15 aprilie , 2016

PAPAZOGLU

PAPAZOGLU

Povestire de Florin Spătaru, aleasă de Mihai Bădică la Creative Writing Sundays pe 10 aprilie 2016. Tema a fost următoarea: „(re)construiți poveștile necunoscuților cu care vă intersectați pe stradă, într-o dimineață însorită de duminică.”

Luni. Nerva Traian sună bine şi, mai ales, staţia Papazoglu. Cu tramvaiul 1 ajung pînă la Tineretului. Pe cîţiva dintre zgribuliţii de pe trotuarul îngust îi cunoşteam, deja, din vedere. Soneria îşi făcea drum prin puhoiul de maşini; de cum a ajuns, grupul a năvălit spre scaune, iar, mai apoi, privirile tuturor se legănau apatic. La următoarea s-a urcat un cuplu şontîc. Un el cu ochii mici şi cu faţă inexpresivă, cu un corp mătăhălos, şi o ţigancă firavă, tot repetînd „E greu fără vedere”. Au trecut prin spatele meu de două ori, iar la a treia am fost captat de ochiul stîng ce lucea albastru cu puţin alb în centru. La Tineretului erau lucrări, am avansat ca viermii, vreo cîteva ţaţe se agitau, doi ţigani le priveau amuzaţi, în intersecţie claxoanele porcăiau dimineaţa. La Universitate se îngrămădea lumea şi am traversat rapid, am luat un covrig şi m-am postat în umbra coloanelor. Mă uitam la motoreta mică din faţă de la Paul şi nu ştiam ce îngheţată să-mi iau. După ultimul frigider, stătea turceşte o babă. Nu cerşea. Fuma o ţigară ruptă şi dădea paginile unor caiete studenţeşti pline cu numere şi calcule. Avea un scris mare şi citeţ, nu-i puteam vedea faţa, ci doar laţele lipite de cap. Am vrut să reţin un număr, dar şirul era prea lung.

Marți. Tramvaiul 1 întîrzie mereu 10 minute, dacă nu eşti la opt fix în staţie. Îmi dădeam seama ce oră e după persoanele care aşteptau. Feţele lor plictisite mă făceau să adopt aceeaşi postură vag supărată pe ceva insesizabil. Cu siguranţă că tramvaiul care nu apărea de după blocul albastru era motivul principal. Aveam o aplicaţie pe telefon care-mi permitea să notez ora la care ajungeam în staţie în fiecare zi. Nu eram interesat decît dintr-un singur motiv. Aveam şansa de a o vedea, printre cei care aşteptau, pe ea, o blondă de vreo patruzeci de ani, ce se îmbrăca mereu impecabil. O urmăream, mergea pe trotuarul din faţă, avea un pas exact. Părea ca scoasă din cutie. Aşa am remarcat-o prima oară. De ceva vreme, începusem să-mi notez ce culori aveau hainele ei şi cum îşi ţinea părul. Azi venea din nou la fix, cu pasul alert și cu o rochie neagră. Uneori mă întrebam de ce mergea cu tramvaiul. Sigur îşi permitea să ajungă la serviciu cu o maşină. Dar orice întrebare dispărea cînd ajungeam să îi văd trăsăturile feţei. Mereu tristă, fără un zîmbet. De fiecare dată mă făcea să-mi las privirea în jos şi să mă fîstîcesc. Nu încercam să ma apropii de ea, lăsam ca distanţele dintre noi, în tramvai, să fie complet aleatorii. Într-o zi, am descoperit că eram aproape spate-n spate. Îi simţeam parfumul şi mi-aş fi dorit să ştiu ce marcă e. În altă zi era la un metru de mine, ţinîndu-se de bucăţile de cauciuc. Avea o cicatrice alburie lîngă cot. La Tineretului mergea în direcţia opusă mie. Nu cobora la metrou.

Miercuri, ziua începuse prost. Vecina de deasupra asculta un radio tîmpit şi clonţănea pe podea cu nişte tocuri. Mă trezisem deja mult prea de dimineaţă. Am tras de mine, am fumat o ţigară pe balcon şi m-am uitat cu ură la porumbeii dobitoci. La opt eram în staţie. Blonda mergea prin fața roșie a unui Mega Image. Măcar asta să fie bucuria zilei de azi, dar tramvaiul a venit prea repede şi ea a rămas undeva în faţă, la ani-lumină depărtare, după cărnuri în valuri, moşi, babe, copii gălăgioşi. Era o zi futută. Seara am căzut lat.

Joi. Staţia Papazoglu. Ofițer de carieră, cu studii la Budapesta și Viena, participant la Revoluția de la 1848, luptător în Dealul Spirii, poliglot, pionier al arheologiei și muzeografiei românești, autor de cărți, dar și de planșe litografice cu portrete de domnitori. Semăna leit cu un tip care venea mereu îmbrăcat în hanorac și fuma o țigară, doar una, la colț de stradă. Așteptînd tramvaiul, am căutat pe telefon cine a fost Papazoglu ăsta. Soldatul Papazoglu aveam să-l numesc pe tipul în hanorac. Citeam mai departe și vedeam că fusese un antisemit cam zgîrcit. Şi Papazoglu al meu de la colț părea zgîrcit, fuma mereu pînă cînd rămînea doar filtrul gol, fără pic de țigară.

Vineri, dimineaţa mă luase prin surprindere. Ciripitul vrăbiilor fusese înlocuit de ţipetele unor pescăruşi. În staţie, blonda aştepta deja tramvaiul. Părea un manechin. Avea o rochie albă, cu împletituri. Am coborît din tramvai, dar nu am luat-o pe drumul meu. Inima îmi bătea cu putere. Eram la doi metri depărtare de blondă. Am traversat strada şi am început să mergem pe lîngă parc. Am trecut de cîteva blocuri şi a luat-o la stînga. Nu ştiam cum să mă apropii de ea. Brusc, a intrat într-un cabinet stomatologic. Nu mă puteam opri acum. Am dat cîteva ture şi am intrat după ea. Mi-am făcut programare şi m-a invitat să iau loc. M-a întrebat ce mă doare şi dacă am venit pentru ceva anume. I-am spus că mă supără o măsea. Şi-a pus mănuşile, masca ce-i sublinia ochii trişti şi a început să verifice. A fost nevoie de o mică anestezie locală pentru a putea începe lucrul la măseaua stricată. Avea degetele calde şi parfumul ei mă învăluia. Tramvaiul scîrţîia pe linii, undeva pe afară.

#florin spătaru

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *