Povestire scrisă de Cristina Cozmovici, apreciată de Bogdan Munteanu la concursul trimestrial de povestiri – „Povestirea dă rapid o senzație de familiaritate. Personajele și raporturile ierarhice dintre ele sunt conturate din doar câteva replici și detalii. Ton jucăuș, naturalețe, simț foarte bun al dialogului. Talent de povestitor și o excelentă stăpânire a limbii.”
— Macar măcinatu chiperiului șî aruncatu privirii către aiestea mititeli, sî nu-ș scoatî ochii, macar atât ai putea șî tu sî faci. Poț?
— Da, pot!
Vine Crăciunul, zăpada întrece orice limită de gard, drum, potecă, ogradă, dar porcul tot va fi tăiat, așa că preparativele sunt în toi. Și cine alta să le facă pe toate decât mama? S-a trezit la patru, a făcut mămăliga, a pus în traista omului mâncare pentru o zi întreagă; măcar cărarea prin zăpadă până la poartă și până la șura vitelor a făcut-o el înainte să plece. Animalele, păsările, copiii, în ordinea asta și de mai multe ori pe zi, toate-s vii, gălăgioase, și toate cer. Apă, mâncare, căldură, adăpost. Le face pe toate? Le face!
— Vez cum rupi plicu cela cu chiperi, o boabî sî nu scăpi cî nu-mi mai tihnesc Sărbătorili!
Se știe că piperul împrăștiat e semn de ceartă în casă. Ca și cum mai e nevoie de piper, pe gerul ăsta! Că și dacă nu ar avea alt motiv, toți bărbații beau de sting la MAT după o zi de muncă, apoi cu beția abia stârnită, dar completată din butoaiele cu vin de-acasă, caută parapon la neveste. Și totuși, dacă-i așa cum spune mama și scapi numai dacă n-ai împrăștiat piper prin casă?
Sarcina nu-i grea. Cele mici se joacă de-a magazinul, cu bani din bețișoare de plastic colorat, cele folosite la școală pentru adunări și scăderi. Sunt mici, sunt multe, așa că iau rol de monedă de schimb.
Cu piperul, hm! Pungulițele sunt mici, încap și trei în păhărelul mașinii de măcinat. Au una mai veche, a adus-o o vară de-a mă-sii din oraș. Ei i-a luat bărbatul una nouă, că asta veche s-a rupt la șurub. A adus-o la țărănci; dacă pe lângă mașina de tocat piper mai pune câțiva metri de tifon și niște sticluțe cu streptomicină (pe care le fură, scoase în chiloți, când iese din schimb de la fabrică, așa vorbea mama cu verișoarele), câte-o mână de bomboane de lapte la nepoți, apoi știe sigur că poate trece să-și umple sarsanalele la plecare. Carne, vin, ouă – nimicuri din astea, care cresc în copaci prin tot satul! „Și așa mai dă din meliță de mă face să cred că prostiile ei plătesc de zece ori mâncarea pe-o lună-două pe care-o cară de la noi„, se revoltă câte una după ce pleacă orășanca la tren.
Începe să rupă ușurel punguța de hârtie. Merge mai greu, că hârtia are nailon pe dedesubt. Nici nu-și dă seama când se ridică din pat una dintre surorile mai mici și o apucă de cot. Zuruie pe podele boabele de piper, țopăie vesele că au scăpat din cușcă. Și tocmai atunci intră și mama în sală. Se uită pe geam, să vadă ce fac copiii, și încremenește!
— Apucî-ti ș-adunî-li, una sî nu rămâie împrăștietî! Pisti tăt sî cauț… și s-apucă, obidită, s-adune boabele de piper împreună cu copilul. Intrî su’pat, cî ești mai micî șî-ncapi, uiti-ti în tăti colțurili, ai grijî!
— Da, mămicî-hăi, mă uit!
