MERSUL PE SÂRMĂ

Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Ilustrați, într-o povestire de maximum 6000 semne, lucrul de care vă e cel mai frică.”

laura-pamfiloiu

Prima zi

Avem un câine la casa unde stăm. Negru, fără nume. Are curte şi o scară doar a lui pe care se urcă pe acoperişul casei şi, de acolo, se uită curios în farfuriile noastre când mâncăm pe terasă. Acum e seară, un abur roz ca o vată de zahăr coboară deasupra golfului, golesc paharul de vin în ritmul soarelui care apune, îmi simt pielea curată, nu se lipeşte nimic de ea, din căştile tale se aude difuz un cântec. Eşti fericit, văd asta în felul în care te uiţi repede la mine, nu cumva să ratezi vreo lovitură pe ecranul care-ţi luminează faţa.

Eu intru, îmi spui, să nu mă omoare ţânţarii. Hei, strig după tine, ţi-a plăcut azi? Normal, ce întrebare e asta, ridici din umeri. E vacanţă, suntem la mare, cum să nu-mi placă. Mai stai?

Stau pe terasa goală, luminile portului sunt tot mai strălucitoare, câinele a coborât de pe acoperiş, îl aud cum trage după el farfuria în care stăpâna îi pune mâncarea, vata de zahăr de pe cer s-a topit, de sub terasă urcă zgomotele maşinilor care coboară spre mare. Niciun pescăruş. Pe plajă, de dimineaţă erau doi care zburau aproape de mal, se învârteau în cer unul după celălalt, se aşezau pe pietrele de lângă scări, îşi scuturau aripile. Stropii valurilor nu ajungeau la ei, stăteau liniştiţi, fiecare sigur de prezenţa celuilalt, din când în când păreau că se privesc, apoi cel mai mare îşi lua zborul, imediat urmat de celălalt. Pe plajă – plin de pietre albe şi alunecoase, de mărimea ouălor kinder. Nicio meduză. Mulţi copii, mai mici decât tine, din loc în loc câte un adult ascuns după o pălărie sau ochelari de soare. Trece un bateau grand, grand, îmi închipui că e plin cu aer pur din Tibet, tu zici de ce nu cu jucării de pluş.

Înoţi cu mine, mama? Hai!

A treia zi.

Ieşim în larg, mi-ai spus că ţi-ai dorit asta dintotdeauna, ai râs când ai spus că pentru tine din-tot-dea-u-na are zece ani plus încă vreo doi despre care nu-ţi aminteşti mare lucru. Ieşim din port la nouă şi câteva minute, se anunţă o zi frumoasă, nu sunt nori, marea e liniştită şi clară, frânghiile groase ale vaporului de pescuit ancorat la mal se văd pe sub apă ca nişte cozi de mături contorsionate printre care apare din când în când câte un peşte.

— E simplu de condus, ne explică băiatul de la închirieri bărci într-o engleză surprinzător de coerentă. Ţineţi minte, cheia în contact şi ancora. Şase kilograme. Nu-i grea, o poate ridica şi el. Tu te strâmbi, aşa cum o faci de multe ori în faţa oglinzii şi dai din cap aprobator. Now you show me.

Te aşezi pe scaun şi începi: cheia în contact, fin la dreapta, pornesc motorul, volanul, nu foarte brusc, înainte, acum întorc, vezi nene că ştiu, aici stop. Scoatem ancora, grijă la mână, până jos, e dreaptă, destul, înapoi. Parchez, no’ mama, azi te conduc io pe tine.

Ieşim din golf cu soarele în faţă, colina plină de case rămâne tot mai în urmă, ferestrele hotelurilor se fac tot mai mici, până când doar o pată gălbuie rămâne stropită pe verdele crud al pinilor.

Cu barca pe mare e ca în oraş de sărbători. Drumul e liber, semafoarele sunt verzi toate, doar oamenii sunt dezbrăcaţi. Bărcile se cunosc unele cu altele, vorbesc aceeaşi limbă, tremură pe apă ca popicele, vântul bate din faţă, ne dăm cu cremă, zâmbim, spun e frumos. Umerii şi burţile se înroşesc cu treizeci de kilometri pe oră, la douăzeci de cai. Mergem paralel cu ţărmul, căutăm cele mai verzi ochiuri de apă în care să ne scufundăm de mână. De pe mare, cei aflaţi pe mal par nişte crustacee fără carapace, moi şi diformi. Sunt o specie recent apărută, zici, încă nu ştiu dacă pot respira aer sau apă sărată, uite-i cum stau fricoşi, nu ştiu dacă să intre în adâncuri, dacă se mai pot întoarce la mal. Testează aerul cu limba şi seara se retrag în colonii de piatră cu pereţi subţiri şi tavane înalte.

Mă uit la tine pe furiş, ai mişcări pe care nu le mai recunosc, forma braţelor ţi s-a schimbat de ieri, au mai multă carne, nu mai vorbeşti la fel de mult, eşti într-un corp din care copilul dispare şi altcineva, pe care încă nu-l cunosc, îţi ia încet locul. E vacanţă, îmi zic, şi alung gândul cu mâna udă şi plină de sare.

Joi.

Ora zece. Îl văd. Vine cu doi copii de mână, duce în spate un rucsac din care ies lopăţele de plastic colorate. E plajă cu pietre, îmi vine să-i spun, n-ai ce face cu ele. Ştiu, mi-ar zâmbi el, ne prefacem doar, de fapt doar eu mă prefac, pentru ei e încă adevărat.

(Aşa era şi pentru tine, aveai patru ani şi ai zis că pietrele sunt tot un fel de nisip, doar că mai mare.)

Croata- sârbo- franceza se amestecă uniform cu italiana, vocile de pe prosoape se întrepătrund şi formează o peliculă subţire prin care razele ultraviolete trec nestingherite.

Mă prefac că nu-l văd, ascunsă sub un strat de cremă factor cincizeci plus. Se aşază la două saltele şi-o umbrelă depărtare. Pune sacul pe pietre, scoate din buzunar un pachet de ţigări, îl desface, ia una, o bagă în gură, caută bricheta, slipul nu are buzunare, copiii sunt deja în apă şi aruncă cu pietricele. Le spune ceva, ridică uşor din umeri, se apleacă, ia rucsacul, scoate bricheta. Fumul alb şi subţire se înalţă ca un fir de pânză de păianjen. Scot o piersică, muşc din ea, tresare, dar nu suficient cât să se  întoarcă spre mine. Ai putea fi tu, peste douăzeci de ani?

Vineri.

A plouat toată ziua. Mâncăm îngheţată la prânz şi la cină, câinele negru şi fără nume a stat ascuns sub scară, poate scrii azi ceva, zici.

E soare afară şi dimineaţa începe lin ca o melodie la pian şi praful se aşază atent pe mobila din casă şi îmbrăţişarea ta e caldă şi proaspătă ca o baghetă franţuzească bine coaptă. Tu ieşi din casă, copile, şi părul îmi gâdilă nările şi mi-e frică.

În fiecare zi mă uit mai bine la ochii tăi şi negrul din mijloc se face tot mai negru şi mai adânc şi mai necunoscut şi oricât de întunecat s-ar face tot aş şti că acolo eşti tu şi acolo am fost eu cândva.

Firele de aţă care ne leagă sunt multe şi groase şi subţiri şi mai fragile decât o bătaie de aripi şi mă întreb dacă copacii se tem că-şi vor pierde o creangă, un cuib sau nişte frunze, dar nu se tem pentru că rădăcini nevăzute îi leagă dincolo de mormintele oamenilor şi probabil şi raiul are copacii lui.

Iartă-mă că vreau să ne încolăcim picioarele şi vreau să ne colorăm ochii în aceeaşi culoare şi vreau să-mi crească braţele să te pot ţine mai bine, ştiu că vei dori să fugi departe, dar pământul e rotund, copile, freamătă fricile în mine şi tu râzi, mamă, stai liniştită, dar nu ştii că mamele merg pe stradă dar de fapt ele nu calcă pe asfalt, calcă pe sârmă cu gândul la tine şi la tine şi la tine.

Ultima zi la mare

Deja seară, soarele nu mai luminează piscina, stă cocoţat după deal, în turnul bisericii din Labin. Ai zis că-i bună apa, am dat din cap şi ţi-am zâmbit, speram să fie cât mai bună ca tu să nu vorbeşti prea mult şi eu să pot citi în voie şi să nu mă mişc decât dacă îmi amorţeşte un picior şi atunci va trebui să mă opresc cât să-mi găsesc o poziţie nouă, mai comfortabilă şi poate atunci tu vei mai spune ceva, văzând că eu mă mişc, doar cât să profiţi de cele câteva secunde de neatenţie din citit. Nu am amorţit decât după şase pagini. Din când în când îmi ridicam ochii dintre rânduri doar ca să te privesc, de parcă voiam să mă asigur că eşti acolo, cu toate că auzeam apa cum clipoceşte în jurul corpului tău, îţi vedeam conturul capului în spatele cărţii. „Părinţii nu trebuie să aducă copii în lume, dar copiii trebuie să-i scoată pe părinţi din lume.” *

De aici n-am mai putut continua. Moartea apăruse brusc din apă, se ridica la suprafaţă şi simţeam cum umple spaţiul liber dintre sezlongurile albe de la marginea bazinului. Tu vei continua să fii, iar eu nu voi putea vedea asta – în piept m-a lovit gândul acesta şi m-a lipit cu spatele de gratiile de plastic. Tu te scufundai, îţi ridicai picioarele deasupra apei, ieşeai la suprafaţă cu părul şiroind. Ai văzut? m-ai întrebat. Am dat din cap că da, nu puteam să-ţi spun că va veni momentul în care nu o să mai văd, chiar dacă vei face cea mai spectaculoasă scufundare, pentru că eu voi fi cea care mă voi scufunda, iar tu va trebui să-ţi închizi ochii peste mine.

M-am prefăcut că citesc mai departe, soarele a coborât din turn, familia de nemţi din curtea vecină a terminat de mâncat, se auzeau scaune şi râsete, uite luna, ai spus, m-am uitat, aş fi vrut să intru cu tine în apă, n-am putut, nici tu nu m-ai chemat. Ai ieşit din bazin, pielea îţi era strânsă de la răcoarea serii, te-ai înfăşurat în prosop şi te-ai aşezat lângă mine. Îţi crescuseră unghiile la picioare, forfecuţa a rămas acasă, ai sta lângă mine în linişte, te gândeai şi tu la ceva, mă uitam pe furiş la tine, nu voiam să mă vezi şi să întrebi ce-i şi eu să te mint, nimic. Vrei să intrăm, te-am întrebat. Nu încă, stai să mă usc, uite cum m-am bronzat, picioare negre şi burta albă. Ştii, este un loc pe pământ unde, la apus, pentru câteva minute, zece, poate chiar cincisprezece, soarele străluceşte direct peste o cascadă şi atunci apa pare de aur şi sunt oameni care merg acolo doar pentru asta, să vadă cascada de aur. Nu te-am întrebat dacă te-ai duce, ştiam deja răspunsul. Hai să mergem, m-am uscat. Am lăsat moartea la piscină şi am intrat în casă. Era ultima zi la mare.

* J.S.Foer, Iată-mă


Dacă ți-a plăcut, apasă!