18 martie , 2018

RĂZBUNARE

RĂZBUNARE

Povestire scrisă de Ioana Costăchescu, apreciată de Matei Florian la concursul trimestrial de povestiri – „pentru umor și plăcerea unei povești corect construite.”

Doamna Popescu căzu greu în fotoliul din sufragerie. Își acoperi ochii cu mâna și rămase așa câteva secunde. Unde putea fi? Doar îl căutase peste tot. Blestematul de inel pur și simplu intrase în pământ. De obicei îl purta pe un lănțișor la gât pentru că, își spunea ea, acolo îl simțea mai aproape de inimă. Și ce loc mai potrivit pentru singurul lucru primit de la marea iubire a vieții ei, Puiu? E drept că Puiu (pe numele lui real Ștefan Boc) fusese o persoană total diferită de Emilian Popescu, stimabilul soț al Anetei Popescu. După o idilă înfocată, Puiu îi dăruise inelul ca să nu îl uite niciodată. În opinia doamnei Popescu, cel mai bun mod de realizare a acestui scop ar fi fost ca el să nu plece. Însă el emigrase în Canada. Așa că Aneta se mulțumise cu inelul. Oricum, după vreo trei luni de distracție începuse și Emilian să dea semne de îngrijorare conjugală, așa că lucrurile se terminaseră discret și la timp. După trecerea la cele veșnice a regretatului domn Popescu, inelul își luase locul de cinste în viața Anetei, fiind purtat cu mândrie zi de zi.

Iar acum lipsea! Ultima dată îl purtase duminică la biserică. La prânz, venise Ana. Fiică-sa i-l aruncase în cârcă pe Matei, după care se făcuse nevăzută toată ziua. Iar luni, ia inelul de unde nu-i. Urmase o săptămână de căutări deșarte. Se uitase și în pian (al răposatului, prea greu pentru a fi aruncat) și în WC, pe sub toate mobilele. Ce mai, întorsese casa cu fundul în sus. După ceva timp îi venise salvatoarea idee că poate îl înghițise câinele. Din acel moment ușa de la apartament fusese închisă iar Pișcot, obișnuit să iasă singur afară, deveni prizonier în propria casă. Urmaseră trei zile de căutat, la propriu, prin rahat. După aceea, sătulă de așteptare, doamna Popescu hotărâse să grăbească un pic lucrurile. Cât putea să îi ia unui inel mic să treacă printr-un câine și el destul de mic? Urmase nefericitul incident cu laxativul, ale cărui urme olfactive încă se mai simțeau în casă. Într-un final, când îi deschisese ușa, Pișcot o zbughise chelălăind în jos pe scări. Contrar tuturor așteptărilor, câinele se întorsese, iar doamna Popescu își jurase că nu o să se mai lase niciodată atât de tare dusă de val.

De atunci, trecuseră două zile. Femeia se ridică brusc din fotoliu. Era clar că cineva îi furase inelul! Dar cine? Că Ana îi intra rar în casă și indiferent ce apelative mai putea primi fiică-sa (impertinentă, leneșă, cu un copil din flori etc.), hoață nu era. Iar în rest, nu o vizita nimeni. Doar Florica Ionescu îi mai trecea pragul din când în când. Era și ea văduvă. Florica venise luni ca să… ca să ce? Ca să îi aducă revista pe care i-o împrumutase. Și ca să îi fure ei inelul, clar! Numai Florica putea fi vinovata. Doamna Popescu avea o nouă țintă.

Urmară amenințări, injurii, uși trântite. Pe scurt, un tămbălău care a pus definitiv capăt prieteniei dintre cele două femei. Până în ultimul moment, Florica a susținut că era nevinovată. Însă Aneta îi jurase deja răzbunare. Dacă Florica ținea la ceva pe lumea asta, ținea la plantele pe care soțul ei, celebru botanist, le colecționase cu mare râvnă. Din păcate însă, după dispariția sa, soția lui reușise să le omoare una câte una. Însă Florica nu le aruncase, rămășițele plantelor uscate umplându-i balconul în amintirea lui Relu. Un singur ficus mai supraviețuia. Florica vorbea despre el cu orice ocazie. Îl și botezase. Îl chema Vălurel. După modelul de la frunze, care era un fel de degrade vălurit. Vălurel era singura plantă din colecția răposatului Reluțu care se agățase strâns cu rădăcinile de viață și încă se ținea cu îndârjire. Aneta era deci hotărâtă: așa cum Florica o despărțise de prețiosul ei inel, așa o va despărți și ea de Vălurel. După o scurtă perioadă de cercetări, femeia făcu rost de cel mai puternic ierbicid de pe piață.

Ajunsă acasă, citi cu nesaț eticheta produsului care urma să îi pună cruce lui Vălurel o dată pentru totdeauna: „Ingrediente – pinoxaden, cloquintocet-mexil etc., etc. Atenție! FOARTE INFLAMABIL etc., etc. Timp de acțiune: 2-3 zile”. Cam mult, însă Aneta era dispusă să aștepte.

În noaptea aceea, înarmată cu scaunul înalt de bucătărie și cu spray-ul cu ierbicid, se furișă până sub balconul Floricăi. Ioneasca locuia la parter, iar Aneta, cu trei etaje deasupra ei. Femeia se uită în jur, se urcă pe scaun, împinse plasa de țânțari și îl stropi pe Vălurel până la ultima frunză. În câteva minute treaba era gata, iar Aneta Popescu se întoarse acasă cu sentimentul că universul e din nou un loc bun.

A doua zi, eroina noastră s-a dus să își ia nepotul de la fiica ei. Era amiază, iar canicula era deja în toi. De-abia ajunse în apartament, că băiatul se apucă să plângă în căruț. Poate îi era foame. Îi făcu o tartină cu pateu. Tocmai îi dăduse pâinea unsă copilului, când văzu că zornăitoarea îi era prinsă sub o pernă. Femeia scoase jucăria și rămase încremenită. Agățat de ea, dintre perne ieși un șirag auriu de pe care căzu… INELUL! Un val de remușcare traversă conștiința Anetei. În același timp, un miros înțepător îi pătrunse în nări. Spre groaza ei, pe geamul de la balcon văzu un vălătuc dens de fum ridicându-se de undeva de jos. Pentru o clipă, creierul îi îngheță. Apoi, cu viteza luminii, produse următorul algoritm: Ierbicid – FOARTE INFLAMABIL – Vălurel direct în soare – Vălurel direct în soare printre zeci de plante uscate, stropit cu ierbicid FOARTE INFLAMABIL!

Aneta se repezi în jos pe casa scării urlând:

— Sari, sorooo, că îți arde casaaa!

Normal, a auzit-o tot blocul. A auzit-o până și domnul Gică, fericitul proprietar al grătarului ce ardea entuziast sub balconul Anetei. Domnul Gică era genul de om pe care erupția Muntelui Vezuviu n-ar fi putut să îl oprească să își facă grătarul în singura lui zi liberă. O amărâtă de caniculă n-avea nici cea mai mică șansă.

Între timp, Matei rămăsese singur în apartament, cu inelul în poală. Normal că scăpase pâinea la primul urlet al bunică-sii. Apoi, tufli cu mânuța tartina și îi făcu vânt jos.  Pișcot (care abandonase demult încercarea de a înțelege motivele pentru care oamenii făceau chestii) își îndreptă atenția spre felia cu pateu de care inelul era acum ferm atașat. Mirosea bine.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#ioana costăchescu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *