TRENUL PARCURSESE DOAR CÂȚIVA KILOMETRI

Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2017, la tema „Se ia o carte favorită sau mai degrabă o carte necitită, proaspăt cumpărată din librărie, pe care abia dacă ați avut timp să o răsfoiți. Se copiază cu atenție primul paragraf (sau primele două dacă e prea scurt), de fapt prima mie de semne (pentru cei care știu). Se continuă la liber povestea deja începută, în stilul autorului sau în stil personal. Nu o grăbiți, nu mă interesează o finalitate, doar o posibilă continuare.”.

Ruxandra Bancu

„Trenul parcursese doar câţiva kilometri (drumul era lung, urma să ne oprim numai în gara de sosire, foarte îndepărtată, alergând aşa, neîntrerupt, timp de zece ore) când la o barieră, am zărit de la fereastră o femeie tânără. A fost o întâmplare, puteam să mă uit la alte lucruri, dar privirea mi s-a oprit asupra ei, care nu era frumoasă şi nici nu avea un aspect plăcut, nu avea nimic extraordinar, cine ştie de ce mi-a venit s-o privesc. Evident se sprijinise de bară ca să se poată bucura de priveliştea trenului nostru, foarte rapid, un expres din nord, simbol, pentru oamenii aceia inculţi, al miliardelor, al vieţii uşoare, al aventurierilor, al valizelor splendide de piele, al vedetelor de cinema, o dată pe zi – spectacolul acesta minunat şi, pe de asupra, gratuit.

Dar când trenul a trecut prin faţa ei, nu s-a uitat la noi (cu toate acestea, era acolo poate de o oră, aşteptându-l); privea în spatele ei, interesată de un bărbat care sosea în fugă din capătul străzii şi striga ceva ce noi, fireşte, nu puteam auzi: gonea, gata să-şi dea sufletul, ca s-o avertizeze pe femeie de un pericol.” [1]

Mă întrebam ce îl putuse speria pe omul acela într-atât, încât să alerge într-un suflet să o prevină pe femeia sprijinită de balustradă, când trenul a pornit din nou. Eram într-un vagon de stil vechi, compartimentat. În compartimentul meu mai erau doi tineri, care, de când se urcaseră, aveau căştile de la telefon în urechi şi răsfoiau tot felul de reviste, plus o doamnă care adormise la puţin timp după ce plecase trenul din gară. Nimeni nu se arăta nedumerit de oprirea bruscă şi neanunţată.

Luam trenul acesta de multe ori pe an, îmi făcusem un obicei să merg la mare în sud. Aşa ajunsesem să cunosc toate gările prin care treceam, deşi trenul nu oprea niciodată ca să lase sau să ia pasageri. Erau doar oraşe mici, uitate în viaţa lor neimportantă şi prăfuită, care nu ofereau nimic pasagerilor din rapidul nostru. Trenul nu oprise niciodată la această barieră. De ce ar opri? Altele, trenurile cu marfă sau cursele ieftine în care se înghesuiau ţăranii cu sacoşele lor de rafie, din care se iţeau uneori capete de orătănii, acelea opreau mereu ca să ne lase nouă cale liberă. Mi-am dat seama că îmi aminteam vag şi chipul femeii, deşi nu o privisem prea atent. Era ceva familiar care nu se explica nici dacă îmi tot repetam că probabil o mai văzusem altă dată, în acelaşi loc, fără să-mi dau seama.

Tinerii de lângă mine nu-mi dădeau atenţie, cufundaţi cum erau în revistele lor. Femeia de pe bancheta din faţă continua să doarmă. Am deschis tableta şi am căutat pe hartă unde ne aflam. Îmi dădeam seama unde ne oprisem şi am văzut şi cât mai era până la următoarea gară, în care, desigur, trenul nostru nu va opri. Pe cine aş fi putut să întreb ce se întâmplase?

Am ieşi pe culoar, crezând că voi găsi vreun controlor. Nu am văzut niciunul. Nimeni nu venise să ne întrebe de bilete. Până acum, în alte dăţi venea sigur cineva.

În celelalte compartimente mai erau câţiva pasageri răzleţi. Un domn chel cu costum lucra pe laptop, o fată roșcată cu o rochie lungă înflorată se uita pe fereastră, un cuplu se îmbrăţişa într-un compartiment unde reuşiseră să fie singuri. Alții fie citeau, fie se jucau pe telefoane, fie dormeau. Niciunul nu s-a uitat la mine când am trecut pe culoar. Afară nu se vedea niciun om, nicio casă, era porţiunea în care traversam păduri printre dealuri. Drumul a durat așa o vreme. Mai târziu, când am ieșit din pădure, au început să apară și satele printre dealuri. Vedeam țărani care ieșiseră la câmp sau cu oile. Din loc în loc, grupuri de copii în vacanță jucau fotbal pe vreo pajiște. Am intrat într-un oraș, casele se înșirau acum de-a lungul unei străzi lungi și vedeam din loc în loc oameni ieșiți la porți, vorbind cu vecinii.

Urma să trecem prin prima gară și atunci am știut că trebuia să mă întorc să aflu despre ce fusese vorba. Gândul la femeia pe care o văzusem nu mă părăsea. Am tras semnalul de alarmă. Trenul s-a oprit brusc, iar eu am profitat de nedumerirea tuturor ca să mă strecor neobservat şi să cobor.

Nu a fost greu să găsesc un tren local care mergea în sens invers, aşa că am luat un bilet până înapoi în oraşul din care plecasem. M-am aşezat la fereastră, lângă o ieşire, decis să cobor în gara unde ne oprisem cu primul tren. Am trecut de zona cu păduri, reintrând în lumea de la vale, cu multe sate şi oraşe – trenul oprea în toate gările. Oamenii coborau, dar după o vreme mi-am dat seama că nimeni nu se urcase în vagon de când eram eu aici.

Ne apropiam de locul unde o văzusem pe femeia misterioasă. Am coborât în gara din oraşul mic, de ţară, unde se petrecuse întâmplarea neobişnuită. În jurul meu era pustiu, iar trenul părea să zăbovească aici mai mult decât în alte locuri. Eram singurul pasager care coborâse. Am mers în lungul trenului, care rămăsese tras la peron. Înăuntru, toate vagoanele erau goale. La fel și locomotiva. Şi totuşi, cum ajunsesem aici? Doar trenurile nu se conduc singure. Am intrat în gară, dar nu am găsit pe nimeni în sala de așteptare, iar la casa de bilete era închis. Pe tabloul cu trenuri rămăseseră marcate doar sosirile și plecările de azi dimineață, nici nu apărea vreun tren care să mai meargă astăzi înspre oraş, cu care să mă întorc acasă.

Am luat-o atunci de-a lungul șinelor, spre bariera unde o văzusem pe femeie. Din depărtare am văzut lumea adunată, maşini de poliţie parcate pe strada care cobora din oraş, acea stradă de pe care venise alergând omul care anunţa pericolul. În forfota asta se strânseseră probabil toţi oamenii din oraş, curioşi să vadă ce se întâmplase.

M-am apropiat şi eu de ei. Pe şine se răsuciseră fiarele arse ale trenului. Locomotiva era răsturnată, ultimele vagoane zăceau aruncate pe câmpul din jur. Restul, vagoanele din faţă, explodaseră. Se mai simţea încă în aer mirosul de fum. Am trecut pe lângă un impiegat care fixa cu privirea carcasa calcinată, de unde nu mai putuseră fi scoase corpurile oamenilor, şi care repeta tuturor celor care mergeau pe lângă el: „Trenul parcursese doar câţiva kilometri”.

Atunci am văzut-o venind din mulţime spre mine. M-a luat de mână şi m-a privit. Şi-a apropiat de mine faţa, care nu era frumoasă şi nici nu avea un aspect plăcut, nu avea nimic extraordinar, şi-a lipit obrazul de al meu şi mi-a şoptit: „Cum credeai că te-ar putea auzi, ei, din tren?” S-a desprins apoi de mine şi, ţinându-mă în continuare de mână, mi-a spus, de data asta cu voce tare: „Hai, să mergem acasă.”



[1]Dino Buzzati – „Ceva se întâmplase” (din volumul „Cele mai frumoase povestiri”, ed. Polirom, 2013)


Dacă ți-a plăcut, apasă!