Povestire scrisă de Cezara Popescu, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru că e cursivă, sună bine, are sentiment și, din nou, e cinematografică, fără să-și propună asta; pentru că pare să nu spună mare lucru, o scurtă întâlnire între doi necunoscuți, dar nu se termină clișeistic, ci e ca-n viață. Am simțit că în spate e ceva mai mult despre singurătate, despre bolile sufletești ale omului modern, despre ce mult am vrea să găsim oameni care să ne schimbe viața, dar nu se prea întâmplă. Și am rezonat cu toate astea.”
Am dat unul peste celălalt într-o seară de iunie, când mă întorceam acasă pe trotuarul îngust, înjumătățit de banda pentru bicicliști, de-a lungul bulevardului Potsdamer Chausée. Se întunecase, contururile deveneau șterse, iar zgomotul mașinilor rulând pe șoseaua perfectă tot mai hipnotic. Noapte de vară. Liniște. În dreptul stației de unde iau 118 în fiecare dimineață, zăresc silueta unui tip care se plimbă cu mâinile în buzunare. Detaliul surprinzător este că se plimbă, ceea ce e destul de neobișnuit pentru berlinezi, pentru că ei sunt în continuă mișcare. Se grăbesc să prindă un tren sau un S-bahn, iuțesc pasul să nu rateze următoarea conexiune, cu o cafea într-o mână și servieta în cealaltă. În weekend îi vezi fie pe bicicletă, fie alergând. Dar faptul că neamțul va avea întotdeauna un scop, o direcție, rămâne detaliul fascinant și epuizant al vieții occidentale – în ochii mei comparativi, estici, obișnuiți c-un sistem haotic și dezechilibrat dar care, cu toate neajunsurile lui, te lasă să furi. Să furi timp.
Era nouă seara. Mă plimbasem aproape un ceas dar n-aveam chef să mă întorc în apartament. Îmi amintesc de nevoia dureroasă, viscerală, să vorbesc cu cineva. Oricine era dispus să mă asculte la ora aceea. Îmi butonasem telefonul, zapând indecisă prin șirul de prieteni. Mi-am derulat contactele din lista de Facebook Messenger. Nu-mi venea nimeni în minte, cu o singură excepție. Dar în Romania era ora zece și nu știu cine ar fi înțeles ce simt; apăsarea din piept și cerul infuzat de vanilie. Senzația că totul se întâmplă în același timp, dar timpul meu s-a comprimat, nu există. Am făcut poze cu telefonul pentru că ieșisem fără cameră, fără rucsac, într-o pereche de pantaloni bej, în sneakers și-un tricou lălâu. Aveam doar cheile și telefonul la mine, într-o traistă de pânză. Aș fi fumat un Davidoff, însă țigările subțiri la care recurg destul de rar erau, ironic, la vreo 2000 de km distanță. Niciun supermarket deschis pe o rază de sute de metri. Am tras aer în piept, am derulat pozele de pe telefon, mi-am afundat ochii în verdele pădurii și m-am bucurat de câteva secunde de pauză, înainte ca mintea mea să revină obsesiv la aceleași întrebări: Cum o să fie mâine la curs? De ce mă gâtuie emoțiile în halul ăsta? De ce nu mă pot gândi la nimic altceva? De ce competiția asta nebună, irațională cu mine însămi? Credeam că m-am vindecat de perfecționismul ăsta tâmpit care mă ține trează nopțile, de neliniște, de…
Nu știu exact de ce am ridicat privirea chiar înainte să traversez spre imobilul unde locuiam. O fracțiune de secundă. Unul din acele micro-momente pe care nu ți-l explici nici mai târziu, când refaci filmul. Cert e că era acolo; se oprise în dreptul stației, ca și cum m-ar fi așteptat. Se oprise lângă stâlpul alb care afișa orarul liniei 118 în carcasa plastifiată, ușor bombată, pe fond galben, orar pe care-l consultam în fiecare dimineață, să mă asigur că nu pierd legătura cu Regional Bahn la opt și doisprezece minute. Privirea lui a prins un colț din zâmbetul meu, am ridicat ochii din pavaj și-atunci l-am văzut de-a binelea: brunet, în jur de un metru optzeci. Păr ondulat, ochi negri, blugi albastru închis. Un bărbat în ai cărui ochi se oprise o mirare. O copilărie. Sau poate-o tristețe.
Și-apoi a venit întrebarea, fără să anticipez că o să-mi vorbească:
— Ești internată la clinică?
— Eu? Aă… nu, nu-s de la clinică, am bâiguit. Locuiesc în zonă.
Și i-am arătat cu degetul imobilul de trei etaje din Quantz Strasse, de peste drum. În cele câteva secunde de liniște care au urmat am ghicit că o să ne spunem povestea vieții, versiunea scurtă, în seara aceea.
— Știi la ce m-am gândit când te-am văzut? mi-a trântit de parcă mă știa de-o veșnicie. Mergi ca și cum ai avea timp. M-am prins imediat că nu ești de-aici. Și zâmbești! Știi, necunoscuții nu prea zâmbesc, aici în Berlin. Pe stradă, în metrou… Lumea se grăbește tot timpul.
— Asta-i pentru c-aș vrea să fiu în vacanță, m-am apărat. Da’ nu e o vacanță propriu-zisă. Am venit la un curs. E o chestie serioasă, organizată de Cambridge. La sfârșit, dacă supraviețuiesc, dacă nu sfârșesc insomniacă și cu nervii la pământ, primesc o diplomă, i-am zis, pe jumătate râzând.
Era ceva neobișnuit în maniera directă, prietenoasă dar neinvazivă cu care m-a abordat. Turuia de când m-a văzut, eu i-am răspuns și-am realizat că, încodate în reacția mea, erau surpriza, entuziasmul, recunoștința că există cineva care stă de vorbă cu mine.
Nu era o voce din telefonul meu sau vreun scris mărunt care se derulează enervant de încet pe fâșia albă a ferestrei de chat. Nu era nici mătușă-mea care mă-ndeamnă să nu mă consum, să nu mai pun la inimă, să am mai multă grijă de mine. Mai nou, îmi prescrie remedii pe care n-am chef să le ascult la telefon. Uneori o ascult fără s-o întrerup, alteori i-o tai, schimb subiectul, și-atunci concluzia ei e întotdeauna aceeasi: tre’ să-i bag în mă-sa pe toți. În special pe Helen, instructor și organizator principal al cursului CELTA. Helen Dawn recurge întotdeauna la mine când intuiește că nimeni din clasă nu știe răspunsul. Însă Helen mă desființează dacă răspunsul iese din chenarul trasat și-mi spune britanic, sec, c-un gest al mâinii pe care îl știu pe de rost și pe care-l detest, gest care te oprește și te anulează deopotrivă, “Alright, but that’s not what I asked.”
— Okay, de ce ești la clinică? Dacă-mi poți spune…
Unchiul meu lucrase la clinica de boli nervoase din Wansee, care tratează în special depresia. Am fost dintotdeauna curioasă să știu ce se întâmplă acolo; știam că se face terapie prin artă.
— Burn-out. Sufăr de burn-out, mi-a răspuns. Aveam nevoie de o pauză. Să gândesc, să pun lucrurile în ordine. Sunt aici de două săptămâni.
Am tăcut. M-a surprins cât de bine a folosit termenul. Deci, suprasolicitare profesională și lipsă de motivație. Iar engleza lui, excelentă! Era fluent și nu scăpase nicio stângăcie de exprimare. Mergeam alături de el pe trotuarul întunecat și-l ascultam.
— Știu, știu cu ce se vindecă tristețea! a izbucnit. Și nopțile de nesomn, pentru ăștia care învață, așa ca tine…
Intuiam ce urmează să spună. Așteptam ca discuția să capete pojghița aceea aluzivă, banală, să găsesc un pretext și să mă car acasă.
— Înghețată și cartofi prăjiți.
— Poftim?!
— Asta funcționează la mine. De fiecare dată!
Mă pufnea râsul. El era serios din cale-afară, așa că m-am mulțumit să-i zâmbesc.
— Uite, n-ai chef să mâncăm ceva?
— Acum?
— Îhî.
— N-am niciun ban la mine, nu știu ce să spun…
Am dat să mă uit la ceas, dar aveam încheieturile libere. Cârlionțatul cu ochi negri mă privea insistent.
— Nici nu știu cum te cheamă. OK, uite, eu sunt Cezara. Dacă ai vreo problemă în a-mi pronunța numele, zi-mi Chazz, zi-mi cum vrei.
— Ce-zarra, a repetat, ușor nesigur. „Ce”-ul mi-a amintit de felul cum spui Ché Guevara.
— A, sună drăguț. Vreo legătură cu Roma antică?
— Nu, din câte știu eu. Și tu ești…?
— Noah. Mă cheamă Noah.
Nu-mi era foame. Dar aș fi băut un pahar de vin. Am intrat într-un bistro mic și cochet și ne-am așezat pe terasă. Nu era nimeni afară. La masa de-alături cineva uitase o umbrelă. Noah a cerut cartofi prăjiți și înghețată. Când a venit vinul, am luat și eu câțiva cartofi din farfuria lui. Mâncam amândoi cu mâna, ca într-un fast-food, ceea ce crea un soi de complicitate.
— Și, cu ce te ocupi, Noah? Adică, înainte să…
— Lucrez la o fundație pentru copii care au nevoie de protecție. Copii abuzați. Da’ nu e vorba doar de abuz fizic, știi, a spus, făcând loc printr-o mișcare a capului detaliilor triste care se insinuau.
— Tre’ să fie dificil.
— Păi, e.
Am încercat o radiografie a serii: degete uleioase, gust familiar de cartofi prăjiți de la McDonalds și aroma rosé-ului din care luam, lent, câte-o înghițitură. Ochii lui Noah. Gesturile lui. Eu, respirând fără opreliști. Fără să-mi mai simt cușca toracică.
— Și, cum merge terapia? am insistat. Simți că te-ajută?
A dat din cap. Apoi și-a dat o șuviță de păr după ureche.