Adună ele, dar parcă cine știe câte boabe au fost în punguța aia? Cele mici au înțepenit îngrămădite în sobă, nici nu suflă! Spaima mamei le apasă și pe ele. Nu știu ce-i, dar știu că nu-i bine!
— Gata, asta-i acu, cum a vre Dumnezău!
Cu sabia lui Damocles vâjâindu-le pe deasupra, mamă și fiică continuă roboteala, fiecare după puteri și responsabilități. Copila are tendința să uite repede, dar cutele adânci înfipte-n fruntea mamei îi aduc mereu aminte. Și așteaptă! Și uită, se ia cu joaca, apoi o podidește rușinea și teama. Că cearta între părinți nu-i puțin lucru, chiar când se iscă din te miri ce, d-apoi acum, de la piper!!!
— Ce-ai fimeie, ți-i rău? întreabă, ca semn de bunăvoință și speranță la o cană cu vin, omul, abia venit de la muncă.
— Mai lasî-mă șî tu-n paci, nu mai pot di obosalî, tu crez cî eu acasî stau?
— Da’ n-am zâs eu cî stai, ho, ai sămânțî di scandal în tini? Iaca cî eu n-am, cu mini nu-ț mergi. Ia scoati-o canî di vin, cî eu am mânile crapati di la geru ista, și adă și ceaonașul cu său, sî mă ung oleacî.
Scoate vinul în cană, sigură că gata, începe scandalul după ce bea. Ceaunașul cu seu de oaie topit e fierbinte, dar ea nu mai simte. Îl apucă de urechi și i-l duce. Culcă copiii și se uită cu coada ochiului la om. El nu zice nimic, deși a băut vinul demult. Se dă cu seu pe mâinile cu crăpături adânci, dă ceaunașul deoparte de pe plită, deschide ușa să se aerisească camera de mirosul greu, treburi pe care le făcea ea. Mai că-i vine să sară în sus că n-o lasă cu ale ei, dar își aduce aminte de piper și tace mâlc.
Trec Sărbătorile și mai uită din când în când, dar cutele dintre sprâncene nu se netezesc deloc. Tot timpul e încordată ca un arc și nu i se pare-a bună. Că omului ei nu-i trebuia mult să-i găsească nod în papură de obicei. Iar acum, cu tot piperul ăla împrăștiat și să nu se întâmple nimic? Maaare minune!
Trec săptămânile, trec și cutele femeii, zăpada încă nu trece, dar nimeni nu așteaptă asta înainte de martie. Că și de le scutură numai, tot sunt nouă cojoace, iar Baba Dochia poartă număr mare că-i femeie voinică, te mai aștepți la ceva omăt!
Până una-alta, e februarie şi se apropie fătatul vacii. Se știe clar că aproape o săptămână vaca trebuie păzită. Mai ales asta, că fată de neleapcă, ce să știe ea? Trebuie ajutată la fătat, la curățat vițelul, apoi vițelul aplecat la supt… dacă se-ntâmplă noaptea e nevoie de om acolo. Numai că, se pare, s-a încurcat pe undeva socoteala! Cum a numărat, cum a notat, cum a bifat nu știe, dar e clar că a greșit! A trecut o săptămână și semne de fătare nu se văd. Omul, înțepenit de dormit în iesle, pe paie, aruncă șuba nervos, suduie de toți sfinții și se jură că el nu mai calcă-n grajd și că, dacă femeia „o avut capu-n cur când o însamnat dusu la buhai, atuncea sî steie e în șură” și mai înjură de niște americi și năsălii, și altele și mai și!
Fața femeii se însenina treptat, pe măsură ce omul se ambala. Chiar părea aproape imposibil ca ea să fi avut vreodată cute de îngrijorare între sprâncene, atât de senină și zâmbitoare era! Sloboade, într-un oftat prelung, piatra de pe inimă:
— Știem eu, da, știem eu! Niciodatî, da’ NICIODATÎ nu împrăștii chiperiu șî scăpi fărî scandal. Sî știț voi asta di la mini!!!
