca din conservă! Micuţa asta a adormit cu gândul că va avea mâncare când se trezeşte, şi, cioara aia, ce să facă? Să fure! Atât ştie! „Stai liniştită, micuţo, merg eu până la magazin şi iţi cumpăr de mâncare, bine?”. Ş-aşa vreau să schimb o vorbă şi cu vânzătoarea. Şi pe ea o ştiu de mult timp. Eu zic că mă înţeleg destul de bine cu ea. Vin rar la magazin, dar cumpăr mâncare şi cât pentru trei săptămâni o dată, şi mereu îi las bacşiş. Aşa, ce făceam? Conserva, da!

Uşa magazinului e deschisă, dar nu-i nimeni înăuntru. Probabil e în pauza de masă. Ar trebui să angajeze pe cineva să cureţe rădăcinile astea de pe-aici, totuşi. E greu cu deplasatul aşa. În curând se va întuneca afară, nu prea am timp de aşteptat. Voi lua o conservă şi-i voi lăsa moneda asta undeva… aici? Nu prea e loc înăuntru şi poate nu o vede. O las afară, chiar la intrare în magazin. Aşa sigur o va vedea când se-ntoarce.

Pisica asta… se vede lenea pe ea – parcă nici nu respiră, aşa adânc doarme! „Îţi deschid conserva asta şi ţi-o las aici, bine? Să te trezeşti curând şi să ai grijă să nu-ţi mai mănânce ciorile din ea!”.

Se va întuneca repede, mereu e la fel. De aici din centru mai pot continua pe un drum, spre cealaltă parte a oraşului, sau mă pot întoarce înapoi. Sincer să fiu, niciodată nu am fost în alte zone ale oraşului şi nu m-aş prea duce, având în vedere că nu voi avea lumină. Sunt două drumuri înapoi spre casă. Voi merge pe sus, pe după cascadă.

Sunt multe scări de urcat şi apoi de coborât, nu ştiu cum de nu obosesc niciodată; nu fac asta prea des. Sus de tot, de unde se aude şi cascada cum coboară din munte, e cabana moşului. Dacă nu mă înşel, e cea mai în vârstă persoană din oraş! Numărul exact de ani… asta, am uitat. Dar ştiu că-i foarte bătrân. Obişnuiesc să trec pe la el să-l salut şi să mai stăm la discuţii. Nu are el mulţi prieteni, dar mie îmi place să-i ascult din poveşti. El e pescar, îmi mai dă şi mie din peştii lui câteodată. Nu ştiu eu să-i gătesc dar nu l-am refuzat niciodată, mi se părea un lucru urât de făcut. Ultima dată când ne-am văzut pe-aici, m-a învăţat şi pe mine să pescuiesc! Are el un drum ascuns, de care nu ştie nimeni altcineva; am coborât cu el pe-acolo şi am ajuns în „locul lui preferat”, unde zicea că vrea să fie chiar şi îngropat, lângă soţia lui. Bunic prostuţ, o avea el mulţi ani, dar, la ce activ este, ştiu eu că mai are mult de trăit! Atunci am şi prins primul meu peşte! Mi-a fost aşa milă de el, că i-am dat drumul înapoi în apă şi mi-am zis că nu mai fac asta niciodată – dar a fost distractiv!

Se pare că bătrânul nu-i nici azi acasă, nu s-o fi întors încă de la pescuit. Şi se pare că are o nouă pasiune, şi-a plantat mulţi copaci din ăia cu flori albe pe-aici prin zonă. Oricum, chiar îmi lipsesc poveştile lui. Aş coborî până în locul lui preferat, dar deja e prea seară, mereu e la fel. Ar trebui să ajung acasă, îl voi căuta acolo cu altă ocazie.

Pe drum spre casă e o baltă mare cu noroi. Nu-i adâncă, dar nici n-o poţi ocoli. Am încercat de multe ori să găsesc alt drum, şi au încercat şi alţii: se văd urme de paşi peste tot prin noroiul ăsta. Aş mai încerca şi acum, dar sunt obosit şi e întuneric, vreau să ajung acasă.

Am reuşit aşa cu greu să urc până la etajul meu – liftul nu mai funcţionează de ceva timp şi nu se deranjează nimeni să-l repare. Am obosit, mereu e la fel. Îmi aduc aminte de vecină. Înainte să intru la mine, vreau să-i zic să nu-şi mai lase uşa deschisă, pentru că nu voi ieşi eu în fiecare zi să i-o închid. Ciocăn la uşă, nu răspunde. Deschid uşa şi o strig, nu răspunde. Ce oameni… vrei şi tu să faci o faptă bună şi nici nu te bagă în seamă. Lasă că nici nu-i mai închid uşa vreodată! Mă duc să mă culc.

Ajung înăuntru, m-arunc pe pat, închid un pic ochii şi… ce făceam?

Off, iar am stat toată ziua în pat şi n-am făcut nimic… MEREU E LA FEL.

Mereu îmi propun să ies în oraş, în aer liber. Să-mi cer scuze primarului că nu am putut veni atunci când m-a chemat. S-o vizitez pe doamna de la alimentară. Să stau la poveşti cu bătrânul pescar.

Dar, niciodată nu fac asta. I-am abandonat pe toţi. Sunt un om groaznic. De ce, de ce este mereu la fel? De ce?

Nu. Plânsul nu are rost. Pot schimba asta. Mâine! Mâine voi merge în oraş. Îmi pun ceasul să sune dimineaţa şi, imediat ce mă trezesc, plec în centru. Merg să-mi cer scuze primarului, s-o salut pe doamna de la magazin şi să ascult poveşti de-ale bătrânului.

Nu mai vreau să stau singur aici.

Nu mai vreau să fie mereu la fel.

Nu mai vreau…

Să fie…

La fel…

 

Tic tac, tic tac, tic tac, ţrrrrr – în fiecare dimineaţă e la fel, mă trezesc cu câteva secunde înainte să sune ceasul. De ce sună mereu? Asta… am uitat.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#cornel goran

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *