Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă de Remus Boldea la Creative Writing Sundays, pe 21 septembrie 2025, la tema: „o povestire despre prietenie”.
De când nu mai dormi cu el în cameră? mă ia în primire, de cum intru pe ușă. O ignor și trec pe lângă ea, nu fără să observ că rearanja vasele murdare în mașina de spălat și chestia asta părea că o enervează, fiindcă le zdrăngănea ostentativ. Am vreo cinci variante rapide de răspuns, dar nu am chef de înțepături, după o astfel de zi. Îmi las geanta și iau de pe măsuță carnețelul cu numere de telefon. Un obicei old-fashion care acum îmi prinde bine, fiindcă deși am telefonul lui în geantă, nu îi știu parola. Pe vremea când Răducu învăța cifrele și literele, scrisese în carnețel numerele câtorva prieteni de ai lui taică-său. El i le dictase, fiindcă nu-i venise altă idee cum să scape de insistențele copilului.
Ea se șterge pe mâini și se proțăpește în fața mea. Pe cine suni? O ignor din nou, nu fără să-i arunc o privire ironică. Nu mă întreabă cum se simte, ce e de făcut, mă întreabă pe cine sun. Amantul, e primul răspuns care îmi vine în minte, dar mă abțin, din nou. Se așază lângă mine pe canapea și mă privește fix cum formez numere de telefon. Unul sună în gol. Al doilea nu sună deloc. Al treilea mă informează că abonatul nu poate fi contactat. Abia Emil îmi răspunde, e vesel și respiră agitat, salut, suntem în Creta, tocmai am făcut o baie, știi ce mișto e apa? Îi dau vestea. Tace multă vreme, respirația i se încetinește, aud un fâșâit, probabil că se șterge cu prosopul pe cap. Cum, mă, s-a-ntâmplat până la urmă? Io ți-am zis! Nu ne-am mai văzut de atunci, știi. Ce tratament? Cum adică, nu-l au nenorociții în spital, noi de ce mama dracu’ mai plătim impozite? Din firmă? Știu că împrumut, dar nu, n-am cum. I-am dat toată partea lui când a plecat, ca să nu facem tărăboi, i-a terminat? Stai să vorbesc cu ăialalți, să vedem care poate. Eu tocmai mi-am schimbat mașina, m-am băgat la rate, n-am cum să te-ajut.
Ea se foiește pe canapea și nu mă scapă din ochi. Știu că îi e frică să întrebe. E la reanimare. A fost un atac ischemic, l-au localizat deja, nu e întins. Din fericire, a ajuns foarte repede la spital. L-am auzit când a căzut, cu toate că nu mai dorm demult cu el în pat, i-am răspuns eu și la întrebarea de mai înainte, apăsând cuvintele. Știi, au fost reticenți să vorbească cu mine, statutul de concubină nu i-a convins, au zis că nu sunt din familie. Trebuie să te duci să semnezi actele. L-au pus pe tratament, dar ca să fie siguri că nu rămân sechele e nevoie de o substanță perfuzabilă, care cică face minuni. Spitalul nu o are și costă o mie de dolari fiola. Trebuie trei pe săptămână, de azi, dacă se poate. Ai cumva banii ăștia? Ea mă privește confuză. Da’ voi n-aveți? Că el a câștigat o grămadă de bani cu firma, ce-ați făcut cu ei? Încerc să fiu calmă. Ar trebui să îl întrebi pe el, doar că acum nu e capabil să-ți răspundă. Ai aflat cumva că mai aduce bani în casă? Că îi împarte cu mine și cu copilul? Ea se uită la mine cu uimire. Cum n-aduce, da’ casa asta cine a făcut-o? Casa am început-o împreună dar de multă vreme ratele le plătesc doar eu. Și toate alea care ți le-a cumpărat? Toate alea? Uite-le, am zis, și am deschis dulapul mare din hol. Trei vanity-case violent colorate, câteva poșete pline de paiete și brelocuri, o jachetă galbenă de piele cu franjuri și ținte, o pereche de cizme de cowboy, roșu aprins, sunt înghesuite pe un raft. De astea vorbești? Să mă încalț cu cizmele și să plec la spital cu una din poșetele astea, în care să înghesui cana de ceai, lingurița, sulul de hârtie igienică sau ce-o mai trebui pe acolo? Sau poate vrei să ies cu ele în fața blocului, să le vând, să fac rost de bani pentru o jumătate de fiolă? Fața i se lungește. Astea sunt cadourile pe care mi le-a adus fiul tău, când a început să câștige. Fiindcă banii pe voiajele în India și în Patagonia nu ni-i mai dă nimeni înapoi. Știi bine că aș fi preferat alte destinații, că elefanții și ghețarii nu mă interesează. Mă privește țintă. Vrei să spui că nu aveți bani puși deoparte? La cât a câștigat el? Ei, cât a câștigat el, știi? Că eu habar n-am. Nu avem niciun cont comun de economii, dacă asta întrebi, iar eu personal am în cont doar salariul luat ieri, din care banca și-a tras deja rata. Nu ajunge nici de-o fiolă și trebuie să trag de ei până la sfârșitul lunii. Am venit cu metroul de la spital, mașina mea e de trei săptămâni fără benzină. A lui nu știu unde e, poate că a venit fără ea aseară, când o fi venit. De aia i-am sunat pe partenerii lui de afaceri, bunii lui prieteni, ăia cu care trăia ziua și noaptea. Am vorbit cu toți cei care ar putea să mă ajute, le-am cerșit bani, ceva ce n-am făcut în viața mea. Tu ce economii ai? Ea mă privește uimită. Eu am… am ceva, dar sunt banii de înmormântare. Cred că trebuie să amâni înmormântarea pentru o perioadă mai favorabilă. Mă privește perplex.
Îmi dau seama că sună cinic, dar nu-mi pasă.
Când el mi-a spus că maică-sa urmează să se întoarcă din străinătate, am avut mari emoții. Urma să cunosc o nevastă de ambasador, o doamnă care văzuse toată lumea, care dansase în cazinouri, care mâncase supă din cuib de rândunică și alte chestii inimaginabile pentru o fată săracă de 20 de ani, ajunsă în Capitală la facultate din fundul Moldovei și al cărui singur atù era că îi căzuse nebunește cu tronc fiului ei. M-a privit cu multă răceală, atunci când ne-am cunoscut. Cât de îndrăgostită eram eu de el nu a știut nimeni, fiindcă la fel ca toți ceilalți ea s-a concentrat pe interesul lui pentru mine. Ce-ai găsit la ea? De ce tocmai asta, din toate fetele din jurul tău? Ce-o să zică tata, când o veni de la post și-o găsi-o instalată în casa noastră?
Orice or fi zis părinții lui, el s-a ținut tare: ea e cu mine și aici rămâne. Pentru vorbele astea nu l-am iubit mai mult decât îl iubeam deja, fiindcă nu ar fi fost posibil. Dar pentru ele am îndurat tot ce a urmat. Am rămas în camera lui, cu baia comună cu ai lui și cu un frigider în care aveam și noi un raft. El lua din untul ”lor” și maică-sa se făcea că nu observă, eu însă înghițeam în sec și mâncam pâinea cu gem de prune trimis de mama. Când am rămas însărcinată, maică-sa a dat ochii peste cap. Dragule, copil, căsătorie nu acum. Amânăm pentru o perioadă mai favorabilă.
Fusese favorabilă doar perioada când eram studenți, iar părinții lui erau plecați în străinătate. Avea apartamentul de lângă Cișmigiu doar pentru el. La prima vizită în blocul interbelic unde locuiau ai lui, am fost aproape incapabilă să calc pe mozaicul din vestibul, să ating clanțele de bronz și să pășesc pe parchetul de lemn lustruit. În holul mare al casei, mobilat cu rafturi de bibliotecă și multe canapele și fotolii de piele, stăteam numai când îi veneau prietenii. Își aduceau și amicii, pe unii nici nu știam cum îi cheamă. Pur și simplu intrau pe ușă și se instalau pe scaune, pe fotolii, pe canapea sau pe jos. Aducea fiecare, după puteri, vin sau bere sau țuică, chipsuri, popcorn sau pufuleți. Se trântea totul pe fața de masă de mușama, cumpărată de mine din Obor, fiindcă-mi fusese milă de lemnul lăcuit. Veneau cu viniluri, cu reviste, cu jocuri video și filme, cu țigări, cu joint-uri. Erau băieți și fete de București, aveau ce povesti. Paharele nu se uscau niciodată. Mă retrăgeam în colțul meu de canapea și tăceam. De multe ori îmi luam o carte și mă cufundam în ea. Apoi deschideam ferestrele să iasă fumul și mirosul de băutură și făceam curat. El se ducea la culcare îmbrăcat și se trezea târziu, când eu eram deja la cursuri.
Într-o astfel de seară am strâns ca de obicei gunoiul în găleată și am descuiat ușa care dădea pe scara de serviciu, să-l duc jos la pubelă. Ușa nu se deschidea și am împins de ea cât am putut, până când am constatat că se proptise în trupul cuiva. De surpriză am scăpat găleata, care s-a rostogolit cu zgomot pe scări. Eram pe cale să încep să țip, când omul s-a ridicat încet și și-a dus degetul la buze. Am aprins lumina de pe scară și l-am privit. Îl știam, venise de vreo două ori cu ceilalți, dar plecase odată cu toată lumea. Nu aveam idee cine e și ce caută acolo. El a început să culeagă gunoaiele care se vărsaseră pe trepte. Când a terminat de adunat a coborât, a golit găleata și s-a întors. Mi-a întins-o cu un gest aproape solemn, privindu-mă drept în ochi, tot fără o vorbă. Ai fost la noi mai devreme, nu? Ești prieten cu… ? El m-a privit, fără să răspundă. Cred că ai mai fost și altă dată. Cu cine ai venit? Niciun răspuns. Situația începuse să devină ciudată. Ai intrat așa, în casa cuiva, cu un grup de necunoscuți? M-a privit lung, apoi a dat din cap că da și și-a coborât privirea. De pe stradă, ca la crâșmă? Nu-mi vine să cred! Ai tupeu, nu glumă. Mă duc să sun la poliție. Nu era nimic amenințător în atitudinea lui, nu mi-era frică, eram mai degrabă intrigată. Ușa către apartament era deschisă, dacă țipam probabil m-ar fi auzit cineva. Atunci a vorbit, cu glas puțin răgușit. Iartă-mă că te-am speriat. Mă cheamă Vlad. Am așteptat urmarea, dar el n-a mai zis nimic. L-am cercetat cu atenție. Era înalt și slab, tuns scurt, cu fața prelungă, cu obrajii supți și ochi deschiși la culoare. Haine modeste, dar nu părea un om al străzii. Mi s-a făcut milă de el. Dormeai aici? A dat din cap că da. Ai mai dormit și altă dată? A dat iarăși din cap. Am văzut într-un colț un rucsac mare, negru. Ești terorist? A clătinat capul a negare. Ți-a mâncat pisica limba, sau ce? l-am întrebat, furioasă de atâta tăcere. Iartă-mă, a zis iar. Am nevoie de un loc să dorm. Trei zile, doar. Am deslușit un accent. Unul de care eu mă străduisem îndelung să scap, de când venisem în București. Ești moldovean? A dat din cap că da. Ești din Republica Moldova, nu-i așa? A dat iarăși din cap. Da, din Bălți. Și eu din Botoșani, nițel mai la vest, peste graniță, m-am gândit. Ce cauți pe aici? M-a privit fără să răspundă, apoi și-a plecat iarăși privirea. Am oftat și m-am tras în spate. Hai înăuntru! Vrei să mănânci ceva? N-am mai așteptat să nu-mi răspundă. I-am arătat chiuveta să se spele pe mâini și pe urmă un scaun de bucătărie. Am scos din frigider tot ce aveam, brânză, ardei, salam, icre, gem, și i le-am înșirat pe masă. M-am așezat lângă el, privindu-l. Tăia cu cuțitul bucăți mici de pâine și apoi le băga în gură cu furculița, ridicând din când în când ochii la mine. A terminat de mâncat, a zis bogdaproste și s-a ridicat să-și spele farfuria. Era aproape patru dimineața când a început să-mi spună povestea lui.
I-am aranjat un culcuș în cămăruța de pe palierul scării de serviciu. Pe vremuri, acolo dormea servitoarea. Am făcut puțină ordine prin lucrurile îngrămădite și am întors împreună salteaua pe partea cealaltă. Chiuveta și micul grup sanitar erau în stare jalnică, dar funcționale, deși nu mai fuseseră folosite demult. I-am adus un așternut, prosop, săpun, cană cu apă și i-am dat o cheie de la ușă. Stai aici și nu fă zgomot. Nu mai folosește nimeni scara asta, vecinii au zidit ușile. Vin eu dimineață la tine.
După trei zile a dispărut. Cinci ani mai târziu, soacră-mea mi-a adus un aviz de scrisoare recomandată, sosită pe adresa ei. Cine-ți scrie ție din America? Am luat avizul și nu i-am răspuns.
Am absolvit facultatea și în anul următor tatăl lui, ambasadorul, și-a părăsit nevasta pentru o tânără actriță. Tot nu era o perioadă favorabilă să ne căsătorim. Eu m-am angajat la minister. El și-a deschis o afacere împreună cu prietenii cei mai buni. Ne-am cumpărat un apartament. Răducu avea tată, chiar dacă numele de familie al mamei diferea de al lui.
Perioada mai favorabilă n-a mai sosit. Afacerea îl ținea probabil ocupat zile întregi și bună parte din nopți, căci îl vedeam rar pe acasă. Ajungea târziu, de cele mai multe ori beat, făcea scandal dacă ceva nu-i convenea. Într-o seară de iarnă a venit lovit sub ochi, cu gulerul paltonului sfâșiat și fără căciulă. N-a vrut să-mi spună ce s-a întâmplat. Câteodată îmi aducea cadouri extravagante, scumpe și inutile. M-a luat în excursii lungi și obositoare în locuri care nu mă interesau. Cu prietenii se distra probabil în altă parte, nu-i mai vedeam. Aducea uneori acasă câte o geantă plină cu bani, care dispărea a doua zi. M-am alarmat, l-am somat să-mi spună ce se întâmplă. Mi-a promis doar că o să înceapă altă afacere. Era foarte nervos, stătea noaptea târziu în bucătărie, fuma și bea whisky. Dacă îl certam, mă izgonea. Am observat că nimeni nu-l mai căuta la telefon.
Într-o zi m-am întâlnit cu Emil pe stradă. Mi-a spus fără introducere să am grijă de el, pentru că bea și fumează prea mult și devine agresiv. L-am întrebat de ce au lichidat firma. Nu știi? Am ridicat din umeri. Bărbatu-tău a încercat să ne tragă în piept, să ne fure. Să zică mersi că nu l-am dat pe mâna procuraturii. Mi-am amintit cum pe vremuri acest Emil intra la bucătărie, deschidea larg frigiderul, înșfăca ce-i plăcea și se apuca să înfulece cu degetele murdare, în fața ușii deschise. L-am privit în ochi. Nu te cred. Oare banii ăia din sacoșe erau fiscalizați? Nu v-ar fi întrebat procuratura de unde îi aveați? Țintisem în orb, dar lovisem din plin. M-a privit dușmănos și mi-a spus: Și-a primit partea, să zică mersi că au rămas lucrurile așa.
E miezul nopții. Verific camera copilului, doarme liniștit. Intru în dormitor, închid ușa și mă așez în genunchi în fața dulapului. Scot afară cutiile de pantofi până ajung la una în care am păstrat primele ghetuțe ale lui Răducu. Sub hârtia de pe fundul cutiei e scrisoarea. O recitesc și deodată știu că a venit perioada cea mai favorabilă să răspund.
