WHITE HORSE

December 26, 2017 0 Comment

Povestire scrisă de Raluca Nagy, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire cu o scriitură relaxată și cu un ritm intens. Cu surpriză și neliniște, și cu un final foarte frumos care ne schimbă neașteptat perspectiva și emoția.”

raluca nagy

Ciufulită şi roşie în obraji, Annick s-a aşezat în faţa mea şi şi-a pus berea pe masă; eu eram deja la jumătate cu a mea, ajunsesem la White Horse de ceva vreme. Cunosc trei nemţoaice, toate cu prenume care încep cu A., cu părul subţire şi deschis la culoare, uşor buclat, ca de copil, şi cu acceaşi problemă de acord între substantiv şi adjectiv.

A vorbit vreo zece minute, tot mai tare, fără să se oprească. Dezacordurile îmi scrijeleau creierul în crescendo; am băut cu înghiţituri mari şi am amorţit puţin, aşa că ascultatul a devenit mai uşor. Barul se umpluse, nu era vina lui Annick că trebuia să urle ca să o aud.

Lumea din jur demonstra gusturi şi mode reacţionare; la masa de lângă noi, doi tipi jucau go. Pisica barului, personaj fantomă care apărea şi dispărea prin teleportare, le tot dădea târcoale, până s-a proiectat direct pe tabla de go, spulberând jumate din piese. M-a pufnit râsul, dar în aceeaşi secundă am simţit o muşcătură de picior, ca o pedeapsă cerească; am sărit de pe scaun, răsturnând lumânarea plantată în sticla goală de vin. Am văzut atacatorul, un căţel gri, deja pliat în jurul piciorului meu. Jucătorii de go se pierduseră în scuze şi unul din ei trăgea disperat de lesa neagră din piele, în timp ce altul încerca să înlăture diplomatic pisica de pe masă.

Toaleta impractică, decorată undeva între eclectic şi suprarealist, nu prea m-a ajutat să mă reculeg din tot circul. M-am întors şi m-am reaşezat la masă. Annick m-a întrebat preocupată dacă sunt în regulă. I-am spus iritat că nu pricep deloc moda asta cu animale de companie în baruri. Mi-a răspuns destul de precaută că ei îi plac animalele, în special caii; şi că, de fapt, singurul lucru care o reţine în oraşul ăsta e calul ei.

O amică englezoiacă, Emily, îmi mărturisise acelaşi lucru. Păi să ne luăm cu toţii câte un cal, ca să avem de ce rămâne aici… să ne întâlnim cu toţii la Cinquantenaire şi peluza să fie plină ochi de cai adevăraţi, nu ăia coloraţi, din plastic lucios, pe care îi expusese recent nu ştiu ce mare artist.

Annick mi-a povestit cum ajunsese la Bruxelles din întâmplare; cum fraţii ei plecaseră şi ei de-acasă; cum părinţii ei făceau un voiaj perpetuu ca să-şi vadă copiii; cum prietenul ei, Marcel, i-a spus că ar pleca împreună cu ea oriunde altundeva, singura problemă era că ea nu avea nicio idee despre unde şi cum să plece.

Apoi a insistat să-i povestesc despre cum ajunsesem eu la Bruxelles. M-a ascultat foarte atentă. Când şi-a terminat şi ea berea, m-am ridicat să mai comand două la bar. Câinele gri, care între timp stătuse cuminte pe scaunul din spatele meu, a coborât tacticos şi s-a agăţat cu dinţii, de data asta leneş, de pantalonii mei largi. Stăpânul lui a început iar să se scuze şi să tragă de lesa neagră. Mi-am pierdut răbdarea şi am luat-o înspre uşă, iar Annick s-a precipitat după mine, de parcă era nerăbdătoare să se arunce din nou, pe de-a-ntregul, în fenomenul acvatic de afară.

M-a ajuns din urmă abia când m-am oprit în staţia de autobuz de vizavi de White Horse. Eram deja muraţi amândoi şi abătuţi, ca un cuplu care tocmai se certase. Mi-a spus că-i pare rău. I-am zis că nu era ea de vină. M-a implorat să nu stau acolo în ploaie să aştept autobuzul, când maşina ei era parcată atât de aproape, pe străduţe. Puteam să mergem în altă parte, sau să mă ducă acasă.

Mi se părea absolut stupid cum fusese ratată seara, dar chiar nu mai puteam scormoni după energia de a rămâne la încă un pahar. Am acceptat să mă ducă acasă. M-am împiedicat de nu ştiu câte ori până am ajuns la maşină, de parcă mi-ar fi rămas câinele încâlcit în picioare; am parcurs bulevardele în tăcere, până să-mi dau seama ajunsesem deja la mine în cartier; i-am explicat cam pe unde să oprească. A parcat, am mai vorbit puţin, ne-am urat noapte bună. Am închis portiera în urma mea, am aşteptat să demareze, i-am făcut cu mâna. Am intrat în casă, am dat drumul la radio şi m-am prăbuşit pe canapea; am mai apucat să aud sfârşitul melodiei şi o pocnitură undeva în stradă. După care am adormit.

Marcel m-a sunat pe la patru dimineaţa. Nu ne întâlnisem niciodată şi, buimac de somn, n-am înţeles la început că vorbem cu prietenul lui Annick. Era îngrijorat, ea nu ajunsese acasă şi nici nu răspundea la telefon. Am sărit de pe canapea şi am luat-o la goană pe stradă, rederulându-mi în minte pocnitura înfundată pe care o auzisem chiar înainte să adorm. Am făcut turul cartierului, dar era o linişte absolută, nimic suspect.

L-am sunat înapoi pe Marcel, care era tot mai incoerent, nu înţelgeam mai nimic din ce-mi spunea. Am hotărât să ne întâlnim în centru. Mi-a luat ceva până am găsit un taxi. Am bătut cu Marcel toate barurile la care ne-am putut gândi şi care mai erau deschise la ora aia, ne-am întors şi la White Horse. Annick nu era nicăieri şi nu răspundea la telefon, aşa că am hotărât să mergem la Poliție. Oamenii de-acolo păreau suspect de relaxaţi, a, se întâmplă curent, las’ că sună ea înapoi, vine acasă până dimineaţă.

Ne-am întors în casa lor din Boisfort, taman unde întorcea tramvaiul; tăcere cleioasă de suburbie, şi nici urmă de Annick. Am aşteptat până la zece dimineaţa. Am vorbit puţin; am vrut să-l întreb pe Marcel cum de avea numărul meu, dar m-am abţinut.

Ne-am întors la Poliție pe la unşpe; când ne-au văzut înapoi, n-au mai fost așa de relaxaţi. Marcel suna la toate cunoştinţele care-i treceau prin cap şi al căror număr îl avea. Eu povesteam unuia dintre polițişti seara de dinainte, cu lux de amănunte. Părea preocupat de tot, de marca berii pe care o băusem, rasa câinelui care mă muşcase, cum arătau stăpânii, cam câţi ani aveau. Am încheiat cu bufnitura, şi că verificasem la patru dimineaţa, dar nu era niciun semn de accident în cartier. Pentru prima dată a tresărit ușor, s-a ridicat de pe scaun și m-a rugat să aștept, că iese puțin. A revenit după ceea ce mi-a părut o eternitate, împreună cu alţi doi colegi. Unul din ei s-a aplecat spre mine şi m-a rugat şoptit să ies să aştept afară. Au rămas cu Marcel.

M-am aşezat pe un scaun alb din plastic. Pe coridor era un du-te vino continuu. M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. Am revăzut-o pe Annick în mașină, zâmbindu-mi, făcându-mi cu mâna, apoi profilul concentrat la drum. Mi-am imaginat-o continuând încet pe bulevard, luând-o înspre grajdurile unde își ținea calul, spunându-i la revedere din mers, promițându-i că se va întoarce după el, trecând în trombă pe strada ei din Boisfort, peste capătul liniei de tramvai, uitându-se la fereastra ușor luminată unde Marcel o aştepta neliniştit, ieșind pe şoseaua de centură, apoi pe autostradă, și conducând fără oprire până acasă la ea în Germania.


Dacă ți-a plăcut, apasă!