QUISPE ȘI NARAYAN

Povestire scrisă de Andrei Panțu, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2017, la tema „o povestire pornind de la această frază: „Oricum, eram atât de deosebiți, și în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioși unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul față de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, și tu, bărbatul în toată firea. S-ar fi putut presupune că m-ai fi strivit pur și simplu călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine”. (Kafka/Scrisori către tata)”.

Andrei Pantu

Quispe e un tȃnăr simpatic, sașiu, zȃmbitor și cu mustață stufoasă ca a lui Nietzsche, atȃrnȃndu-i peste buze și acoperindu-i uneori ȋntreaga gură, mai ales atunci cȃnd i se face somn și se-ncruntă. Narayan e tatăl său, vecinul de deasupra, pe care Quispe l-a văzut doar o dată, ȋntr-o seară, cu mult timp ȋn urmă, și nici atunci nu fusese sigur dacă chiar era el sau un vecin dintr-o casă de vizavi. Nu știa niciodată pe unde iese Narayan din mansardă. Plouase ȋn dimineața aceea, ca de obicei, dar ultimele frȃnturi de nori se ȋmprăștiaseră cu totul. Quispe ȋși bea la fel ca ȋntotdeauna ceaiul fermentat din boabe scuipate de maimuțe taiwaneze. Nu-l auzea pe Narayan, dar bănuia că e undeva deasupra, de cealaltă parte a tavanului, jucȃndu-se cu vȃrtejurile de apă pe pereții clădirii pe care se vedeau obligați să o ȋmpartă.

Casa lor arăta ca o minge de lemn, Quispe știa asta foarte bine, dar singurul lucru care-l deranja era că nu lucea nici măcar la lumina lunii, ci doar ȋn nopțile fără stele, atunci cȃnd toți licuricii oboseau de atȃta orbecăit prin beznă, și se prindeau pe pereți, ȋncercȃnd să se odihnească și să nu alunece. Lui Quispe ȋi plăcea atunci să fugă din casă, să se tolănească ȋn hamacul atȃrnat ȋntre copacii de palisandru, și să admire licuricii ȋncremeniți pe mingea lui uriașă, ȋn care se născuse ȋn urmă cu douăzeci de ani, și ȋn care voia să și moară. Domnule Narayan, ofta el din cȃnd ȋn cȃnd, dacă ai ști ce bine se vede totul de aici. Apoi adormea, și visa elefanți care săreau garduri ȋntr-o cursă cu obstacole. Se trezea ȋntotdeauna cu soarele-n ochi, mirosind aroma picăturilor de rouă, picături care i se scurgeau pe vȃrfurile mustății. Auzise de la vecini că Narayan ȋl abandonase atunci cȃnd era mic, că ar fi vrut să-l strivească, să-l calce ȋn picioare, că s-a abținut cu greu să facă asta. Quispe ȋnțelesese atunci că erau ȋntr-atȃt de deosebiți, ȋncȃt n-ar fi ȋncăput ȋn aceeași cameră decȃt dacă i-ar fi ȋndesat cineva cu forța. Voia să-l vadă pe Narayan, ȋncă o data măcar, de la distanță, fiindcă ȋi era teamă să se apropie de el, ȋi era frică de mȃinile lui, pe care le bănuia a fi lungi și grele. Voia să știe de la Narayan ce ar fi vrut de la el, de ce l-a lăsat ȋn pustiu, și ce ar fi vrut să facă de unul singur la parterul mingii de lemn. Quispe credea că orium nu ar fi urmat toate sfaturile vecinului, dar era curios să le audă.

Ȋn ziua aceea, Quispe nu avea chef nici de elefanți, nici de licurici, și ȋși bea ceaiul din ceașca de porțelan – ceașcă pe care o rupsese din greșeală la capătul unei curse ȋndelungate ȋn caruselul din mijlocul orașului. Ceaiul părea să nu se mai termine din cauza ceștii, asta-i plăcea ȋntotdeauna lui Quispe, dar ȋi și provoca mereu un tremur nervos care sfȃrșea ȋn ceață și-n pȃnze de păianjen. Se uită de jur ȋmprejur, se simțea ca ȋntr-un balon de gheață, și observă atunci pentru prima oară că picură ceva din tavan, chiar ȋn mijlocul camerei, chiar pe covorul lui rotund, rubiniu, pe care-l primise cadou de la prietenii lui de Samhain. Se temu să nu se cristalizeze picurii, ca o stalagmită, așa că luă un tac de biliard și-i bătu vecinului ȋn tavan, stȃrnind o pulbere de care nu mai reuși să scape, oricȃt de energic ar fi dat din mȃini. Narayan nu răspunse, dar Quispe știa că trebuie să fie acolo pe undeva, ȋnvȃrtindu-se pe la geamuri, sau ce mai făcea el de obicei. Lăsă tacul jos și observă chiar atunci că locul ȋn care cădea apa se mărea de la o clipă la alta, ȋl vedea cȃt un punct, cȃt un măr, cȃt o cană de ceai, cȃt un tort cu frișcă. Cercul rubiniu al covorului se dilata și creștea ȋn cercuri concentrice, la fel ca trunchiurile copacilor care, ȋn fiecare an, au un inel ȋn plus. Narayan, ce faci, ȋmi scufunzi camera. Scaunele se ȋndepărtau de masă, patul pleca de lȃngă noptieră, o cameră nouă ȋși făcea loc ȋn mijlocul camerei dinainte și o ȋmpingea ȋn afară, pe pereți, tablourile alunecau ȋn sus, Quispe fugea ȋncoace și-ncolo, ȋncercȃnd să-și țină mobilierul pe loc, dar era zadarnic și, oricum, apăreau scaune și mese noi ȋn mijlocul ȋncăperii, ȋn timp ce lemnele și picturile vechi se strecurau ȋn sus, la vecinul de deasupra. Marginile tavanului ȋi ȋnghițiră canapeaua, biblioteca și aparatul de proiecție cinematografică, pe care-l folosea mai ales după ce se ȋntuneca, pentru a ȋmprăștia tot felul de filme pe casele de vizavi și a-i speria pe vecinii adormiți, care nu ȋnțelegeau niciodată ce se-ntȃmplă. Ȋnainte de a ȋnțelege de unde vin sunetele din jur, Quispe se trezi cu tot soiul de obiecte noi ȋn jurul lui, obiecte ce păreau aceleași, dar știa bine că sunt altele, ȋși dădea seama de asta după mirosul lor de aer rarefiat și rece cu care nu reușise niciodată să se obișnuiască, nici măcar atunci cȃnd urcase de unul singur ȋn Munții Tibetului.

Quispe era convins că stă pe podeaua de cristal, dar ȋși dădu seama că ajunsese pe fereastră, și se mișca lin, ȋncet dar sigur, ȋntr-o direcție neclară. Cristalul ferestrei era tot mai tulbure, iar nisipul din mijlocul camerei se scurgea ȋn continuare calm, implacabil, ca ȋntr-o clepsidră de mărimea unui palmier. Ȋl luă amețeala și crezu că ȋl vede ȋn sfȃrșit pe Narayan. Găsi tacul de biliard, ȋl strȃnse ȋn pumn, ȋl privi cu atenție pe străin și ȋn cele din urmă se năpusti asupra lui, pregătindu-se să-l lovească, ei, domnule Narayan, lasă că o să vezi tu acum ce pățești pentru toți anii ȋn care m-ai lăsat singur, pentru tot timpul ăsta ȋn care m-am ferit de tine, ȋn care m-am ȋnvȃrtit ȋn jurul casei crezȃnd că ȋți aud pașii, sau iernile ȋn care ȋnghețam la parter iar tu te ȋncălzeai la căminul din mansardă, fără să-mi spui și mie secretele tale. Quispe ȋncetini, domnule Narayan, aș vrea să-ți rup umerii, domnule Narayan, o să te pun la pămȃnt. Quispe se ȋncordă cu toate puterile, se pregăti să-l lovească cu tacul pe necunoscut, străinul ridică și el amenințător un tac de biliard deasupra capului, și abia atunci ȋnțelese tȃnărul că ȋși vede reflexia ȋn oglindă. O cameră creștea, și alta, și ȋncă una nouă după ea, dar nu ȋn jurul lui ci undeva sub el. Fum și sulf și vȃltoare de focuri stinse, vedea cum se micșorează ȋncăperea ȋn care se afla, chiar dacă dimensiunile nu-i erau reduse. Cercurile concentrice se strȃngeau, covorul rubiniu se diminua de la o clipă la alta, și Quispe știu atunci că-i rămȃne doar să aștepte pȃnă cȃnd mansardele vor dispărea, din nou și din nou, ȋn cercul tot mai mic din mijloc, ducȃndu-l ȋn cele din urmă și pe el acolo, și ȋmpingȃndu-l ȋn jos, prin crăpătura rotundă, pe unde se va scurge ca o ploaie de primăvară ȋnapoi la parterul pe care-l va ocupa altcineva pȃnă atunci.


Dacă ți-a plăcut, apasă!