— Știi ce altceva a mai fost greu? Legăturile cu familia mea. Mama, știi… era tot timpul vorba despre ea. Despre ce vrea ea, despre ce crede ea, despre ce spune ea. S-a oprit. Avea ochii umbriți de un soi de înfrângere.
— Știu, asta-i nasol. Te înțeleg perfect. Dacă i-aș fi vorbit despre mama, mi-ar fi recomandat probabil să mă internez, profilactic, la aceeași clinică. La salonul celor ușor-depresivi. Salonul celor cărora le-a fost refuzată iubirea. Uite, o să treacă perioada asta tulbure. Știi, vine un moment când îți revii, când înțelegi de ce ți s-a întâmplat. Crede-mă! Terapia te va ajuta. Și-apoi, în viață avem mai toți parte de rahaturi. E inevitabil.
— Da. Shit happens.
— Exact.
— OK, povestește-mi despre tine.
— Păi, nici mie nu mi-e tocmai ușor. Cursurile astea mă epuizează. N-am avut cearcăne atât de adânci în viața mea! Îmi place că-s la Berlin, în orașul ăsta atât de vibrant, dar ritmul vieții e copleșitor, zău! Sunt varză de vreo câteva zile. La 9 tre’ să fiu la școală și mă întorc după 7, 8 seara. Mănânc, citesc și iau notițe în tren. Dar cel mai stresant e când umează să țin o lecție și sunt observată. Nu-ți spun! Mi-e rău și nu pot mânca nimic până pe la 3 după-amiaza. Iar de dormit, dorm ca dracu’… Asta e de luni până vineri. În weekend, o zi e blocată cu teme.
Era bine să mă asculte cineva. Am râs. Am bârfit-o pe Helen. Am vorbit despre tot soiul de lucruri. Despre vârstele noastre. Despre ceea ce ne face fericiți. Ultima dată când am facut sex. Depresie. Părinți. Despre Vanilla Sky, pe care Noah l-a văzut de vreo cincizeci de ori. Vanilla Sky a fost, mulți ani, și filmul meu preferat.
Ne-am ridicat să plecăm. Noah a luat două pachețele de ketchup care rămăseseră nedesfăcute și le-a dus chelnerului, la bar, ca și cum nu voia să facă risipă. Chelnerul a zâmbit înțelegător, oarecum încurcat. S-a uitat la mine. I-am răspuns cu un zâmbet la fel de înțelegător. Apoi Noah a scos din buzunar o bancnotă de 20 de euro și mi-am dat seama că erau toți banii pe care-i avea. M-am simțit groaznic.
Noah era, fără-ndoială, bizar. Venea dintr-o lume în care oamenii se confruntau cu tot felul de lipsuri. Materiale, emoționale. El însuși, deși nu voia să pară un bărbat fragil, avea o vulnerabilitate umană, firească, pe care o ținea la vedere. O așezase chiar acolo-ntre noi, cât am povestit și am mâncat pe terasă.
La întoarcere am observat o gaură în adidașii lui bleumarin. Avea șosete negre. Noah continua să vorbească și să gesticuleze. Noah avea nevoie de dragoste, mai mult decât de terapie. Aș fi vrut să-l opresc, să îmi trec mâinile prin părul lui ondulat și să sparg distanța politicoasă, neutră, care se insinuase-ntre noi.
Nu mai pot fi atentă la ce-mi povestește. Apoi sunt din nou acolo, cu el. Îmi spune c-ar trebui să mă simt în siguranță alături de el, deși suntem doi străini.
— Știi, și femeile pot fi periculoase! Ai putea avea o armă acolo, în traista aia de pânză.
I-am căutat privirea, dar nu părea o glumă. Noah avea aerul cel mai serios din lume.
— Așa-i, da’ e doar telefonul! Sunt dezamăgitor de inofensivă, am zâmbit amar, gândindu-mă la ceea ce tocmai spusese. Uite, eu m-am simțit în siguranță cu tine! I-am atins ușor brațul. Și-ți mulțumesc pentru seara asta, pentru că m-ai ascultat. Pentru tot.
Ca să-i arat, l-am luat în brațe. Noah s-a supus îmbrățișării mele. Noah nu a părut interesat să exploreze geografia trupului meu prin textura ușoară a bluzei. Nu mi-a adulmecat gâtul. Nu mi-a prins sternul între mâinile lui frumos desenate. Nu și-a șters buzele de urechea mea. Noah n-a răspuns îmbrățișării, ci a așteptat, docil, să se termine. Am stat așa câteva secunde. Apoi ne-am dezîmbrățișat.
În câteva minute, silueta lui Noah se pierdea în noapte. Mi-a trecut prin minte c-am fi putut schimba numere de telefon. C-am fi putut fixa o seară în care să ne revedem, la același bistro. Că l-aș fi putut repara.
L-am urmărit cu privirea în timp ce cobora scările care dau spre parc. I-am auzit pașii clar, ritmic, apoi tot mai subțire. Abia atunci am traversat pe interzis, pe bulevardul inundat de portocaliul intermitent al semaforului. Nu era nicio mașină pe stradă la ora aceea.
