O FATĂ SIMPLĂ

Povestire scrisă de Cosmin Briciu, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri – „Bună povestea, atenție la amănunte, de remarcat felul în care apar în text referiri la trecut, la alte persoaje din viața protagonistului. Spune foarte multe în trei pagini jumate. Bună. Intră în TOP.”

cosmin briciu

Stă în picioare, cu șoldul lipit de umărul meu. Nu e înghesuială. Mi-a venit să mă trag, am vrut și n-am vrut, și acum a devenit aiurea. M-am fîstîcit ca un fraier. N-am văzut-o bine cînd a urcat. A venit direct spre mine și am întors capul. Mă prefac că mă uit pe geam. Stă aplecată peste o cărticică, rezemată în parte de umărul meu, în parte de spătarul scaunului. Nu ridică nasul din pagini. Are părul lung, cu cărare pe mijloc, asta-i tot ce se ghicește în geamul slinos. Și e slabă rău, deșelată.

N-o cunosc. Asta-i partea bună. Totuși, nu știu dacă-mi place ce face. Îmi place că citește, puțină lume face asta în autobuz. Sau se face că citește. Mi se pare penibil, adică eu n-aș citi niciodată pe stradă. Dar la alții îmi place. Sînt sucit, știu. Și snob cu unele chestii. De exemplu, am vîndut timbrele, cu colițe cu tot, ca să avem de băut într-o seară în gașcă. Nu. Nu-i un exemplu bun. Mi-e rușine pe stradă cu maică-mea. Mi-e rușine pe stradă cu unii dintre prietenii mei. Despre timbre: ducă-se. Oricum, erau de la un prieten de familie. Mi-a făcut cadou, cînd eram mic, un clasor și abonament. E primul lucru neobișnuit care mi se întîmplă de cînd umblu teleleu – deși e un cuvînt care mă enervează, cred că mi-a intrat în cap de la maică-mea. Faza cu vrăbiile nu se pune. Se urmăreau pe sub mașinile din fața unui supermarket și, cînd plonjau sub punți, săreau jerbe de praf. Nu se pune, mă plictiseam groaznic, mergeam de nu știu cîte ore și, cînd te plictisești groaznic, orice poate să-ți pară brusc interesant. Asta ar fi prima chestie cu adevărat neobișnuită care mi se întîmplă de cînd bat orașul. Am început cam de-o lună, cam așa, și n-am nimic de povestit despre asta. M-am gîndit într-o zi că n-am nici cea mai vagă idee care-i treaba cu Titan sau Drumul Taberei. Știu bine centrul, străzile din jurul casei și cîteva cartiere unde am fost în vizită cu părinții, în general. Dacă școlile au fost mereu pe aproape. Cu ăștia mă văd la bătător, în spatele blocului.

Așa că, deși oarecum într-o doară (mi-a plăcut mai mult ideea), am început să iau trolee și autobuze și tramvaie pînă la capăt, mă întorc pe jos. Mă apucă, cum a fost și cu toate cuvintele din dicționar pe care nu le știam. La ce literă am ajuns? Le-am scris unul sub altul, cu definiții cu tot, am umplut vreo treizeci de coli, dar n-am terminat. Poate că încep să fac ordine și liste pentru că uneori sînt varză. Anul ăsta mi-am aruncat, de exemplu, buletinul la gunoi cînd am ieșit din magazinul de la colț. De obicei arunc chitanța dar acum aveam buletinul la mine, ridicat proaspăt de la secție și l-am aruncat în coșul mare de la ieșire și am pus chitanța la piept. Știam, am constatat, unele cartiere din vedere, ajunsesem pe-acolo cu mașina, cu taică-miu. Doar că nu aveam habar că se numesc așa, Sălăjan, Balta Albă. Oricum, n-am ce să povestesc. Toate arată la fel. Aceleași blocuri și buticuri, farmacii și păcănele. Și oamenii sînt la fel, ăia fără fițe. Bine, poate n-ar trebui să vorbesc tocmai eu de fițe.

M-am mai liniștit. S-a foit puțin și mi-am dat seama că sînt tot emoționat ca un pămpălău ce sînt, dar ceva mai calm. Mă-ntreb ce-o să fac. Nu i-am văzut bine fața, din păcate. Pe stradă, mă uit la față. Adică, mai ales la față. Depinde. Dacă-i cineva care-mi place. Cînd sînt singur acasă, mă gîndesc mai puțin la față. Din punctul ăsta de vedere, chiar sînt varză. De exemplu, fazele cu Adina și cu Ileana. Adina mi-a trimis poeziile ei și n-am putut să mai vorbesc cu ea niciodată. Cu Ileana a fost și mai nașpa. Eram deja pe-a zecea. Mă îmbătasem deja în tabăra din vară și-o înjurasem deja pe diriga și nu mai zicea nimeni că-s eminescoid. Adică ei spuneau că-s Eminescu. Se întîmplă fără să vrei, fără să intervii prea mult, așa, ca de la sine parcă, nu știu cum să explic. Vreau să zic că înainte nu eram eminiscoid. Îmi făceam lecțiile în pauză, dacă le făceam, și nu parcurgeam niciodată lecturile obligatorii. De scris, n-am scris decît un roman polițist, cînd eram mic, nu poezii. Presupun că fiecare clasă trebuie să aibă un eminescoid.

Iar acum nu cred că diriga merită înjurată, nu înțelege o grămadă de lucruri, dar e de treabă. Oricum, nici nu știu cînd am făcut-o, mi-au povestit a doua zi ăștia. Mă bucur că nu mai pare supărată. Iar cu Ileana a fost așa. A venit Liana să-mi spună că Ileana vrea să ne întîlnim. Chestia asta nu mi-a plăcut din start. În primul rînd că parcă sîntem la grădiniță, dacă trimiți cereri din astea de prietenie prin cineva. Plus că nu-mi place nimeni din liceu, nu în felul ăla. Am fost cu Ileana în parc. Ne-am lins. Mai făcusem asta. În aceeași tabără de la sfîrșitul clasei a 9-a, cu vreo trei fete din clasă, care nu-mi prea plac. La un moment dat, nu mai știu dacă a fost ceva ce-a zis Ileana sau dacă m-am uitat eu altfel la ea, dar mi s-a făcut jenă și puțin scîrbă. Stătea în brațele mele și aproape torcea și m-am uitat la ea dinspre bărbie cumva, în nările ei, și a început să-mi pară rău pentru toată faza și să-mi fie scîrbă și jenă pentru noi. N-am putut să-i zic nimic. Am zis – hai mai bine acasă.

O să mă dau jos după ea. Pe stradă mi se pare uneori că aș putea să mă îndrăgostesc. S-ar putea să fie tot așa, doar în capul meu. Toată lumea se ferește să intre în vorbă cu necunoscuți și mi se pare o prostie. Mă deranjează că n-am mai mult curaj. Cînd văd numere scrise la metrou sau prin toalete, cred că pot să înțeleg, mi se pare jalnic, dar cred că pot să înțeleg. Cînd știi bine pe cineva, mai ales cineva care contează, totul se contaminează cu prezența lui. Cînd mă sună maică-mea de la serviciu, telefonul sună așa cum e ea, se aude mai tare decît ar trebui și nerăbdător, nu se mai oprește, parcă-ar încerca să te forțeze să răspunzi. Ăsta e un exemplu bun, adică e OK, așa e ea, nu se poate abține, dar la fel se întîmplă și cu oamenii care te deranjează cu adevărat, totul e îmbibat cu prezența lor, cu gesturile lor. Uneori mă scoate din minți felul în care sînt, aș vrea să mă schimb. Am scris vreo șapte-opt ani, de cînd am învățat să scriu, am scris de fiecare dată „înfinge”. Am învățat cuvinte precum apoteotic și pe urmă am ajuns cu dicționarul la „î” și-am văzut că scriu „înfinge” de la șapte ani sau cînd l-oi fi scris prima dată. Mă enervează că mă emoționez. Pe lîngă visul cu adîncul oceanului, unde înot netulburat, alt vis frecvent este că mă văd de undeva din aer, îmi văd fața, îmi văd ceafa și-mi înțeleg defectele și ce mi se întîmplă, înțeleg în sfîrșit care-i treaba cu mine. Uneori mi se pare că felul în care sînt construit e un obstacol pentru mine, îmi stă în cale.

În fine, sînt snob, știu. Nu ca băieții ăia, Boyz II Boyz, cum le zic io, care poartă haine de colegiu și sînt în echipa de baschet a școlii și sînt peste tot și nu mai încape nimeni de ei. Dar sînt, clar, sînt. În comparație cu ei, nu se observă, dar sînt. Am auzit că unii, la liceu, ar vrea să-mi spargă fața doar pentru felul în care arăt, cum „dau” – n-am schimbat niciodată nici măcar o vorbă cu ei. Mă port tot timpul de parcă mi s-ar cuveni ceva mai bun. Parcă aș fi pierdut cine știe ce dacă eram mai drăguț cu tipele astea. După o vreme, a început să-mi pară rău de faza cu Ileana. Numai că tot nu-mi place de ea. Mă port de parcă s-ar pierde ceva prețios dac-aș fi mai de treabă. Mă port ca un prinț. Iar acasă citesc lucruri și mă uit la lucruri care l-ar face să se rușineze pe Sile, descreieratul care se masturba în curtea școlii generale, pe care taică-su îl pune să doarmă în cușca cîinelui și îl bate cu lanțurile încît nu mai simte durerea. Varză.

Coboară. S-a desprins și s-a pus lîngă uși, cu fața spre ele. Mă ridic și eu. Sînt cam la un metru, pe culoar, cu atitudinea cuiva care urmează să coboare, dar nu vrea să se înghesuiască, păstrează distanța. Nu-mi aruncă nicio privire, se uită în decor. Are un profil frumos, nas drept, pomeți accentuați. E într-adevăr foarte slabă și puțin deșelată. E îmbrăcată modest. Reiați uzați, niște pantofi scîlciați. Dar e drăguță, într-un fel care mă face curios. Pare foarte liniștită. Oamenii foarte liniștiți mă atrag, sînt reconfortanți, simt nevoia să le cîștig încrederea, să demonstrez că sînt OK.

În stație, rămîn pe loc și o las să cîștige cîțiva pași. Pot să mă răzgîndesc. Încă pot să-mi văd de treaba mea. Oricum, nu mi-a aruncat nicio privire de pe scări, să mă încurajeze puțin.

— Bună! Te deranjează dacă merg cu tine? Ce faci?

Sîntem în Colentina, dincolo de intersecția unde stă nași-miu, aproape de ieșirea din oraș, cred. Zona e plină de cîini. Îmi zîmbește de parcă se bucură că am intrat în vorbă și mă liniștesc complet.

— Bună. Nu. Deloc. Cum te cheamă?

Și pornește.

— Rareș. Bună, unde te duci?

Faza e că m-am intimidat înainte s-o opresc, dar nu cred că s-a văzut, nu mi s-a părut. Se uită spre mine de fiecare dată cînd zic ceva, se uită în ochii mei, stînjenitor și zîmbește larg. Probabil merge acasă sau la școală. Oriunde s-ar duce, n-am de gînd s-o las să ajungă. Asta ar fi cam singura șansă să se întîmple ceva, de sunat, eu nu sun – să vorbesc cu părinții ei și așa mai departe. N-am mai făcut niciodată chestia asta.

— Mă cheamă Maria. Mă duc la o întîlnire.

— O întîlnire? Ai o întîlnire? Păi, cu cine?

Mi se pare ciudat să te întîlnești cu cineva aici, în afară de niște case pricăjite nu există nimic, nu există parcuri, nu există nimic.

— Cu frații. Hai și tu dacă vrei. Se vorbește, se cîntă. E frumos. Hai cu mine.

— Cu frații…

Frații mei, dar nu din naștere. Zîmbește larg. Sînt și ei acolo, frații mei de-adevăratelea. Hai să vezi. Hai o dată, să vezi dacă-ți place. Vine pastorul John să ne vorbească. Apoi stăm și vorbim. Ai mai fost vreodată? E foarte plăcut.


Dacă ți-a plăcut, apasă!