Povestire scrisă de Silvia Cerșamba, apreciată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „O proză bine scrisă despre pierdere, traumă și alienare în care o femeie internată într-o clinică de psihiatrie se regăsește în trei ipostaze diferite. Într-o amosferă aparent sterilă, până la urmă este vorba de acceptare și empatie.”
Chiar dacă am fost asigurată că voi sta singură în cameră, ca să am intimitate și liniște, în stânga mea, într-un pat fix ca al meu, au adus o fată. E mult mai tânără și clar are probleme: vorbește singură, delirează, râde și plânge în același timp. Când văd asta, mă gândesc că sunt norocoasă și mă simt mai bine, având dovada că eu nu ar trebui să fiu aici. Persoanele dezechilibrate și haotice, așa cum e fata asta, neputincioase și instabile ar trebui să fie internate și ajutate, dar eu sunt aici din motive artificial create de familia mea. Pentru că sunt o rușine pentru ei și nu pot accepta că sunt diferită, simt nevoia să mă schimbe, să mă facă să semăn mai mult cu ei.
Mama își irosește banii ținându-mă în această clinică, când eu nu am nevoie. Acum aș fi putut fi acasă la mine, stând pe canapea sau tolănită în fotoliul meu preferat, cu o băutură într-o mână și telecomanda în cealaltă. M-aș uita la canale sport sau la documentare și aș moțăi în așteptarea zilei de mâine. Cel mai mult tânjesc după băutura mea din mâna stângă… câte combinații aș putea face! De când sunt închisă aici, o bună parte din zi mi-o petrec făcând cocktail-uri imaginare. Mă gândesc cum aș simți acum pe buze un proseco, cum l-aș învârti pe limbă și l-aș lăsa să coboare pe gât ușurel și liniștitor. Aș bea și bere. Aș bea orice!
Nu sunt dependentă. Sunt de ceva vreme aici, nu am băut nimic și nu am făcut nicio criză, nu sunt agitată. Mă simt chiar bine, dar mama și medicii au altă părere. Sunt adult, de fapt sunt aproape bătrână, am peste 40 de ani și mama îmi zice ce să fac. Nu am putere să mă lupt cu ea. Puteam să nu vin, dar nu prea îmi pasă. Nu e asta mai grav decât motivele ei pentru care m-a adus aici? Nu este indiferența mea un semnal că nu trebuia să fiu aici, că nu mă ajută cu nimic?
Colega mea de cameră însă, are probleme multe. Nu știu cine a adus-o aici, dacă a venit de bună voie, dacă a fost păcălită sau forțată să se interneze, dar cel mai sigur nu știe unde este și de ce. Nu pare să fie conștientă de ce se întâmplă cu ea sau în jurul ei. Nu am făcut cunoștință, nu am interacționat cu ea și nici nu am de gând. Mă cam sperie puțin, pe de o parte, și pe de altă parte mă intrigă să o urmăresc. Cum ajunge cineva în starea ei? Mai mult decât teamă sau curiozitate, atunci când mă gândesc la ea, simt milă. Milă profundă față de condiția ei, față de gradul de degradare în care se află.
În fine, când i-am amintit doctoriței de promisiunea de a fi singură s-a prefăcut că nu știe despre ce vorbesc, ca și când cineva mi-a adus o colegă de cameră fără ca ea să știe. S-a uitat la mine pe sub genele ei false și a ridicat din sprâncenele deja arcuite nenatural. Apoi a zis că nu e rău să am companie. M-am strâmbat la ea, dar nu am protestat. Adevărul e că fata asta nu mă deranjează, doar că e obositoare uneori, dar când nu vreau să o mai văd îi întorc spatele și gata.
După câteva zile, doctorița m-a întrebat dacă am început să scriu despre mine în jurnalul pe care mi l-a dat.
Când a văzut că nu prea vreau să vorbesc despre mine, m-a întrebat despre colega mea de salon. Nu vreau să bârfesc, chiar nu sunt genul, și în plus mi se pare obositor să mă concentrez pe alții. Totuși, fata asta e o provocare. O analizez din exterior și mă minunez de reacțiile ei. E un amestec de milă și „îți meriți soarta”, dacă pot să zic așa. Adică, îmi pare rău pentru ea, dar mi se pare că exagerează, toată lumea pierde pe cineva la un moment dat. Fiecare viață e importantă și fiecare pierdere e o tragedie, deci nu e nimic special la cazul ei.
Urma să se căsătorească și alesul ei nu a mai ajuns acasă. Mirele era navigator și a murit pe mare, la bordul navei. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de nuntă. De atunci zace așa, nu și-a mai continuat viața. Totul s-a oprit pentru ea la acel moment. Și-a anulat nunta și viața.
Nu am ce să îi spun doctoriței despre fata asta. Nici nu cred că e bine să vorbesc despre ea, nu ar trebui să existe confidențialitatea pacient-medic? De ce vorbește cu mine despre ea? Îmi spune că fata suferă de tulburare de stres post-traumatic și mă întreabă dacă știu ce înseamnă. Știu destule despre tulburări de tot felul, despre depresie și somatizare, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Parcă am face un seminar despre boli mintale. Nu îmi place în ce sens merge discuția, așa că încep să devin agitată și să mă enervez.
Nu crezi că a trăit o traumă reală? mă întreabă ea după o vreme. Ba da, doar că nu e singura, îi răspund eu exasperată, și mie mi-a murit soțul! țip eu și, în secunda următoare, realizez ce am zis și îmi pare rău că am deschis gura.
Ea rămâne cu privirea țintă asupra mea, se uită fix în ochii mei și mă întreabă când s-a întâmplat asta. Nu s-a întâmplat! zic eu dintr-o suflare și încerc să nu mă uit la ea. Vreau să zic că se poate întâmpla oricui, nu e mare lucru! Sunt sigură că se întâmplă în fiecare zi ca o viitoare mireasă să rămână fără soț. Așa e viața!
Doctorița se uită în continuare la mine în mod ciudat, dar nu zice nimic.
Nu mai zic nici eu nimic și mă întorc la mine în salon, dar nu mă uit către colegă deloc. Nu vreau să o văd sau să o aud. Sunt tare supărată pentru ce s-a întâmplat!
După ce m-a enervat cumplit cu discuția referitoare la colega mea din stânga, doamna doctor, scumpa de ea, mi-a adus încă o colegă, în dreapta. Acum nu mai pot să fiu singură deloc. Dacă o ignor pe una, o văd pe cealaltă. Oricum mă întorc, una dintre ele e în raza mea vizuală. Dacă stau culcată pe spate și privesc tavanul, mă pot preface că sunt singură, doar că le aud. Ciudat că nu interacționează între ele, sunt eu tampon între ele și încasez tot.
Fiecare zi îmi dovedește că nu am ce căuta aici. I-am spus mamei asta când a venit în vizită. Nu i-am spus nimic despre colegele mele, doar i-am spus că alte persoane au probleme grave și au nevoie de ajutor, iar eu ocup locul unei potențiale persoane aflate în necaz. Femeia din dreapta mea e mult mai matură, nu face crize ca cea din stânga, care e de-a dreptul o alintată, răsfățată și egoistă. Nu o judec, dar asta e realitatea. E o tânără mult prea plină de sine și centrată pe ea atât de puternic încât nu poate ieși din vârtejul în care este prinsă. Nu cred că poate formula o propoziție fără să zică „eu”, totul e despre ea. Femeia din dreapta suferă în tăcere și plânge ore în șir. Nu are cine să o vadă, dar nici nu își dorește să o vadă cineva, e doar ea cu ea. Nu privește nicăieri și nu așteptă nimic. La ea nu văd nici o șansă să devină funcțională. Pur și simplu e o epavă. Fata a vrut să se sinucidă, dar nu a pățit nimic. Femeia asta chiar a fost cu un picior în partea cealaltă, a fost în comă și nici acum nu pare să fie bine, nici fizic, nici psihic. Și-a pierdut soțul și copilul într-un accident. Discursul ei este dezlânat, incoerent și imposibil de urmărit. Bolborosește despre canalia de soț, care conducea beat și despre mica ei balerină. În cazul ei, sentimentul meu este de milă reală și de neputință. Cred că e singura persoană pe care mi-aș dori să o pot ajuta.
Nu am spus nimănui despre ea. E prea ciudat. Uneori noaptea o aud cum plânge și mă abțin cu greu să nu mă duc să o iau în brațe sau să o mângâi. Uneori plânge și fata, dacă nu țipă și face crize, urlând că e nedrept și că urăște viața și planurile și listele. Femeia ne ignoră pe amândouă și stă chircită în patul ei. I-am întins mâna de câteva ori, gest care m-a uimit și pe mine, dar nu s-a clintit deloc. Mi-e foarte greu să fac un pas spre ea, după ce ani de zile am încercat să mă țin departe de oameni și de poveștile lor.
Nu știu dacă am redevenit empatică și chiar îmi pasă de ele, sau doar mă plictisesc cumplit în clinica asta. Dacă mi s-ar zice că pot pleca acasă, cred că aș pleca fără să ezit și nu m-aș mai gândi la ele niciodată.
În câteva minute aș fi în apartamentul meu mic și comod. După ce aș scăpa de mama, aș merge la magazin și mi-aș face provizii. Sunt sigură că mama a găsit ascunzătoarea mea secreată în care am lăsat câteva sticle de băutură și le-a aruncat.
În ultima vreme am trăit într-o ceață constantă fiind bombardată de colegele mele cu jelania lor continuă. Apoi, brusc, totul s-a luminat. Nu știu ce s-a schimbat, sigur nu a fost timpul care vindecă, asta e o prostie, nici terapia, pentru că nici asta nu simt că a schimbat ceva în mine, ci probabil colegele mele de salon. Am trăit atât de intens durerea, am făcut comparații, le-am ironizat, le-am blamat, am empatizat cu ele, toate pe rând și apoi le-am raportat la mine. Când au plecat, am început să le simt lipsa. La început nu a fost ceva deranjant, dar apoi acest sentiment a devenit acut. Simțeam că am nevoie de ele.
Fără să fiu conștientă de ceea ce fac, am început să le caut și într-o zi le-am găsit. Erau ascunse în mine. La început am fost speriată. Le știam, doar că le dădusem afară, le exclusesem din mintea și din inima mea și doar când le-am primit înapoi am redevenit eu.
