18 martie , 2018

OMUL ȘI PANTALONUL

OMUL ȘI PANTALONUL

Povestire scrisă de Irina Cocoșilă, apreciată de Matei Florian la concursul trimestrial de povestiri – „E funny, e witty, a trecut prin stiluri și curente, cât să știe că gravitatea e cam plicticoasă. E ok să jonglezi deștept cu manierismele. S-a mai făcut, dar nu-i nici o problemă, atât timp cât dexteritatea e aia care trebuie.”

Un bărbat ca mulți alții, dar de câteva ori exact ca el însuși, aflat între două vârste frumoase (cea a copilăriei și cea a senectuții, tocmai la mijloc), a primit într-o frumoasă zi o frumoasă pereche de pantaloni de la un frumos (sau nu) prieten din copilărie.

Noi, pantaloni noi, după toate probabilitățile folosite în domeniul bunului simț, căci nimic nu ne îndeamnă să nu fim de bună credință și să-l bănuim pe acel prieten că ar fi purtat el însuși, o vreme mai lungă sau mai scurtă, pantalonii respectivi și, plictisindu-se brusc de ei, cine nu se plictisește uneori de veșmintele sale, arătați-mi-l cu degetul, dacă aveți un deget lipsit de păcate, de câte ori nu ne avântăm aiurea spre haine noi, deși timpul nu le-a făcut zdreanță pe cele vechi, plictisindu-se brusc de ei, așadar, i-a împachetat la dungă, de dunga hârtiei vorbim, i-a legat cu panglică de satin verde și i-a făcut cadou bărbatului ce stătea liniștit în mijlocul celor două vârste ale sale; cu alte cuvinte, ar fi mai cuminte, ba chiar politicos, să considerăm că pantalonii erau noi, neprobați nici măcar de croitorul care le dăduse viață, cât timp ar mai pierde și croitorii dacă s-ar fuduli în oglindă cu fiecare haină, pantalon, în cazul nostru, care le-ar ieși din mână, și folosim singularul, pantalon, nu pentru că am nesocoti al doilea picior al omului, cel puțin la fel de importat ca primul, ci pur și simplu pentru că pantalon pare (cumva) mai de bonton.

A mulțumit bărbatul – Franc se numea, dar nu-i vom folosi acest nume, din moment ce e inventat și nu ne-ar crede nimeni, cititorii miros o minciună așa cum miroase un câine când e ud și înfometat– pentru pantalonii primiți, a roșit de bucurie și s-a dus acasă să-i probeze și să-i scoată la plimbare.

Nu scurtă i-a fost mirararea când a văzut că pantalonii îi veneau cam lungi. S-a tot mirat vreo două ore. I-a scos și s-a culcat, ca în fiecare seară, în indispensabilii săi albaștri, largi și moi, lăsând decizia pe a doua zi, e și a doua zi tot o zi, vorba aia, că în a treia avea alte treburi de rezolvat. Treburi sentimentale, vom reveni cu detalii pentru cititorii mai curioși, e știut faptul că există cititori care nici nu înhață bine o carte, nici nu trec bine de primele pagini, că îi cuprinde febra, disperarea mocnită, dorința de a ști imediat cum se va sfârși cartea, ce vor păți personajele, și bine că vor păți ceva, că așa le trebuie, ce naiba căutau în cartea aia și nu în alta, nesuferiți acești cititori, nu cumva ești chiar unul dintre ei, amărâtule, nu-i târziu să-ți schimbi imediat năravul.

Ce era de făcut? Și-a amintit proverbul „întinde-te cât îți e plapuma”, inutilă amintire, a constatat imediat, a luat un metru, și-a măsurat picioarele, s-a întins apoi din toate încheieturile, câteva au trosnit ca vreascurile din soba bunicilor, a măsurat din nou, picioarele îi crescuseră cu vreo 2 centimetri, pantalonii, în schimb, aveau nevoie de o scurtare cu cel puțin o palmă, afurisite proverbele astea, a scrâșnit din dinți și a adormit imediat. Omul nostru obișnuia să (se) adoarmă atunci când se enerva, era metoda lui infailibilă de a se împăca cu universul, cu stomacul gol sau cu mintea tulbure.

A visat cum unii prieteni te părăsesc luni întregi și apoi, cu o impertinență greu de iertat, vin și îți dau un cadou delicat, niște pantaloni, fără să-i preocupe deloc destinul picioarelor destinatarului, oare destinul ajunge vreodată la destinație, nu e în măsură această povestire să răspundă; ce au făcut aceste picioare în timpul în care cei doi prieteni nu s-au văzut, pe unde au umblat și duse de care vânt, au crescut sau nu, au devenit mai groase sau mai subțiri, timpul cel nemilos trece peste toate, de ce ar ierta tocmai niște picioare, nu iartă.

A treia  zi, bărbatul căruia nu-i vom spune Franc, dar nici în alt mod, și-a amânat treburile sentimentale, căci e mult mai bine ca dragostea să te prindă la patru ace, ferchezuit și parfumat, de ce credeți că au atâta succes la dame bărbații urâței, pentru că nu-s și urâcioși, de aceea, pentru că răspândesc bucurie olfactivă și vizuală, îndoită uneori și de inteligență, adesea aparentă, dar utilă.

Constatând că îi trecuse orice urmă de somn, Franc a hotărât că venise momentul să ia o decizie, astfel, cu pantalonii pe brațe și cu picioarele pe asfalt, s-a îndreptat către o croitorie, să scurteze cadoul primit, ceea ce s-a și întâmplat foarte repede.

Ajuns acasă, Franc – uite că uneori ne mai scapă vigilența și îi spunem așa – i-a probat din nou. Pantalonii, afurisiții, tot lungi. A mușcat dintr-un măr și a așteptat o nouă zi.

În noua zi s-a dus cu pantalonii – încă noi și ei – la o nouă croitorie, pentru o nouă secerare. Ajuns iar acasă, picioarele l-au ascultat și au mai intrat încă o dată în pantalonii buclucași, deodată sună telefonul, era prietenul lui, Fraaaanchi, ce mai faci, ai ieșit cu pantalonii de la mine, cum îți vin, am tot ieșit, îmi vin ca turnați, să trăiești, a mințit rapid cel numit Franchi, cu pantalonii lăsați în vine, a închis apoi telefonul și a strâns cureaua, asta prea e culmea, pantalonii îi erau acum scurți, scurți de-a binelea, părea un vagabond dintr-un film vechi, oare Jeni l-ar mai iubi dacă l-ar surprinde într-o postură ridicolă, cu niște pantaloni lăsați în vine, oh, Jeni, cel mai mult îmi place când îmi scoți tu pantalonii, hainele, gesturile tale mărunte, tandre și repezite, apoi infinit de lente, cum mă dezbraci tu în grabă studiată, cu flacără în ochi, mă dai în clocot, apoi mă uiți și mă lași în plata Domnului gol, adică gol, dar în plata Domnului plin de har, în timp ce tu te îndepărtezi și îmi chitești minuțios hainele smulse de pe mine, le așezi în dulap, îmi miroși cămășile de pe umerașe, levănțică, n-o suport, dar tu o adori, lasă-le dracului de haine, iubito, vino peste mine, vreau să mă ascund în tine, îngheț, nu, de fiecare dată faci la fel, ritualul tău, preludiul care mă scoate din minți, da, n-o pot lăsa pe Jeni să mă vadă cu niște pantaloni nepotriviți, o banală eroare vestimentară aruncă uneori în aer o relație de șapte ani, două luni și patru nopți; dacă ar ști ea prin câte trece el numai ca să arate beton, la urma urmelor, s-ar putea întâlni cu Jeni a lui și îmbrăcat cu alți pantaloni, vechi, verificați în timp și spațiu, de ce era musai să-i poarte fix pe ăia primiți cadou, habar n-avea, dar era prea târziu să mai dea acum înapoi.

Înciudat rău, și-a amintit de doamna Ileana, uite cum memoria ne ajută uneori în momentele critice, da, doamna Ileana – pe numele ei adevărat, de data aceasta – se mai așază uneori la mașina de cusut și repară ce e de reparat, nu-și bate capul cu lucrări de anvergură, și l-a bătut destul în tinerețe, acum are nepoți, pisoi, reumatism, cărți necitite la timp, grădină de trandafiri în paragină, soț decedat și schimbat după doi ani cu altul, dar fugit și acesta într-o lume mai bună, deși mai apropiată, în Grecia, cu o bulgăroaică, staaaai, doamnă Ileană, oprește-te, că nu e povestirea dumneavoastră, nu ne interesează viețișoara dumneavoastră tumultoasă aici, abia avem timp de viețile noastre reale, darămite de cele inventate în sprijinul altor personaje inventate și ele, oricât ar fi de nobile motivele imaginației, oprește-te, acul mașinii de cusut s-a potolit brusc, firul s-a rupt în două…

Aici a fost salvarea – liniștea aceasta suavă și spontană – și tot cam pe aici se termină și povestirea, care nu e a doamnei Ileana, nici a bulgăroaicei soțului fugit, ci a lui Franc, dacă o vrea, și de ce să n-o vrea, că e o povestire, nu o piatră în moalele capului, treaba lui, se termină cu bine, pentru că miercurea nu e o zi în care lucrurile să nu se termine cu bine, deși e absurd să considerăm că un sfârșit e, la urma urmelor, ceva cu adevărat bun, sfârșitul are întotdeauna o rafală de nostalgie care îl amețește pe cititor: pantalonii au fost potriviți corespunzător și Franchi i-a luat din ziua aceea, cu toată încrederea, la purtare, pășind naiv spre următoarele sale vârste, la fel de frumoase ca ale altora, ce bine e să ai niște prieteni pe lume, altfel pășești în viață… și cu Jeni cum a rămas, cu obsesia ei maniacală de a aranja lucrurile vizibile în ordine, iar pe cele invizibile într-un haos și mai mare, habar n-avem, dar puteți să întrebați cu încredere în stânga și în dreapta (Tatălui).


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#irina cocoșilă

Comentarii facebook:

1 comment
  • Dl. Bogdan spune:

    Eram sigur că o ținută olfactivă adevcată spre impecabilă scuză multe rateuri de asortare a şosetelor cu irişii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *