ȘTEFAN CEL MARE ȘI NEGRU

Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Alex Tocilescu la Creative Writing Sundays, pe 17 septembrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Scrieți o proză a cărei acțiune să se petreacă într-o localitate/stațiune/oraș de pe litoralul românesc într-o seară sau noapte de joi spre vineri (să nu înceapă mai devreme de ora 22 și să nu se termine mai târziu de 8 dimineața).”

veronica stanica

Alba Giulia se plictisea de moarte. Trecuse aproape o săptămână de când ai ei o exilaseră în tabără, la Năvodari. În tabără cu tata, mai precis. Maică-sa hotărâse aşa. Cei doi, tată şi fiică, încercaseră să protesteze. Giulia ar fi vrut la munte, cu colegii. Taică-său ţinea cu dinţii de cele câteva zile de libertate la care un an întreg visase şi pe care acum le simţea alunecându-i printre degete. Însă femeia avusese ultimul cuvânt. Căci în familia Alba cuvântul mamei era sfânt.

— Unde să-mi pleci tu singură la vârsta asta? Cine-a mai pomenit copil de nici 18 ani să umble creanga cu toţi derbedeii, fără mămica lui şi fără ta-su? Ia să-mi termini cu prostiile, că te plesnesc de nu te vezi. Ori te duci cu taică-tu în cantonament, ori rămâi cu mine acasă să mă ajuţi. Să vezi şi tu ce-i munca. Că şi-aşa nu are cine să-mi care genţile astea prin tot oraşul. Atunci să văd dacă îţi mai dă mâna să-mi vii cu ifose şi cu pretenţii. În viaţă nu faci numai ce vrei tu, fetiţo. Bagă bine la cap! îi spusese maică-sa în ziua dinaintea plecării, marcându-şi ultimele vorbe cu un bobârnac educativ.

Şi-a săltat, apoi, geanta grea pe umăr. În dreptul uşii, s-a oprit. Când s-a întors, figura îi era schimbată. Cucernică. Blajină, aproape. Şi lungă, mai lungă chiar ca de obicei. A spus, cu glas schimbat:

— Tu crezi că mie nu mi-ar fi plăcut să mă dedic cu totul activităţilor de la fundaţie? Cum zicea şi sora Rafaela: n-ai dumneata timp, altfel câte n-am fi realizat noi împreună! Cu implicarea, cu devotamentul dumitale, eram departe acum! Dar eu ce pot să fac, dacă n-am când? N-am timp, nu am, chiar nu am timp! Asta e, mi-a trebuit copil la bătrâneţe, acum trag… Dar nu-i nimic, veni-va ea şi ziua-n care cu toţii vom fi judecaţi după faptele noastre, şi-atunci se va alege grâul de neghină, şi toţi vor fi, după dreptate, răsplătiţi. Căci iată, Isus vine, vine curând! a exclamat femeia, fixându-şi fiica cu cea mai stranie dintre priviri.

Corpul începuse să-i tremure nervos, făcându-i geanta să alunece într-o parte. Când bareta a ajuns în punctul dincolo de care simpla susţinere a umărului n-ar mai fost suficientă, femeia s-a oprit din bâţâit. Şi-a potrivit geanta şi a adăugat, pe-un ton firesc.

— Iar eu stau şi-mi pierd timpul cu nespălaţii ăia mici, pe care oricum nu îi interesează nimic în afară de fotbal şi de telefoane.

Vorbise-n barbă, atentă să nu-şi prindă sub curea gulerul cămăşii impecabil călcate. Vocea femeii îşi recăpătase asprimea. În faţa Giuliei reapăruse îmbăţoşată Alba Cleopatra, severa profesoară de istorie de la Liceul cu Program Sportiv Bucureşti.

— Degeaba încerc eu să le bag învăţătura în cap, cu forţa nu se poate, continuase doamna Alba, zgândărind masochist coaja unei nemulţumiri mai vechi. De câte ori nu l-am rugat pe taică-tu să mă scoată din mizeria aia de şcoală… Că el are relaţii, cunoaşte tot felul de oameni. Sunt sigură că ar putea, dacă ar vrea. Dar el mă tot amână şi m-amână, nu are decât fotbal în capul ăla al lui.

Giulia o cunoştea pe maică-sa. Ştia că orice ar fi zis, oricâte argumente i-ar fi adus, tot n-ar fi reuşit s-o înduplece. Cu toate astea, îşi luase inima în dinţi şi, în timp ce-şi pipăia începutul de cucui, făcuse o ultimă încercare:

— Dar, mama, nu merg singură! Vin toţi colegii mei de clasă, vine şi doamna dirigintă… În cantonament nu sunt decât băieţii din echipă şi ştii că tati nu mă lasă niciodată să stau cu ei. Şi, oricum, mie îmi place mai mult la munte, dintotdeauna mi-a plăcut!

— Ce munte? Care munte? Ce, la mare nu-i frumos? Faci şi tu plajă, faci şi nişte aerosoli, că şi-aşa mi-ai fost răcită toată iarna. Te duci şi la Constanţa, vezi Muzeul de Istorie, vezi statuia marelui poet Ovidiu, nu? Şi, cu ocazia asta, stai şi cu ochii pe tac-tu, că-i singur pe-acolo şi, cine ştie… Aveţi amândoi grijă unul de altul, că de-aia suntem o familie, să ne ajutăm între noi. Aş fi venit şi eu, da’ nu pot să le las pe surori singure tocmai acum, când e atâta treabă de făcut. Doamne, cum s-a mai umplut oraşul ăsta de păcătoşi!

Cam asta ar fi fost alternativa. Să rămână în Bucureşti, cu maică-sa. Care ar fi cărat-o după ea şi ar fi pus-o să împartă pliante, fluturaşi şi cărticele despre semnele vremurilor, răpirea drept credincioşilor şi alte bazaconii. Doamna Alba practica cu fervoare învăţăturile unui cult obscur de inspiraţie pseudo-creştină, fiind membră activă a Fundaţiei Betania, care adunase sub acelaşi acoperiş o liotă de femei mustăcioase ce răspundeau la numele de Rafaela, Heruvima ori Serafima. Toată şcoala ştia cu ce se ocupă în timpul liber şefa catedrei de istorie. Dar nimeni nu avea curaj să comenteze. Toţi îi ştiau de frică, elevi şi colegi de cancelarie, deopotrivă. Şi cât se mai rugase Giulia, în clasa a opta, să o lase să se înscrie la orice alt liceu… Degeaba, însă. Maică-sa insistase să treacă Liceul Sportiv pe prima poziţie în lista de opţiuni, să fie sigură că o are acolo, sub ochii ei. Îi şi spusese atunci:

— Ce-ţi trebuie ţie altă şcoală? Eu predau aici, taică-tu şi el… Mă rog, e mult spus predă, dar tot se cheamă că-i profesor, nu? De ce să mergi în altă parte? Ei, dacă ar pune taică-tu o vorbă la Inspectorat să mă detaşeze, ştiu şi eu, la un Şincai, la un Coşbuc, atunci mai vedem noi. Te iau cu mine acolo, că doar nu te-oi lasă singură în golănimea asta. Că-n tac-tu vezi şi tu că nu am bază.

Aşa că acceptase să plece în „tabără” la mare. De bine, de rău, taică-său era un tip ok. N-avea el treabă cu Betania, Metania sau cum îi zice la fundaţia aia a mă-tii, glumea el uneori, spre disperarea nevesti-sii, pe care simţul umorului nu o dăduse niciodată afară din casă. Şi care, din acest motiv, nu suporta nici spiritele altora. În special cele venite de la soţul ei, Alba Stelian, profesor de educaţie fizică şi sport şi, în timpul liber, antrenor al echipei de fotbal a Liceului cu Program Sportiv Bucureşti. Pe nea Stelică nu îl interesa nimic în afară de fotbal şi nimic altceva nu îi plăcea. Desigur, nu refuza o bere cu băieţii, atunci când se ivea ocazia. Se mai uita şi el, ca omul, după câte un fund de femeie. Dar nimic nu reuşise să-l atragă atât de mult ca fotbalul. Înainte să plece în tabără îi promisese solemn nevesti-sii că o să aibă grijă de fată şi n-o să lase pe nimeni să se apropie de ea, conformându-se, astfel, ordinului care sunase scurt, dar ferm:

— Ochii şi fata!

— O s-o păzesc ca pe sfintele moaşte, o asigurase el pe nevastă-sa, făcându-se că nu observă privirea încruntată pe care femeia i-o aruncase la auzul nefericitei comparaţii. Căci doamna Alba nu credea în ruptul capului în moaşte. Prin prisma cultului pe care-l frecventa, sora Cleopatra avea fir direct cu divinitatea, fără astfel de intermediari cel puţin jenanţi, cum îi numea ea, cu dispreţ.

***

În cele câteva zile de când era la mare, Giulia făcuse cam tot ce se putea face la Năvodari. Dimineaţa mergea la plajă. Seara făcea aerosoli pe dig. Într-una din zile vizitase delfinariul din Constanţa. Drăguţ, nimic de zis. Dar Giuliei i-ar fi plăcut să se distreze puţin. Să aibă voie, de ce nu, să stea şi ea cu băieţii din echipă, pe care îi ştia din liceu, dar de care taică-său o ţinea departe. Şi era de-abia joi. Până duminică, ziua în care ar fi trebuit să se întoarcă la Bucureşti, mai era o eternitate.

La asta se gândea Alba Giulia în timp ce privea marea în lumina înserării. Ieşise singură pe plajă, să se uite la valuri şi să-şi plângă de milă. Toată dimineaţa plouase şi marea rămăsese destul de agitată. Ca sufletul meu zbuciumat, constată fata, simţindu-se străbătută de un fior neînţeles. Găsi un loc ferit. Voia să fie singură, doar ea şi marea… Se aşeză pe nisip, cu faţa spre apă. Taică-său îi dăduse voie să iasă, cu condiţia să nu stea mai mult de o oră, aşa că nu avea timp de pierdut. Începu să sufere-n tăcere.

Primul val se sparse chiar lângă picioarele ei. Lăsă în urmă un strat gros de scoici, din cele mici, ascuţite. Nu îi plăceau deloc, o înţepau de fiecare dată când intra în apă. O algă verde, puturoasă, i se agăţă de picior. Se cutremură scârbită. Până şi marea e împotriva mea în seara asta, gândi şi vru să se ridice. Ar fi făcut-o, poate, dacă nu ar fi apărut imediat şi cel de-al doilea val. Care nu veni singur.

Din el se desluşi, la început neclară, apoi din ce în ce mai conturată, silueta înaltă a unui tip bine făcut. Era Ştefan cel Mare. De frică, Giulia nu-l recunoscu imediat. Scoase un ţipăt scurt.

— Cine-i acolo? se auzi vocea puternică a băiatului.

— Sunt eu, Giulia, vorbi fata, cu glas împuţinat de spaimă.

— Aaa, tu erai, Iulica, se destinse băiatul şi se apropie, ţopăind caraghios peste scoicile de pe mal. Se tăie în talpă. Dumnescaiul mă-sii de treabă! spuse el cu năduf. Scuză-mă, ti rog, i se adresă el fetei.

Băiatul venise în Bucureşti în urmă cu doi ani, special ca să poată juca în echipa antrenată de tatăl Giuliei. Se transferase de la un liceu din Roman şi încă nu scăpase de accent, ceea ce, recunoscu Giulia, îl făcea chiar plăcut.

— M-am tăiat în căcatul aista şi mâine mă omoară taică-tu la antrenament dacă mă prinde că şchiopătez sau ceva.

— Nu-i nimic, îi zise fata, bucuroasă că cel care o speriase în halul ăla nu era altul decât Acatrinei Ştefan, vedeta echipei, căruia toţi băieţii îi spuneau Ştefan cel Mare. Habar n-avea de ce. Poate pentru că era moldovean, se gândi ea.

— Ce cauţi tu la ora asta aici, Iulico? întrebă băiatul, trăgându-se aproape.

— Mă plictiseam… şi taică-miu a ieşit să bea o bere, aşa că am profitat şi eu şi am venit să privesc marea. Şi valurile. Şi luna asta superbă, mai zise fata, în timp ce-şi răsucea o şuviţă din părul ei lung, blond. Dar tu? Nu trebuia să fii în pat la ora asta? întrebă ea, adoptând brusc un ton profesoral.

Se cunoaşte că-i fata lu’ mă-sa! gândi băiatul, cu părere de rău. O avusese profesoară într-a zecea, fusese cât pe ce să-l lase repetent. Dacă nu intervenea nea Stelică, poate chiar l-ar fi lăsat. Rea femeie, rea şi nemiloasă. Pentru o clipă, îi trecu prin cap să se ridice şi să plece. Se răzgândi. De ce să rateze ocazia? Fata era frumoasă, ce dacă mă-sa era cum era şi ta-su era cine era? Ia uită-te la ea ce-a crescut, ce ţâţe, ce picioare…

Ştefan era doar cu un an mai mare decât Giulia. Dar mai trecut prin viaţă. Maică-sa îl crescuse singură, după ce studentul medicinist care ajutase la conceperea copilului se întorsese în ţara lui din Africa fără ca măcar să îl declare la Starea Civilă. Aşa că, în loc să se numească Nzuzi, după tată, pe băiat îl chema Acatrinei. La îndemnul familiei, femeia îl botezase Ştefan. Băiatul semăna leit cu africanul său tată. Era la fel de negru şi umbla zvonul că la fel de bine dotat. Toate fetele din liceu ştiau, unele – puţine – numai din auzite, cele mai multe, însă, direct de la sursă. Ar fi auzit, poate, şi Giulia până acum, dacă nu s-ar fi aflat permanent sub atenta supraveghere a maică-sii.

— Iulia…

— Nu-mi mai spune aşa, te rog.

— Dar cum ai vrea să-ţi spun?

— Giulia! Mă cheamă Giulia, nu Iulia.

— Păi şi atunci de ce toată lumea te strigă Iulia?

— De proşti ce sunt. A făcut unul o glumă când eram mică şi de-atunci toţi mă strigă aşa.

Băiatul o privea mirat, fără să înţeleagă.

— Alba? Alba Iulia? Oraşul Alba Iulia? se răsti fata, pierzându-şi răbdarea.

— Aaaa! exclamă băiatul, bucuros. Zău că nu m-aş fi gândit, zise Ştefan, descreţindu-şi o cută de pe frunte. Ha, ha! Dar chiar că-i bună gluma asta, râse el cu poftă. Nu mi-ar fi trecut prin cap.

Ştefan moştenise de la tatăl lui culoarea pielii şi dimensiunile ieşite din comun ale părţilor bărbăteşti, nu însă şi inteligenţa. Poate că nici nu avusese ce să moştenească, sau poate omul considerase că şi-aşa îi lăsase destul… Râdea ca prostul, făcând-o pe fată să regrete că intrase în vorbă cu el. Ceva însă o ţinea pe loc. Poate că luna, poate marea, ori poate gândul că era ultima virgină din clasă şi se săturase de toate glumele care o făceau să se simtă proastă, şi urâtă, şi banală. Şi nu era, chiar nu era. Dar ce să faci, când ai un astfel de tată, care, după ce că-ţi nenoroceşte viitorul punându-ţi numele de Giulia atunci când deja te cheamă Alba, îţi mai distruge şi prezentul, cu regulile lui, cu restricţiile lui, cu fluierul lui de antrenor, asta ca să nu mai vorbesc de nebuna de maică-mea cu Betania ei, ah, nu mai suport, nu mai suport, viaţa mea s-a terminat, îşi zise Giulia şi începu să se smiorcăie încetişor.

— Da’ ce ţi-i, fată? Ce ţi s-o-ntâmplat? Am făcut eu ceva greşit? Pot să te ajut cu ceva?

— Să-mi spui… să-mi spui, făcu fata, trăgându-şi mucii, cu putere. Nu-şi luase cu ea nicio batistă, iar cavalerul n-avea pe el decât un slip.

— Ce să-ţi spun, Iuli… pardon, Giulia?

— Să-mi spui de ce îţi zice toată lumea Ştefan cel Mare. Ce, tu semeni cu Ştefan cel Mare? Păi ăla era mic. Şi nu era negruuu, hohoti ea, simţindu-se cea mai nefericită fiinţă de pe faţa pământului.

Ştefan n-o fi fost el deştept, însă avea suficient simţ practic cât să se poată descurca în orice împrejurare. Înţelese imediat cum stau lucrurile şi simţi nevoia să acţioneze. Fata asta îşi dorea să fie lămurită. Voia să priceapă. Voia să vadă cu ochii ei cum stau lucrurile. Ei bine, de-aia era el acolo. O să-i arate. Doar n-am făcut eu primul pas, se dezvinovăţi el anticipat unei autorităţi mai mult sau mai puţin imaginare, ce aducea izbitor cu doamna profesoară de istorie. La urma urmei, ea a insistat. Tresări când auzi vocea fetei.

— Şi, la urma urmei, toată lumea ştie că, atunci când a intrat alaiul domnesc la Putna, toţi călăreţii au fost nevoiţi să se aplece sub boltă ca să poată pătrunde călare în curtea mănăstirii. Toţi, cu excepţia lui Ştefan cel Mare. Era atât de mic că a stat drept în şa, drept şi mândru ca un adevărat domnitor. Pentru că, nu-i aşa, pe cât era de mic la stat, pe atât era de mare la sfat. De-aia probabil că l-au şi făcut sfânt, îşi încheie fata scurta pledoarie, mândră de cunoştinţele dobândite în ultimul an de liceu.

— Habar nu am avut, îi spuse, cu sinceritate, băiatul. În glasul lui se citea o imensă admiraţie pentru erudiţia fetei. El nu ştia istorie şi asta îl întrista puţin. Noi, românii, ar trebui să cunoaştem istoria neamului din care ne tragem, gândi feciorul de african în pieptul căruia reînvia, acum, o inimă de răzeş exilat. Însă de Putna să ştii c-am auzit. Asta a fost chiar atunci, când cu concursul. De acolo mi se şi trage porecla.

— Ce concurs? întrebă fata, curioasă.

— Ei, am făcut noi odată, cu băieţii. Bine, ne-a ajutat şi o fată, o colegă. O ştii sigur, e aia mică, brunetă, de la mine din clasă, care are uite-aşa nişte… şi dădu să-i arate ce ţâţe avea fata aceea, dar se opri la timp. Eram la laborator, la geografie. Şi profa nu mai venea, aşa că nu mai ştiu care din noi a venit cu ideea să ne jucăm jocul ăsta.

— Ce joc?

— Cine poate să indice cel mai nordic punct de pe harta României. Fără arătător. Şi fără mâini.

— Şi?

— Şi eu am câştigat.

— Felicitări! Şi cu ce-ai arătat? întrebă fata, zâmbindu-i inocent.

— Cu asta, îi răspunse băiatul, ridicându-se în picioare şi dându-şi slipul jos. Am reuşit să ating Putna, spuse el, cu mândrie în glas. Ceilalţi, majoritatea, au rămas pe undeva pe la Braşov. Numai prostul ăla de Pompiliu s-a lăudat că a ajuns până la Târgu Neamţ. Dar după aia a recunoscut că a trişat, că se urcase pe postament. Şi chiar şi aşa, unde e Târgu Neamţ şi unde-i Putna, nu? De atunci toată lumea îmi zice Ştefan cel Mare. Ai înţeles acum?

Fata dădu din cap în semn că da, înţelesese. Îl apucă de picioare şi-l trase lângă ea. Se gândi puţin şi, apucându-l mai bine, îl trase de-a dreptul peste ea.

— Iuli… ăăă… Giulia, făcu băiatul, emoţionat. Mă omoară taică-tu dacă află!

— N-are de un’ să afle, îi răspunse ea. În clipa asta i se rupea la modul cel mai sincer de părerea lui taică-său, a maică-sii şi-a universului, în general. Pentru ea ce se întâmpla acum reprezenta o ocazie unică şi nu avea nici cea mai mică intenţie să o rateze.

***

— Dragi copii, aşa cum am stabilit data trecută, azi vom avea evaluarea iniţială la istorie. Rolul acestei evaluări este acela de a vă testa cunoştinţele acumulate la nivelul clasei a şasea, astfel încât să ştim de unde pornim în noul an şcolar cu fiecare dintre voi. Vă rog pe cei din primele bănci să veniţi la catedră, să luaţi testele şi să le împărţiţi colegilor voştri. Atenţie, sunt teste grilă! Încercuiţi cu grijă doar varianta de răspuns care vi se pare corectă. Nu vă grăbiţi, e timp destul. După cum ştiţi de anul trecut, notele la evaluarea iniţială nu se trec în catalog. De aceea, ca să vă motivez, m-am gândit să vă ofer o recompensă. Este vorba despre aceste trei cărţi, care sunt sigură c-o să vă placă tuturor. Le voi da acelora dintre voi care obţin cele mai mari note la test. Îmi pare rău că n-am mai multe, că v-aş fi dat la toţi.

Doamna Alba scoase cărţile din geantă şi le ridică deasupra capului, astfel încât să poată fi văzute până în ultima bancă.

— După cum puteţi observa, avem, de fapt, o singură carte în trei exemplare, vorbi femeia cu o voce care ar fi putut trece drept blândă dacă nu i-ar fi aparţinut. Se numeşte „Isus este Mântuitorul meu personal”. Priviţi-o, răsfoiţi-o, dacă doriţi. Remarcaţi, vă rog, ce ilustraţii splendide are. Ionescu Marinuş, nu mai căsca gura aiurea! Dă imediat cartea mai departe următorului coleg, se răsti doamna Alba, redevenind, pe loc, temuta profesoară în faţa căreia niciun elev nu îndrăznea să sufle.

Marinuş se întoarse către colegul din spate şi puse cartea pe bancă, nu fără regret. Era conştient că n-avea nicio şansă s-o primească. Şi tare mult i-ar fi plăcut. Nu îl interesa pe el ce scrie acolo, dar cartea avea foi tari, lucioase, numai bune pentru nişte cornete cu care să o nimerească în fund pe Sandra de la a VII-a B. Poate aşa l-ar fi băgat şi pe el în seamă. Degeaba intrase în echipa de fotbal a şcolii, degeaba îşi rupea picioarele prin cantonamente şi băga gol după gol în poarta echipei adverse, ea tot numai pentru tocilarul de Oancea avea ochi. Privi neputincios lista de întrebări din foaia de test pe care cineva i-o trântise pe bancă. Traian, Decebal, nu ştiu care Mircea… Ce să mai, habar n-avea! Deodată tresări. La întrebarea numărul 5 dădu de-un nume cunoscut: Alba Iulia. Citi încă o dată, silabisind cu atenţie. Da, chiar aşa scria, Alba Iulia. Păi asta… păi pe-asta o cunoştea, asta era fii-sa nebunei, aia de fusese cu dom’ antrenor în cantonament, astă-vară… Toţi băieţii se uitau după ea, da’ n-avea unu’ curaj să se apropie, că le era teamă de ta-su. Ia să vedem ce zice acolo la întrebare.

5. Care dintre domnitorii enumeraţi mai jos a intrat, la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia?

a) Mihai Viteazul

b) Ştefan cel Mare şi Sfânt

c) Alexandru Lăpuşneanu

Reciti de câteva ori, parcă nevenindu-i să creadă. Imposibil, îşi zise! Testul ăsta-i greşit! Ridică capul şi privi în jur. Colegii încercuiau de zor, fie pentru că ştiau, fie pentru că oricum îi durea în cot şi nu voiau să dea foaia goală. Niciunul însă nu părea să fi observat că în test se strecurase o greşeală. Îi venea să sară-n sus de bucurie. Înmuie creionul în gură şi şterse, cu o linie groasă, data de 1 noiembrie 1599. Completă dedesubt: 18 august 2016. Păi ce, mă ia de prost? Doar am văzut cu ochii mei! Mă trimisese nea Stelică s-o caut pe fiică-sa, să-i zic să se întoarcă la hotel. Am căutat-o pe plajă până mi s-a făcut rău. Era şi beznă, unde s-o găsesc? Şi tocmai când am zis că mă dau bătut, i-am văzut pe amândoi. Ştefan cel Mare şi cu Alba Iulia. Să mor aicea dacă mint! Norocu’ meu a fost c-atunci când m-am întors, domnu’ antrenor adormise deja, aşa că am scăpat şi eu, şi ei. Mi-aduc aminte perfect, pentru că era joi şi băgasem un gol magistral şi nea Stelică m-a lăsat să merg la păcănele. Am câştigat 30 de lei şi am băut şi prima bere din viaţa mea. Nici măcar n-am plătit-o eu, că mi-au făcut băieţii cinste, c-au spus că merit, că-s cel mai tânăr marcator din echipă. Mi-au zis: măi Marinuş, să nu uiţi ziua asta cât oi trăi, că ăsta de-abia e începutul! Şi uite că nu am uitat!

Peste măsură de-ncântat, Marinuş încercui cu încredere varianta b). Apoi se mai gândi puţin şi, după o scurtă ezitare, tăie cu o linie cuvântul Sfânt. Dedesubt scrise, cu litere mari şi îngroşate, NEGRU.


Dacă ți-a plăcut, apasă!