26 decembrie , 2017

POVESTEA PORCULUI

POVESTEA PORCULUI

Povestire scrisă de Alice Bancu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire stranie și puternică. Cu atitudine, ironie și sensibilitate. Și o naratoare care vede lumea cu un ochi crud și altul duios, și care revalorizează un basm la fel de straniu.”

— Fir-ai al dracu’ să fii de nenorociiit, cu născătoarea ta cu tot!

Pe asta n-o mai auzisem. De fapt, începusem să nu mai aud cine știe ce, după câteva săptămâni de stat la țară. Scandalul devenise, cu timpul, zgomot de fond, iar eu mă resemnasem. Da, Tanța era nebună de legat, iar orătăniile sufereau cel mai mult – trecând într-o fracțiune de secundă de la „copii-copii, hai aci, frumoșii lu’ mama”, la „lighioane nenorocite”, vecina mea maltrata încontinuu, fără a avea, de fapt, selectivitate de specie. De la fiul ei, Ion, până la animale, oricine i s-ar fi aflat în cale devenea țintă sigură.

Dacă păsările se retrăgeau repede, scăpând din calea furiei prin cotinețe și alte ascunzișuri, porcul era în schimb victimă certă. Îl înjura de dimineață până seara – fiindcă grohăia ca apucatul și rânea de foame; fiindcă trebuia să îl hrănească; fiindcă avea de curățat după el. Asta era nimic. În primele zile, m-au amuzat uneori expresiile ei deocheate, care păstrau încă în subtext oarecare tandrețe pentru viitoarea masă de Crăciun. Doar că apoi a început cu bătaia.

M-am trezit într-o dimineață în urlete și zgomot de nedescris. „Ghiiiiță, înapoi, nenorocitu’ dracu’, inapooooi, bestie spurcată!” Jap-jap, plesnituri puternice peste șoriciul bietului animal, care grohăia atât de deznădăjduit că ar fi putut scula morții din groapă. Cum poți să faci asta unui porc pe care îl crești ca să-l mănânci? Cu lacrimi de ciudă încețoșându-mi privirea, mă întrebam cum ar fi vrut oare să-i ajungă pe masă – crescând cu aer poate, și nefăcând mizerie în spațiul infim pe care îl ocupă.

Îmi venea să răcnesc la ea din toți bojocii, folosind câteva expresii tari împrumutate în spiritul unei bune vecinătăți, dar era știut că aruncă otravă prin curțile oamenilor cu care nu se înțelegea, iar eu îmi doream un câine viu, cât mai mulți ani cu putință. De asta nu avusesem nici cea mai vagă tangență cu ea. Am lăsat-o să se dea în stambă până la capăt deși, la cinci dimineața, aveam tot dreptul să îi spun vreo două. M-am uitat în schimb peste gard după ce a intrat în casă și m-am îngrozit.

Porcul, târât înapoi în cocină, zăcea pe burtă cu toate picioarele întinse, de parcă ar fi fost o jucărie din cârpe; urmele joardei ardeau, liniare și însângerate, pe spinarea lui. Nu aș fi crezut niciodată că voi vedea vânătăi la un porc, dar el era pestriț de ele ca dalmațienii de pete. Câte semne oribile din tot atâtea lupte pierdute! L-am privit cu milă ceva timp, iar la un moment dat m-am trezit vorbindu-i dojenitor, ca unui prieten care face aceeași prostie de zeci de ori, așteptând un rezultat diferit:

— Ghițane, Ghițane, ce-aș vrea să ajungă stăpână-ta în locul tău, în jegul ăsta, și tu să-i faci ce-ți face ea. Poate în altă viață, mă băiatule, că în asta prost ai mai nimerit! îl compătimeam în șoaptă. Bizar lucru: de cum mi-a auzit vocea, și-a ciulit curios urechile, încercând să-și ridice capul sprijinit în gardul dintre curți. La sfârșitul frazei, deja mă privea atent, cu ochii scăpărători, mici și negri, care parcă înțelegeau totul. Nu mă așteptasem nici la asta – un porc să pară atât de inteligent.

— Ghiți, ascultă bine aicea, tare mi-ar plăcea să i-o faci în viața asta, mă, că doar ești porc, nu bou, să suporți atâtea, și cine știe dacă o mai prinzi pe Tanța în altă reîncarnare. Ce-i în mână nu-i minciună! Fraiere, ești ditamai grasu’ și ea e o scobitoare, nu te mai speria când ridică bățul și nu mai da înapoi, înfige-te în ea cu toată puterea și dărâm-o, cât să-i bagi puțin frica în oase. Eu, în locul tău, n-aș mânca așa spurcăciune, aș închide-o numai în mijlocul cocinii și aș lasă-o acolo până vine cineva să o scoată. Să vezi că nu-ți mai face nimic după asta, în veci. Sau, în fine, până te mănâncă ea pe tine de Crăciun.

N-am mai apucat să sfătuiesc de bine orătania, că am auzit-o pe Tanța urlându-i ceva lui Ion și deschizând ușa. Am zbughit-o în casă fără să mă vadă, și am urmărit-o din spatele perdelelor în vreme ce-l chinuia pe năpăstuitul ei fiu cu căratul găleților de castraveți, proba de rezistență sub strigăte pițigăiate și sudălmi.

Se făcuseră vreo trei săptămâni de la discursul meu motivațional către porc și acum nebunia o lua de la capăt. Nici măcar radioul dat la maximum nu putea acoperi oroarea. Mă așteptam să aud joarda din clipă-n clipă, dar loviturile întârziau. Sffrrr, în schimb, semn că animalul se ferea. Nu voiam să mai fiu încă o dată martora unei bătăi, așa că am ieșit din curte până la magazinul de la colț. La întoarcere m-au întâmpinat un grohăit feroce, urlete înalte, lovituri și tropot de copite din curtea vecină. M-am uitat peste gard și am văzut porcul mușcând furibund din Tanța, cu precădere din mâna care se încăpățâna încă să strângă joarda cu putere.

Am strigat cât am putut la Ion, care a ieșit din casă buimac, semn că se matolise bine cu o seară în urmă. Am sunat Salvarea și am ieșit în stradă să aștept echipajul. Îmi era teamă să-i acord victimei primul-ajutor, ținând cont că încă se auzea cum Ion încerca să stăpânească animalul dezlănțuit.

Când am revenit în curte, Ghiță molfăia tacticos un porumb din grădina mea. Nici nu auzisem când a spart gardul dintre noi – vechi, dărăpănat, păstrat din încăpățânarea Tanței. La vecini, am văzut o clipă trupul ei inert în mijlocul cocinii, așa cum prietenește îi sugerasem animalului să-l lase. Brancardierii au dus-o în ambulanța care a pornit iute spre spital. M-au trecut fiori pe șira spinării. Putea fi întâmplare, dar așa potrivite toate?

Cu gândurile aiurea la cele petrecutete, am urmărit multă vreme cum Ghiță adulmeca atent, selectându-și cu răbdare cocenii, ca un gurmand îndelung încercat de meniurile cu lături. Uitasem de toate – canapeaua veche, de care voiam să scap, trona încă în mijlocul ogrăzii, așteptând să fie aruncată. Sătul, porcul a băut apă din găleata câinelui și s-a cocoțat dintr-o săritură scurtă și precisă în colțarul din pluș verde și ros.

Acum stau pe prispă, trăgând din când în când cu ochiul la musafirul comod instalat pe canapea. Vreau să-l cumpar de la Ion ca să-și trăiască în pace restul vieții, liber să umble unde vrea prin curte, neamenințat de îngrășare în Ajun și tăiere. Dacă nu i-aș fi spus că asta îl așteaptă, Tanța ar trăi poate și acum… Fiindcă, în starea ei, niciun miracol nu cred că o mai poate salva.

Se lasă seara. Cine știe? Poate că porcul își va da jos șoriciul în curând și mă voi trezi cu un prinț în carne și oase. În fond, poziția în care aproape a adormit și predilecția lui pentru canapea sunt tipic masculine – nu-i lipsesc decât televizorul și berea; dar chiar și așa, le-ar merita pe deplin. E mai inteligent decât majoritatea bărbaților din sat și i-aș spăla, petici și călca șoriciul în fiecare seară pentru metamorfozele diurne din fișa postului. Măcar până i s-ar vindeca rănile.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#alice bancu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *