30 martie , 2018

VIN ROȘU

VIN ROȘU

Povestire scrisă de Simona Marcu, aleasă de Ion Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 18 martie 2018, la tema „Frica mea cea mai mare”.

Aveam opt ani și două luni. Și cinci zile. Da, opt ani, două luni și cinci zile, iar Gabi, fratele meu, abia împlinise patru luni.

Îmi amintesc ziua de trei martie pe de rost. Afară zăpada înghițise cei doi brazi înalți cât mine, pe care îi plantasem imediat după Crăciun, iar ghioceii înfloriți în februarie degerau cu siguranță în întunericul de gheață al unei ierni adormite. Ceasul sunase la șase și douăzeci, afară ziua se străduia să-și tragă bezna sub o fustă de lumină palidă, iar prin ușa întredeschisă a camerei mele becul din bucătărie desena pe covorul țesut o dâră galbenă ca un ciob de sticlă. Se trezise mama.

— Să știi și tu, mi-a spus, cel mai bun lucru pe care îl poți face cu mâinile atunci când le simți neliniștite e să le pui să frământe o cocă. Stătea cu spatele la mine, lipită cu șoldurile de blatul maroniu al dulapului de bucătărie. Avea părul negru prins la spate într-un coc, care la fiecare mișcare stătea să i se desprindă, inundându-i ceafa albă și netedă. Presăra din când în când făină deasupra unui bulgăre de aluat, la care mă uitam somnoroasă și fascinată cum luptă cu forța palmelor ei, preluând din puterea lor chinuită. Era în aerul încă întunecat al bucătăriei un miros cald, de animal sălbatic prins în cursă, a cărui inimă bate să spargă pieptul.

— Bebelușul încă doarme? am întrebat-o.

— Da, s-a trezit pe la patru jumate, i-am dat să sugă, apoi a adormit la loc. Îți fac plăcintă cu mere, să ai la prânz, când te întorci de la școală. Ți-o las în cuptor, sper să mai fie caldă până atunci, mi-a zis. Și în frigider ai șnițele și o telemea un pic mai dulce, cum îți place ție.

— Dar tu pleci undeva? Nu te găsesc acasă când vin?

Nu mi-a răspuns. Aluatul se lovea de lemnul dulapului cu un neastâmpăr care cerea gândurilor mele de copil să caute o fereastră într-o cameră complet sufocată de fum. Apoi s-a oprit și s-a întors spre mine, cu ochii ei mari și tulburi zâmbind fără vlagă:

— Bei o cană de lapte cald? Hai, că acum se face șapte jumate și trebuie să pleci la școală.

Pe buza de sus aveam încă o dungă de spumă albă, asemenea unui fulg subțire. Ca în fiecare dimineață, am intrat în camera lui Gabi să-mi iau la revedere. Dormea. Corpușorul lui mic răspândea împrejur o ceață dulce, călduță, care miroasea a miere. M-am ghemuit lângă el înfrigurată, apoi l-am tras ușor spre mine, învelindu-i ceafa transpirată cu mâneca bluzei, în timp ce îl respiram cu nesaț pe tot, iar aroma lui de miez de pâine fierbinte mă topea într-un somn neîngăduit.

Pe holul de la intrare, după ce mi-am pus ghetele și paltonașul grena, și eram gata să ies pe ușă, m-a prins de umăr și m-a întors spre ea, îmbrățișându-mă cu putere până ce oasele mele subțiri au început să trosnească ușor. Apoi mi-a legat fularul cu un nod sofisticat, pe care l-a făcut concentrată, împletind în lâna lui galbenă o emoție care începuse să mă doară nedeslușit.

— O să întârzii la școală, lasă-mă, i-am zis, și m-am smuls din mâinile ei. M-am smuls din pântecele încă fierbinte al casei noastre plecând în grabă, aproape fugind spre poarta roșie, cu un nod gros pitit în stomac, care nu era nici mâncare și nici prea mult lapte cald, ci un culcuș rotund în care dormea o neliniște uriașă.

La școală am facut socoteli plicticoase, am citit un text despre o fetiță cu părul albastru care dădea ordine încoace și încolo unei păpuși de lemn, în pauză am mâncat sandviciul cu unt și cu dulceață de gutui făcut de mama, iar după ore m-am jucat puțin elasticul cu Iuliana, pe terenul de sport, acolo unde zăpada era curățată. Când am plecat spre casă, începuse iar să ningă și mirosea tot a iarnă, peste tot.

Ușa de la intrare era descuiată. În casă m-a întâmpinat o căldură jilavă, parfumată cu scorțișoară, iar asta m-a dus imediat cu gândul la plăcinta cu mere din cuptor. M-am dezbrăcat și am intrat încet în camera fratelui meu. În locul în care era așezat bebelușul, pătura făcea un val mic, ca o virgulă rătăcită într-un text fără cuvinte. Era îmbrăcat într-o pijama cu pești și alte lighioane marine în care trupul lui se pierdea de tot. Am închis ușa cu grijă, să nu-l trezesc.

Pe masa din sufragerie erau trei foi A4 scrise mărunt. Am recunoscut scrisul mamei, dar cuvintele se împrăștiau în fața ochilor mei și, deși începusem să citesc. nu reușeam să înțeleg nimic. Erau și niște numere de telefon scrise foarte citeț, cu nume și prenume în dreptul fiecăruia. Și mai era ceva. O foaie ruptă din agenda ei pe care își nota rețetele, cu o pată uleioasă în formă de inimă la colț. Scrisese pe ea cu litere mari de tipar, cu carioca roșie, iar la final desenase aproape caligrafic trei semne de exclamare. Peste tot prin mine simțeam trezit un animal sălbatic care își croia drum afară, cățărându-se cu ghearele spre lumină.

Ușa de la baie era crăpată, tot ce am facut a fost să o împing ușor. Prima dată i-am văzut rădăcinile albe, așa cum stătea în cadă cu capul dat pe spate. Nu se mai vopsise de câteva luni, iar părul ei negru și lung se năștea acum dintr-un dreptunghi perfect nins. Și am mai văzut paharul din care bea vin roșu în fiecare seară. Un pahar bulbucat ca un fund de bebeluș, cu picior lung și subțire. Semăna cu o palmă care cerșește, așezat pe gresia albă, spart pe jumătate și plin de sânge.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#simona marcu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *