30 decembrie , 2020

O BOALĂ INCURABILĂ

O BOALĂ INCURABILĂ

Povestire scrisă de Ema Cojocaru, premiată de Simona Antonescu la concursul trimestrial de povestiri – „Am remarcat plasarea în timp într-un mod original, fără să fie numite explicit date, ani, ci numai prin detalii sugestive, corect documentate. Denotă spirit de observație și tratarea cu seriozitate a subiectului. Frazele curg bine, fără poticneli, ceea ce arată un bun simț al limbii.

O caracterizare interesantă și reușită a bunicii, pe care fetița nu se putea baza, bătrâna pare să fie ușor absentă iar copilul nu se simte iubit și protejat. Nu există o relație caldă între bunică și nepoată, înțelegem asta repede, dar indirect, fără ca autorul să o arate explicit.

 

Fetița apăsă lung pe sonerie și apoi își scoase ghiozdanul. Era printre puținii copii din bloc care nu umblau cu cheia la gât. După un minut, în ușă apăru o bătrână măruntă cu părul acoperit de un batic. Dinspre bucătărie venea miros de friptură. Fetița rezemă ghiozdanul de cuier și se descălță în pătratul îngust de linoleum de la intrare, după care așeză sandalele pe un ziar despăturit pe covorul persan. Din sufragerie răzbăteau frânturi de muzică și glasuri. Prin ușa întredeschisă, își văzu fratele mai mic cocoțat în vârful dormezei, cu ochii ațintiți la televizorul din celălalt capăt al camerei. 

Renunță să-l mai salute și se îndreptă grăbită spre baie. O durere înăbușită de burtă o chinuise încă de la ora de matematică și pe drum simțise cum chilotul i se umezise. Poate că se stricase la stomac. Așezată pe veceu, descoperi cu uimire că pe materialul alb, din bumbac, se lățise o pată brun-roșcată. Era sânge, își dădu seama imediat, deși nu pricepea cum ajunsese acolo. Nu se lovise, nu se bătuse cu nimeni, la școală mâncase numai sandvișul pregătit de bunica. O sudoare rece îi cuprinse spinarea. 

Era pe moarte, asta trebuia să fie explicația. Fără îndoială, suferea de o boală incurabilă și acelea erau ultimele ei zile, dacă nu chiar ore. Va pierde o grămadă de sânge până când mama se va întoarce de la serviciu. O panică surdă îi strânse stomacul și lacrimile îi împăienjeniră genele. Abia trecuse de unu și până la cinci mai era o veșnicie! 

Bunica îi strigă că mâncarea e gata, să iasă odată din baie. Glasul ei pițigăiat o enervă pe fetiță. Ce rost mai avea să mănânce? Voia doar să fie lăsată în pace. Își șterse lacrimile cu dosul palmei, îngrămădi în chilot hârtie igienică cenușie și aspră, după care își spălă fața cu apă rece. În sufragerie, fratele ei mușca dintr-o pulpă de pui în timp ce urmărea absorbit un episod din Moștenirea familiei Guldenburg. Fetița se așeză în fotoliul de lângă dormeză. Îi plăcea foarte mult serialul, însă gândurile îi zburau aiurea și ochii ei priveau la televizor ca prin ceață.

Bunica îi aduse o farfurie cu friptură și pilaf, apoi se așeză lângă băiat, îndemnându-l să mănânce. Fetița ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu știa cum să înceapă și, oricum, ele două nu se înțeleseseră niciodată prea bine. Când nu o certa din cine știe ce motiv, bătrâna nu îi dădea prea multă atenție. Nici măcar nu observase că avea ochii înroșiți și că era abătută. Mașinal, fetița duse la gură o lingură cu pilaf. 

Își aminti deodată vacanța de la stațiune din urmă cu trei veri, când înghițise niște bile de polistiren în timp ce se juca în părculețul din fața hotelului. Una din fetele cu care lansa bărcuțe pe firicelul de apă dintr-un canal îi spusese pe un ton serios că urma să moară, și încă repede, fiindcă polistirenul era foarte periculos. O crezuse și fugise speriată în cameră, însă părinții ei erau plecați. O găsise doar pe bunică, sforăind ușor pe unul dintre paturi. Fetița se ascunsese în baie și plânsese zguduită de sughițuri până când mama se întorsese. Îi povestise totul dintr-o răsuflare, iar mama zâmbise și o îmbrățișase strâns. Nu urma să moară, fata aceea o păcălise.

De data asta, sângele apăruse pe neașteptate din corpul ei, semn al unei boli care o măcina pe dinăuntru. În timp ce se îndrepta din nou spre baie, gândurile i se concentraseră într-unul singur: Te rog, Doamne, fă ca sângele să dispară! Pe hârtia igienică găsi pete proaspete, de un ruginiu apos. Nu era același sânge care țâșnea dintr-o tăietură, căci părea cumva diluat, însă faptul că venea de acolo îl făcea mult mai înfricoșător. Intră în dormitor și își schimbă chilotul. Cu cel murdar nu știa ce să facă. În cele din urmă îl puse într-o pungă și îl ascunse sub un teanc de tricouri din dulap. 

Se simțea istovită, nu mai avea putere nici să plângă. Mai erau două ore până când mama se va întoarce de la Institut. Fetița se așeză pe pat și se înveli cu cearșaful. Gândurile ei dădeau ocol acelui lucru rușinos pe care-l evitaseră până atunci. Plăcerea cu care își freca niște cuburi de lemn între pulpe, uimirea mamei când descoperise într-o seară ce făcea ea sub pătură, mustrarea blândă, dar fermă din ziua următoare. Aflase că asemenea lucruri erau un mare păcat și că nu trebuia să le mai facă niciodată. Asta se întâmplase demult, să fi avut vreo șase ani pe atunci. Însă fetița nu se putuse abține și continuase să se atingă pe ascuns, cu toate că mai apoi se simțea vinovată. Acum sângele venea de acolo, din locul acela interzis care-i provoca o înfiorare nespus de plăcută. Fără îndoială, Dumnezeu o pedepsea astfel pentru că cedase în fața ispitei și ieșise din cuvântul mamei. Fetița închise ochii și își adună picioarele la piept. 

O trezi soneria telefonului de pe hol, după care auzi vocea mamei care spunea Alo? Se dezmetici abia după câteva momente și totul năvăli în mintea ei dintr-odată: și sângele, și durerea, și teama că va muri în curând. O gheară îi scormoni prin stomac și începu din nou să plângă. Așteptă ca mama să termine convorbirea, apoi dădu fuga pe hol și o chemă în baie pe un ton stăruitor. Nu-i mai povesti totul dintr-o răsuflare, ci îi șopti că era foarte bolnavă. Venise de la școală cu chiloțeii plini de sânge. Mama o privi câteva clipe nedumerită, apoi chipul i se lumină. O apucă de braț și-i spuse că e ceva normal, se numește menstruație și toate fetele trec prin asta mai devreme sau mai târziu. Nu e nici pe departe o boală, ci o etapă în viața femeilor. De-acum a crescut, mai târziu va avea și ea copii.  

Mens-tru-a-ți-e. Ceva firesc, care li se întâmplă tuturor fetițelor. Era prima oară când auzea de menstruație. Nici la școală nu se vorbise despre asta. Poate că unele colege șușotiseră între ele fără să le bage în seamă. Fetița nu înțelegea prea bine despre ce era vorba și pentru un timp o încercă mirarea că mama ei nu-i spusese nimic și nu o pregătise din vreme. Însă ușurarea imensă care creștea în interiorul ei acoperi treptat toate îndoielile și nelămuririle. Așadar, nu era pe moarte. Zâmbi timid printre lacrimi. 

Din dulăpiorul de deasupra veceului, mama scoase un pachet de vată medicinală și-i arătă cum să-și facă un tampon, după care o lăsă singură. Fetița aruncă în veceu hârtia igienică pătată de sânge, trase apa și gândul îi zbură la vacanța de vară care urma să înceapă peste o săptămână.

#ema cojocaru

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *