28 mai , 2018

PINOCCHIO CU SFORI

PINOCCHIO CU SFORI

Povestire scrisă de Gabriela Anton, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 6 mai 2018, la tema „o situație cu miză politică, dar în care să nu se vadă angajamentul”. Motivația alegerii: „Gabriela Anton spune o fabula politică din perspectiva unui copil. 1, vocea copilului e făcută impecabil, 2, narațiunea nu se pierde în detalii, ci e ghidată atent de semnificația pe care vrea s-o transmită și 3, deși părinții sunt integrați în sistem, deși nu discută politică – fetița ajunge să gândească politic, își dă seama de limitele libertății de exprimare.”

După ce plecase Tata, viaţa rămăsese la fel în cele mai multe privinţe. Ela mergea la şcoală, Mama la serviciu, iar Mamaie le aştepta acasă, cu masa pusă. Mergeau în vizită la aceiaşi oameni ca înainte şi aceiaşi oameni veneau în vizită pe la ele, şi în plus mai trecea din când în când pe la poartă Băiatul cu Bun Simţ, pe care Tata nu apucase să îl cunoască înainte să plece. După ce-şi făcea temele, Ela se juca tot cu aceiaşi copii, citea sau mai cosea din când în când câte un animal din ce cârpe mai avea Mamaie prin casă. Înainte să plece Tata, Ela şi-ar fi dorit să aibă o fabrică de jucării când avea să fie mare, şi acolo ar fi făcut numai jucării animale şi nicio jucărie cu faţă de om, că astea cu faţă de om nu îi plăceau deloc. Ela îl întrebase pe Tata într-o scrisoare Tata, pe acolo ce fel de jucării ai văzut? Şi Tata îi răspunsese că nu se mai uitase deloc după jucării după ce Ela îi spusese că vrea să se facă profă de română. Tata fusese însă într-un oraş, Serakhs, unde văzuse marionete, de-alea cu sfori la mâini şi la picioare, dar care sigur nu erau bune pentru Ela pentru că aveau faţă de om. Singurul mai neom dintre toate marionetele alea era Pinocchio. Ela s-a gândit bine şi şi-a zis că ar fi fost totuşi bun şi un Pinocchio cu sfori. L-a întrebat pe Tata într-o scrisoare dacă mai merge vreodată la Serakhs şi el i-a trimis răspuns că da, şi că, dacă o să-l mai găsească pe Pinocchio, o să i-l cumpere. Deci cam aşa stăteau lucrurile, la fel ca înainte, atâta doar că acum aşteptau acasă scrisori de la Tata, dar mai ales aşteptau să se întoarcă Tata, eventual cu Pinocchio din Serakhs.

Mamaie n-a ştiut multă vreme cum îl chema pe Băiatul cu Bun Simţ. Se trezise numai într-o zi că o strigă cineva la poartă Doamna Marcu! Doamna Marcu! Mamaie a ieşit din casă şi a zis poftiţi, ce e, de unde ştiţi cum mă cheamă? Am întrebat vecinii, i-a zis Băiatul cu Bun Simţ ţinându-şi copilul mic în braţe, v-am mai văzut prin grădină, ce de flori aveţi! Caut pe cineva să stea cu copilul că se îmbolnăveşte des la creşă şi mi-aţi părut cumsecade. Uite, Alex, aici o să te aduc pe tine, să stai cu Doamna Marcu până vin eu sau mami de la serviciu să te luăm, i-a zis Băiatul cu Bun Simţ băieţelului. Mamaie i-a răspuns că-i părea rău dar că nu mai avea putere să stea cu un copil, era prea bătrână. Şi oricum, îi ajungea nepoata Ela, o ţinea destul de ocupată. Dar nepoata e deja mare, i-a răspuns Băiatul cu Bun Simţ, a trecut deja de clasa a patra, o ştiu pentru că trec des pe aici pe stradă. O fi trecut ea de clasa a patra, i-a răspuns Mamaie, dar tot copil e, trebuie să ai grijă de ea. Apoi Mamaie a rupt nişte flori din grădină şi i le-a întins Băiatului cu Bun Simţ. Uitaţi, să i le ducă Alex lui mămica, i-a zis ea.

Băiatul cu Bun Simţ însă a continuat să o strige pe Mamaie la poartă. Te mai roagă să stai cu copilul? a întrebat-o Mama într-o zi. Mai zice el din când în când câte ceva, dar asta a ajuns un fel de glumă de-a noastră. Nu insistă, că e un băiat cu tare mult bun simţ, i-a răspuns Mamaie. Şi aşa şi era. Era foarte de treabă, Ela îl simpatiza, că o întreba mereu ce mai face şi cum e pe la şcoală, şi când ea nu mai ştia ce să-i zică şi începea să se simtă prost pentru că tăcea, îi povestea el cum erau orele la şcoala lui, când era de vârsta ei.  Cu timpul au aflat că îl chema Sebastian şi, ca şi Tata, proiecta instalaţii de foraj de mare adâncime. I-ar fi plăcut şi lui să prindă un contract în URSS, dar deşi încercase mult, nu i se legaseră lucrurile deloc-deloc. Mamaie îl încurajase să mai încerce, că nici lui Tata nu îi dăduseră răspunsul imediat, făcuse multe drumuri la Bucureşti şi avusese ceva de aşteptat până să fie acceptat să plece în Turkmenistan, dar până la urmă reuşise.

Aşa că Ela se obişnuise ca, din când în când, să îi găsească pe Mamaie şi pe nenea Sebastian vorbind la poartă. Aşa i-a găsit şi în seara aia, când era foarte veselă, pentru că ultima oră fusese ora de română şi profesorul Mitrache fusese cel mai cel. Le predase o poezie patriotică. Elei nu-i plăceau poeziile patriotice şi nici altor copii din clasă nu le prea plăceau, dar Mitrache ţinuse o oră aşa frumoasă, încât Ela simţea că ar fi putut să înveţe mereu numai poezii patriotice. Că Mitrache comentase poezia din manual cu alte versuri, foarte comice, inventate de el. Aşa că după ce i-a salutat pe Mamaie şi pe nenea Sebastian, Ela le-a zis direct ştiţi ce-a zis azi profu’ de română? Nu partidu-i dumnealui / care stă agăţat în cui!,  l-a imitat ea pe Mitrache, făcând cu mâna acelaşi gest pe care îl făcuse profesorul în clasă, arătând spre tabloul lui Ceauşescu, care atârna, într-adevăr, într-un cui deasupra tablei de scris. Nenea Sebastian a râs destul de tare. Mamaie a râs doar puţin şi a zis că tovarăşul profesor de română avea mare talent la versificaţie şi că Ela venea mereu cu poezele de-ale dumnealui acasă. Apoi nenea Sebastian a plecat, că a zis să o lase pe Mamaie să îi dea de mâncare Elei, care tocmai venise de la şcoală.

Mamaie şi Ela au intrat în casă şi pe urmă a apărut şi Mama, care fusese la cumpărături, dar nu găsise cine ştie ce şi avea plasa aproape goală. Au mâncat şi au mai făcut ele ce au mai făcut prin casă şi după ce se întunecase bine a bătut cineva tare la uşă şi le-a speriat, că nu avea cine să vină aşa târziu în vizită. Au stins lumina în casă şi au aprins-o pe aia din curte, ca să vadă mai bine cine e, şi au văzut că venise nenea Sebastian cu un om. Au aprins iar lumina în casă şi Mama a deschis uşa, şi omul pe care nu-l cunoşteau a zis că Bună seara, sunt locotenent Ştefan Mărgineanu, iar pe colegul meu, sub-locotent Sebastian Anghel, înţeleg că îl cunoaşteţi deja. Au vrut să intre ca să stea puţin de vorbă cu Mama şi cu Mamaie, iar Mama i-a poftit în sufragerie. Ela a stat în bucătărie şi a aşteptat, şi după o vreme a chemat-o Mama şi pe ea în sufragerie. Locotenentul Mărgineanu a întrebat-o pe Ela despre ora de română, a pus-o să îi recite ce poezii inventa profesorul Mitrache în clasă. Ela i-a spus cum îi întreba Mitrache la fiecare oră să elucidăm dilema: v-aţi făcut voi astăzi tema? sau cum avea Mitrache poezii pentru fiecare notă pe care le-o dădea, iar locotenentul a râs la toate poeziile şi a zis că mare figură e profesorul ăsta, Mitrache. Şi Elei îi tot venea în cap aia cu nu partidu-i dumnealui / care stă agăţat în cui, dar nu ştia de ce acum nu ar mai fi vrut s-o spună. Şi dacă tot n-a spus-o ea, a spus-o locotenentul, că o ştia şi el deja, numai că nu înţelesese ce a vrut să zică profesorul Mitrache în versurile alea şi ar fi vrut să îi explice Ela. Ela i-a răspuns că înţelesese că partidul nu e făcut dintr-un singur om, e făcut din tot poporul, şi că tovarăşul Nicolae Ceauşescu e conducătorul, dar nu e dumnealui tot partidul, că şi ceilalţi oameni sunt importanţi. Pe urmă a simţit un nod în gât şi îi venea să plângă, dar pînă la urmă n-a plâns deloc. Locotenentul a felicitat-o pe Mama că avea o fată aşa de deşteaptă, care înţelegea corect poeziile la ora de română. Pe urmă a mulţumit că Mama şi Mamaie îi primiseră deşi era târziu, şi le-a rugat pe toate trei, adică pe Mama, pe Mamaie şi pe Ela, să nu povestească nimănui despre vizită, iar ele au promis că nu vor povesti. Pe urmă locotenentul şi nenea Sebastian au plecat, şi au făcut şi ei o promisiune: că vor mai trece pe la Ela.

Ela s-a ţinut de cuvânt şi nu i-a povestit nimic nici măcar lui Tata, în scrisori. A continuat să îi scrie la fel ca înainte, adică îi scria câte ceva despre Azor şi câte ceva despre vecini, sau dacă era ziua vreunui copil şi era şi ea invitată, şi l-a rugat pe Tata să nu i-l mai aducă pe Pinocchio, că prea era mincinos şi Elei începuse să nu-i mai placă chestia asta. Şi a continuat să îi scrie despre profesorul Mitrache. Îi scrisese lui Tata încă de la începutul anului şcolar, când intrase în clasa a cincea, că Mitrache era un mare poet şi că voia să se facă şi ea poetă. Profă de română şi poetă, ca tovarăşul profesor Mitrache. Şi că la fel ca Mitrache avea să le vorbească elevilor numai în rime şi avea să inventeze multe versuri comice, care să îi facă pe copii să râdă şi să fie fericiţi de fiecare dată când vine ora de română. Uneori Ela îşi nota la sfârşitul caietului de română ce versuri compunea profesorul în clasă. Pentru că era deja mare, avea zece ani, putea să scrie repede şi nu pierdea niciun cuvânt din ce zicea Mitrache. Pe urmă copia versurile în scrisorile pentru Tata, deşi acum nu le mai copia chiar pe toate. Şi nu i-a scris lui Tata nici de vizita pe care le-a făcut-o nenea Sebastian pe 22 decembrie 1989. Nenea Sebastian venise să le roage să îl lase să dea un telefon scurt, numai că telefonul era oprit, că Mama n-avusese bani să-l plătească, aşa că nenea Sebastian n-a putut să sune nicăieri. Pe urmă nenea Sebastian a plecat şi Ela nu l-a mai văzut niciodată.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#gabriela anton

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *