7 martie , 2018

ORAȘUL CU TAXIURI ALBE

ORAȘUL CU TAXIURI ALBE

Text scris de Horea Sibișteanu, ales de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 4 martie 2018, la tema „La pas prin oraș pe umărul personajului”.

O privești cu coada ochiului și ți se pare că e supărată. Dar te gândești că totuși nu are de ce. A fost ideea ta să mergeți pe jos, dar altă variantă mai bună nu ai avut. Ai venit până la ANL-uri cu autobuzul tocmai din Golești. Te aștepta acolo nerăbdătoare și zâmbăreață. Acum nu mai zâmbește, și te gândești că e din cauza ta.

Ați hotărât să mergeți la cafeneaua aceea nouă, dar nu ai știut că e în cealaltă parte de oraș și ai propus să o luați la pas până acolo. A fost de acord, însă acum ți se pare că e supărată.

În stația de autobuz sunt două taxiuri. În lumina soarelui, strălucesc. Te uiți la ea și vrei să îi propui să luați un taxi, însă nu vrei să pari că tu ești ăla care se dă bătut. Dar te trezești gândind cu voce tare:

— În orașul ăsta taxiurile sunt albe!

Te privește mirată. Se uită când la tine, când la taxiurile din stație și zâmbește politicos. Apoi, privind la ceas, să vadă cât e ora, și fără să te privească în ochi, îți răspunde:

— Păi și cum ai vrea să fie? Și nu sunt toate albe. Cele de la Ral sunt albe și cele de la Fulger sunt roșii.

— Galbene, îi răspunzi apucat, fără să gândești tonul. Galbene, repeți apoi, pe un ton mai cald. Taxiurile sunt galbene…

O privești atent. Te întrebi dacă face mișto de tine sau chiar nu știe regula. Nu se poate să nu o știe. Mai peste tot taxiurile sunt galbene, sau, dacă nu sunt, au autocolant galben, măcar pe plafon. Apoi îți răspunde:

— Când eram în facultate, taxiurile aveau lipită doar o bandă roșie. Apoi m-am întors aici și nu am mai băgat de seamă. Acum, că zici, parcă văd o mare de Loganuri galbene în Centrul Vechi, în București sau în gară la Constanța. Da… nu băgasem de seamă.

Apoi îți povestește cum în orașul ăsta sunt două firme de taxi și cum toată lumea le recunoaște după culoare. E cea cu taxiuri albe și cea cu taxiuri roșii. Ea merge cu cele roșii pentru că îi place mai mult numele firmei și pentru că e mai veche. E o chestie de tradiție.

Îi zâmbești trist. Te gândești că e o poveste tristă, într-un oraș întunecat. Privind-o, observi Mausoleul. În parcul care îl îngrădește e plin de copii care se joacă. Ți se pare macabru pentru că e ca și cum s-ar juca într-un cimitir. Zâmbești și te feliciți că nu ai spus asta cu voce tare.

Pe bulevard se aud claxoane. Privești spre stradă să observi ce se întâmplă. De când ești aici nu ai mai văzut trafic, nu ai mai auzit claxoane sau înjurături. Traversezi orașul în maximum zece minute cu mașina și, oriunde mergi, vezi pe cineva cunoscut. Pe trotuarul celălalt e o unitate militară. În curte se vede un tanc cu tunul înclinat spre cer. Ai vrea să o mai întrebi ceva, ți se pare că e o tensiune între voi, o tensiune ce trebuie spartă.

— În orașul ăsta sunt doar fabrici de confecții, alcool și unități medicale…

Râde, aprobând ce ai spus. Apoi începe să îți povestească că în liceu se visa soție de militar. Printre prietenele ei, soție de militar era idealul pentru o femeie. Ce să vrei mai mult decât un bărbat puternic, în uniformă, care să te iubească și să te respecte. Și să nu fie niciodată acasă, ai gândit tu…

Te panichezi pentru că știi că tu nu ești nimic din toate astea. Nu ești nici puternic, nici uniformele nu îți plac, dimpotrivă, încerci să fii cât mai nonconformist. Te întrebi din nou dacă ieșirea asta a fost o mișcare inteligentă. Simți cum transpirația îți curge rece pe șira spinării și speri să nu se vadă pe cămașa bleumarin pe care o porți. E cald, pentru că nu mai ești sub castani, ci ai ajuns pe lângă celelalte unități militare. Trebuie să le traversezi, apoi ajungi la sensul giratoriu, de acolo te duci tot înainte, pe sub castani, până la semaforul mare. Acolo, la Big, traversezi, nu știi de ce toată lumea spune „la Big”, când acolo e de fapt un Zamfir, o iei prin Piața Unirii, pe care o traversezi până la următoarea intersecție, la Biserica nouă, acolo unde localnicii spun Ceasul rău. De acolo faci dreapta și mergi pe strada aia care îți place ție mult, cu Primăria veche, cu Teatrul. De acolo nu mai știi ce să faci. Ai văzut pe google maps că e stânga până aproape de spital. Însă până acolo nu ai ajuns niciodată.

Se apropie o fată cunoscută. Zâmbește complice și salută. Întorci salutul, însă nu știi de unde să o iei. E înaltă, roșcată, cu bucle mari și bretonul blond. Întorci capul după ea să o mai vezi odată și privirile voastre se întâlnesc din nou. Și ea era cu capul întors.

— Luni toată fabrica o să știe de noi. Că am ieșit în oraș. Tocmai am fost văzuți de cea mai mare bârfitoare.

Te întorci din nou să o vezi. A dispărut. Te cuprinde o neliniște. Și nu pentru că o să bârfească. Pe tine te avantajează bârfa asta. Pe tine te deranjează, din nou, tonul remarcii. Iar ți se pare că e supărată și deranjată de faptul că a fost văzută cu tine. Te gândești la taxiurile albe. Poate că ar fi fost mai bine să fi luat atunci unul. Îți faci curaj și o întrebi:

— Te deranjează că am fost văzuți împreună?

O privești cu frică. Ți-e frică de răspunsul ei, însă te liniștești după ce-l primești. Îți povestește cum femeia roșcată cu breton blond a răspândit bârfe despre ea și alți ingineri din fabrică. De fiecare dată când apărea un burlac, brusc era combinat cu ea. De ce? Pentru că la treizeci și trei de ani nu era măritată, cu copil. Săraca, nu are noroc, vorbeau femeile din producție.

Acum mintea ta o ia razna și face tot felul de conexiuni. Așa ești tu, începi să îți imaginezi un fir lung de evenimente. Și te întrebi dacă nu cumva plimbarea asta din sudul în nordul orașului nu e un test și dacă nu cumva ea vrea la cei treizeci și trei de ani ai ei să își întemeieze o familie. Poate e îngândurată din cauza asta.

Cu ochii tăi și zâmbetul ei, ați avea niște copii frumoși. O mai privești o dată pe furiș și îi zâmbești. Apoi încerci să îți dai seama ce povestește acolo, poate prinzi din mers discuția la care nu ai mai fost atent.

De fiecare dată când întorci privirea spre ea, te uiți să observi vitrinele magazinelor. Orașul e plin de buticuri micuțe cu haine. Sunt vreo două în care îți place să te uiți în vitrină, fără să intri niciodată în ele. Unul își schimbă vitrina săptămânal și ești nerăbdător să vezi ce mai e promovat.

Ați trecut de Big și observi că circulația e închisă pe centru. Ea se împinge ușor în tine ca să te îndrume să mergi pe stradă. Trotuarele sunt goale pentru că toată lumea se plimbă pe mijlocul străzii.

— Asta cu închisul centrului e anii 2000, îi spui râzând.

Se uită mirată la tine și te roagă să repeți pentru că nu a înțeles ce ai vrut să spui. Tragi aer în piept și repeți mai rar. Știi că ți se întâmplă foarte des să nu fii înțeles pentru că vorbești mai repede decât gura ta poate să articuleze. În mintea ta sună totul clar, însă comanda dată de creier nu poate fi realizată în totalitate de gură.

— Faza asta cu centrul închis în weekend. Îmi amintește de copilărie. În anii 2000 se închidea centrul și la mine în oraș. Apoi nu l-au mai închis, pentru că se făceau blocaje în trafic. Noi nu avem centură.

În sfârșit i-ai smuls un zâmbet. Zâmbești și tu. Zâmbetul ei e tot ce-ţi doreai. Ce ți-a plăcut cel mai mult la ea. De sub buzele cărnoase observi aparatul dentar turcoaz. Când zâmbește, în colțul gurii îi apar niște riduri subțiri de expresie. Ai vrea să le mângâi și să le săruți. Te abții pentru că nu se cade.

În fața cinematografului e un spectacol de dansuri populare. Vă opriți și vă uitați preț de câteva clipe.

— Am făcut și eu dansuri populare în liceu… zice ea.

Asta te-a luat prin surprindere. Nu te așteptai la așa ceva. Nu o vedeai genul de persoană care să fi mers la dansuri populare. Începe să îți povestească despre cum a început să danseze și despre cum s-a lăsat. Acum ar vrea să facă dansuri de societate, dar nu are partener. Ai vrea să îi spui că o să dansezi tu cu ea, însă nu ai curaj. De multe ori ai vrut să te apuci de dansuri, dar niciodată nu ai făcut-o.

Discuția despre dansuri și cluburi și petreceri te ține destul de mult timp antrenat. Nici nu bagi de seamă că ați ajuns în parcul Teatrului. Te oprești o clipă să vezi ce spectacole o să mai fie, când afli că începe un festival. De aici discuția curge. Și ei îi place teatrul, dar n-a mai mers de mult timp pentru că nu a avut cu cine. Îi propui să mergeți împreună la Maitreyi. Tu ai văzut-o la București și ți-a plăcut mult, deci nu ai cum s-o dai în bară.

De aici nu mai știi drumul și începi să privești atent în jur. Pe trotuarul pe care mergeți sunt case iar pe celălalt sunt blocuri. Strada delimitează două zone total diferite. Pe o parte case vechi, frumoase, cu grădini cochete, iar pe cealaltă sunt blocuri cu patru etaje, cu magazine la parter, gri și ponosite. Nici măcar Biserica catolică nu iese din linia gri a arhitecturii orașelor construite în anii ’80. Traversați o intersecție mică și în față apare o clădire impozantă. O admiri și încerci să îți dai seamă ce e acolo. Apoi îți spune ea că e unul din cele mai bune licee din oraș. O întrebi dacă a învățat acolo și îți spune că nu. Apoi te anunță că barul unde urma să mergeți e fix în față.

Terasa e aproape plină. Scanezi repede și observi două mese goale. Una e fix la intrare și alta e în spate, lângă bar. Dacă rămâneți la prima, vă vede toată lumea care intră, plus lumea de pe stradă. Dacă mergeți spre cealaltă, o să vă observe toată lumea de pe terasă. Niciuna din variante nu-ți place. Așa că o întrebi pe ea unde vrea să stea. Alege masa din fund, pentru că e mai aproape de toaletă. Traversați terasa printre mese și îi observi pe toți cum vă privesc. Ești leoarcă de transpirație pe spate, frunte și subțiori și ți se pare că toată lumea vede chestia asta.

Ajunși la masă, saluți alegerea ei. E umbră și un ventilator care pulverizează apă. În sfârșit ați ajuns la destinație.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#horea sibișteanu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *