25 noiembrie , 2020

ÎN UMBRA FABRICII

ÎN UMBRA FABRICII

Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Alina Nelega la Creative Writing Sundays, pe 25 octombrie 2020.

 

Odată cu ultimul val de abur gros ieșit din cuptorul cu sardine sună și sirena. Gata, e schimb de tură și Viorica se uită la mâinile pufoase și lucioase, apoi și le șterge de halatul de sub șorțul greu din cauciuc alb. Abia aștepta să se facă schimbul de posturi, și la ales peștele era mai bine decât să stea în aburii de la sterilizare. Era și ultima venită, mai era și tocmai din Moldova, numai lângă sterilizator o puneau să stea. Celelalte fete se înțeleseseră și schimbau în fiecare zi, cu rândul, să apuce să stea fiecare și mai departe de aburi, dar cu ea nu schimba nimeni. Acum arăta și ea mereu ca un pește, cu pântecul rotunjit tot mai greu de ascuns, cu fața și mâinile lucioase, cu părul gras și mirosind, bineînțeles, tot a pește. Lasă, că luna viitoare se mărită și ea, după un an de zile de când a venit în Sulina; o să intre în rândul lumii, o să fie femeie măritată, o să le ceară să facă rotație și cu ea. De fapt, poate nici n-o să mai prindă încă o tură de aburitor anul ăsta, ar fi și mai bine; acum trebuie să mai tacă, încă puțin.

Cu gândurile astea ajunsese deja în vestiar, unde fețele obosite se amestecau cu cele vesele. O mare de femei îmbrăcate în alb și îmbujorate, îngrămădite în vestiarul lung și îngust forfoteau și scriau rețete, împărtășeau planuri, șușoteau câte un zvon. Viorica se uita la picioare și nu îndrăznea să le bage în pantofii de stradă. 

— Ți se umflă de la stat în picioare lângă aburitor, așa-i? o întrebă Jana, care se schimba lângă ea. Să știi că poți să mergi în galoși acasă, îi speli și vii mâine cu ei înapoi în sacoșă. Suntem o sută cinzeci de oameni care ieșim din tura asta, n-o să-ți zică nimeni nimic.

Jana îi vorbea mereu frumos și își vedea de treaba ei la fabrică. Păcat că nu era în echipă cu ea. Se aciuase tot mai mult pe lângă Jana și vecina ei, Ioana, și mergea cu ele o bucată de drum spre casă. Era totuși plăcut să nu fie tot singură, când toate celelalte se deplasau în turmă ca oile ce erau; iar ele o primiseră. Ioana era mai în vârstă decât toate celelalte muncitoare, era deja și bunică, deși nu părea. O apărase de câteva ori în vestiar când o luaseră unele peste picior că e moldoveancă venită până în fundul Deltei să-și caute bărbat. Ioana e o mână de om, neobosită și veselă, dar dacă dă peste nas vreuneia mai tinere, aia pleacă privirea, că îi e rușine de tanti Ioana. 

Ioana stă gard în gard cu fabrica, Jana la următoarea casă, așa că cele trei mai schimbau câte o vorbă doar până la poarta verde. Îi povestise de când s-au cunoscut că abia își terminaseră de construit a doua casă, că prima le luase foc, când au venit comuniștii să le spună că le iau pământul și dărâmă casa, să construiască fabrica cea nouă. O săptămână a plâns și s-a rugat, că avea doi copii de ținut în școală și bărbată-său era mai mult plecat pe vapor. Și nu le-au luat-o. A lor a fost ultima rămasă în picioare, fabrica s-a ridicat lipită de gardul lor. A mai suspinat mult, casa fusese cu ieșire la Dunăre, frumoasă, și s-au trezit cu ditamai construcția de cinci etaje deasupra lor. Au îndurat șantierul și toată gălăgia unei fabrici care lucrează în trei schimburi, dar măcar le-a rămas casa. Acum, pe geamul de la vestiar își vedea curtea și la pauză îi făcea cu mâna nepoțelului care o aștepta în vie când auzea sirena; îi promitea că în curând va ieși la pensie și va avea mult timp să stea cu el și să îi împletească pulovere cu animale.

— Nu vrei să intri până la mine în curte? Să mai stai puțin așezată, înainte să pleci spre casă? Bărbată-meu cu nepotul îs plecați în vizită, o invită Ioana pe Viorica în dreptul porții peste care se revărsa bolta de vie.

— Ba da, tanti Ioana, vin să stau puțin, săru’mâna.

În curtea plină de verdeață era răcoare și sub părul din fața bucătăriei de vară era o masă acoperită cu o mușama înflorată. Ioana îi făcu semn Vioricăi să se așeze și îi trase un scăunel mic albastru pe care îi spuse că își poate ridica picioarele.

— Da’ n-ar strânge farfuriile astea de pe masă… bombăni Ioana, ștergând repede cu o mână masa și cu cealaltă adunând farfuriile și tacâmurile murdare. De când a iesit bărbată-meu la pensie, parcă e venit la stațiune cu nepotul aici. Așa, gata. Ridică-ți picioarele pe scăunel, dacă-ți spun, că ți se mai dezumflă dacă le ții sus. Ia spune, îți fac un ceai de mușețel? Te servesc și cu o plăcintă cu mere?

— Plăcintă cu mere? E desertul meu preferat, mulțumesc! Îmi făcea bunica mea când eram mică. Eu nu știu să fac…

— Ei, lasă, că ai timp să-nveți, ești tânără. Știi, la noi la Letea nu se prea vorbește românește, doar rusește. Părinții mei nu știau românește și eu am învățat numai după ce m-am măritat și am venit la Sulina. Și uite-așa adusese acum câțiva ani soră-mea cea mică acasă pe viitorul ei bărbat de la Tulcea, care nu știa rusește. Și au stat ei la masă, mai mult în liniște, soră-mea ce mai vorbea. Și după ce termină de mâncat, întreabă bărbatul lui soră-mea « desert este? » și mama zice « iesti, iesti », și îi face semn să meargă repede în spatele casei, și ăsta nu înțelegea nimica. În rusește « gde sereti » înseamnă unde te caci

Râseră amândouă femeile cu poftă, Viorica își ridică picioarele pe scăunelul albastru și își așeză mâinile pe burtă. Ioana aduse plăcinta cu mere tăiată, două căni cu ceai și borcanul cu zahăr. Viorica se străduia să nu mânânce cu lăcomie, deși îi era foame și nu mâncase ceva dulce bun de când ajunsese în Sulina. Venise pentru locurile de muncă de la Fabrica de pește și ca să scape de sărăcia din casa maică-sii – văduvă cu mulți copii.

— Hai, hai, mănâncă! Te ia de nevastă bărbatul ăsta al tău? o întrebă Ioana, uitându-se la burta puțin rotunjită a fetei.

— Luna viitoare mergem la starea civilă, când se întoarce de pe vapor, spuse ușor rușinată Viorica. Se vede tare?

— Da’ înainte să plece n-a putut? Dacă pățește ceva pe vapor, rămâi singură și cu un copil din flori pe deasupra. Bărbații ăștia… numai la ce le trebuie lor se gândesc. Nu se vede tare, noi care am avut copii ne dăm seama mai ușor. Dar până luna viitoare trebuie să spui la șefa de tură de la fabrică, n-ai ce face; măcar poate te mută mai repede de la aburitor, că acolo e cel mai greu acuma.

— Păi a zis că vrea să mergem și la părinții lui la sat până să ne cununăm, și nu a apucat înainte să plece în cursă… Eu stau în gazdă acuma, și trebuie să ne căutăm altă casă.

— Să dea Dumnezeu să se ocupe mai bine de voi de-acuma înainte. Câte luni ai, știi?

— Vreo patru-cinci…

— E mare, trebuie să-l ții de-acuma. Cam proastă ai fost, te-a păcălit, măcar de s-ar ține de cuvânt și să te ia de nevastă.

— Se ține, tanti Ioana, de dinainte îmi zicea că mă iubește și vrea să ne căsătorim.

— Daaa, cred și eu, înainte ți-ar fi spus orice ca să te lași. De băut, bea?

— Mai bea, dar eu nu l-am văzut niciodată așa beat.

— Mai bine era dacă l-ai fi văzut, să știi cum e la băutură, că atunci e bărbatul cel mai prost. E bătăuș?

— Bătăuș? Cum… cu cine să se bată?

— Cu tine. Pe soră-mea o bătea bărbatu-său la băutură de o zvânta, numai de asta a lăsat-o tata să divorțeze, că a văzut-o o dată învinețită toată la față, i-a dat bani și a ajutat-o, că altfel, până la urmă o omora nebunul. Înainte de nuntă era ca un mielușel, dar la petrecerea de nuntă deja s-a îmbătat și a sărit la bătaie la naș că de ce dansează așa mult cu mireasa. Gelos. Al tău gelos nu-i?

— Nu… nu cred, și e blând de felul lui, spuse fata cu vocea tot mai sugrumată.

— O fi băiat bun, dar nu-mi place că te lasă așa, să-ți crească burta nemăritată, să stați în case separate.

— Nu aveam cum altfel, tanti Ioana, că amândoi stăm la gazdă și nu ne primește cu încă cineva în cameră, mai ales așa, fără hârtii… Dar nu e bețiv, și e blând, și a zis că se bucură ca o să aibă un copil și mi-a promis că facem actele când vine…

Viorica nu mai reuși să-și țină lacrimile în frâu și își acoperi fața cu palmele mari. Ioana își trase scaunul lângă al ei și îi puse mâna pe umăr.

— Hai, lasă, nu plânge, că nu te ajută cu nimica. Până la urmă și dacă te lua de nevastă, putea să te lase apoi, sau să te trezești că e bețivan, bătăuș, că nu aduce bani în casă. Tu îl știi mai bine, dacă ai încredere în el, așa o fi. Să te rogi la Dumnezeu să îi dea minte și la Măicuța Domnului să aibă grijă de voi. Și uite, după ce naști, dacă suntem sănătoși, ți-l botezăm noi. Nu mai plânge, așa a dat Dumnezeu să fie viața de femeie, toate suntem niște proaste… Îți place plăcinta?

— Mhm, încuviință Viorica, zâmbind, cu ochii roșii și umflați.

— Vrei să te învăț să faci? Nu e greu, doar să îți arăt cum se face aluatul ăsta de plăcintă dobrogeană. Se întinde până se face foaia subțire și transparentă de vezi prin ea. Apoi poți să o umpli cu ce vrei tu. Îi faci o surpriză la bărbat când vine din cursă. Vrei?

— Vreau, tanti Ioana, mulțumesc!

— Așa, foarte bine. Vii sâmbătă când fac focul la cuptor și te învăț. Hai, bea-ți ceaiul să te liniștești.

#ioana serota

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *