Povestire scrisă de Gabriela Tănase, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Remus Boldea la Creative Writing Sundays, pe 21 septembrie 2025, la tema: „o povestire despre prietenie”.
Barmanul alege un cub de zahăr și îl ridică în dreptul ochilor. Cu o expresie ușor dezamăgită, îi dă drumul și apucă altul, net superior, dacă e să mă iau după destinderea bruscă a mușchilor feței lui. Pune cubul în pahar și îl îmbibă cu Orange Bitter, exact cum am cerut, după care îl zdrobește energic pe fundul paharului. Peste crema astfel rezultată, așază un cub de gheață imens, iar asta îmi dă o mare satisfacție pentru că face parte din promisiunea originală – „Un cub de gheață gigantic, cum n-a văzut obtuzul de taică-tu în viața lui”. Adaugă o măsură de burbon, pe lângă care mai scapă câteva picături extra și-mi face cu ochiul, așa, din senin. Îi întorc gestul ca să mă conving că sunt relaxat. Barmanul ține coaja de portocală între index și degetul mare, iar cu cealaltă mână plimbă flacăra de sus în jos. Gesturile lui, cumva familiare, au asupra mea efectul unui calmant. O picătură de ulei cu aromă tare se prelinge lent în interiorul paharului.
— Your Old Fashioned, spune barmanul, care după accent pare britanic și, cu o smucitură teatrală, face paharul să alunece pe bar în direcția mea.
Mă uit la ceas: e unu fără zece. Mai e timp…
Acum fix douăzeci de ani eu și Sebastian am promis că vom bea un Old Fashioned la barul cazinoului din Monte Carlo, înainte să pariem o sută de euro la ruletă și să plecăm acasă bogați. Sau „bogați în faze și figuri”, cum îl tachinam când chiulea de la pian sau tenis ca să vină cu mine la ștrand în Străulești sau la fotbal în Dămăroaia. De cum puneam piciorul pe terenul de fotbal împreună cu el, tovarășii mei din cartier începeau protocolul de întâmpinare: „Ce-ai venit cu blondu’, l-au dat afară de la polo?”, „Marș cu tine la Ritz, că te așteaptă bona”, „Ți-am mai zis că nu jucăm cu pulifricii de bani gata, da’ tu ori ești prost ori te prefaci”. Sebastian râdea ca de o glumă bună, fără să răspundă, apoi dribla mingea cu talent și îmi trimitea o pasă lungă. Era foarte greu să îi explici în termenii lui că nu poate avea acces undeva sau că un lucru e în afara limitelor. Altfel nu l-aș fi cunoscut în ipostaza în care l-am cunoscut – cu adidașii într-o mână și racheta de tenis în cealaltă, încercând să obțină la schimb un hot dog cu brânză cheddar. Aveam doișpe ani amândoi. În ziua aia ajunsesem cumva în Herăstrău, eram rupt de foame și m-am așezat fix în spatele lui Sebastian la coadă la hotdogi. El a cerut unul cu cheddar și, când să plătească, a scos din buzunarul pantalonilor scurți un card strălucitor, cu nonșalanța cu care eu scoteam un leu la pâine. „Pulifricu’” nu avea cash, avea card și, ce să vezi, hotdogii se dădeau doar pe bani. Țin minte că la faza asta m-am uitat la el fascinat, mi se părea că sunt în filmul cu Richie Rich. Orice puști de vârsta noastră ar fi plecat cu coada între picioare, fără hot dog, dar el a început să negocieze mai ceva ca maică-mea la piața de flori. După cum ținuse să precizeze, era foarte generos, vânzătoarea putea alege între adidași și rachetă, obiecte care valorau de paisprezece și respectiv doisprezece ori mai mult decât hotdogul. Se vedea că vânzătoarea era tentată de ofertă, dar până la urmă l-a refuzat și a doua și a treia oară. Dura mult prea mult, iar băieții din spatele meu se împingeau, tot mai nerăbdători, așa că am scos banii care trebuiau să-mi ajungă o săptămână întreagă și i-am zis:
— Îți împrumut io, dacă mi-i dai mâine.
A doua zi eram în vila lui de pe Kiseleff, unde locuia cu mama și cu bona într-un fel de restaurant-magazin pentru bogătani. Acolo am mâncat prima oară somon și am ținut în mână o crosă de golf. Maică-sa, o femeie superbă – și prietenoasă pe deasupra – a început să mă includă treptat în activitățile lor de weekend: plimbări de o zi cu mașina, ieșiri la piscine private, picnicuri, seri la teatru și o dată chiar la operă. În același timp, îl încuraja pe Sebastian să iasă cu mine să batem mingea în parc sau pe maidan. „Nu poți chema mereu valetul să dea un pumn cuiva pentru tine.”, ne-a spus odată la cină, fără să își mute o secundă privirea de la friptura prea rozalie și prea suculentă pentru gusturile mele de atunci. Am înțeles mai mult instinctiv decât logic ce a vrut să spună, că își dorea ca băiatul ei să nu fie un pămpălău, și mi s-a părut cea mai de gașcă mamă pe care o cunoscusem vreodată. În perioada aia cred că aș fi făcut orice ca să o impresionez; aș fi învățat să cânt la pianul lui Sebastian, mi-aș fi tuns pletele ondulate și rebele, care o enervau și pe mama mea, aș fi mâncat trei pagini din codul bunelor maniere, dacă asta m-ar fi cizelat pe interior. Totuși, singura dată când mama lui mi-a cerut ceva, m-a luat prin surprindere. Înainte să mă urc în autocar lângă Sebastian și să plec cu el într-o excursie de weekend mi-a spus „Ai grijă de copilul meu”.
Unu fără cinci. Sebastian nu era deloc neajutorat, era doar paralel cu realitatea, incapabil să estimeze când se vor rupe corzile pe care le întindea cu o sfidare aproape naivă. Vorbind de lup… o fi el tipul cu mustață care tocmai a intrat? Și-a amintit până la urmă de ziua când mi-a curățat noroiul de pe față și mi-a promis că trecutul o să arate altfel dacă îl rememorăm dintr-un cazinou plin-ochi cu milionari, snobi și candelabre? Eu mi-o amintesc de parcă o am tatuată pe sinapse.
— Mi-ai băgat gheața în congelator?, m-a întrebat din senin tata, care smulgea buruieni din curte cu mănușile lui aspre și înverzite. Aia pe care am adus-o de dimineață., a completat, cu ochii țintă pe mine.
De abia dacă am înțeles despre ce vorbea; eram prea concentrat să montez o șa din târgul de vechituri pe bicicleta mea la mâna a doua. I-am zis adevărul.
— Am băgat toate sacoșele direct la frigider.
— Păi tu nu te-ai uitat ce e în pungi, mă, putoare ce ești? Aveam gheață acolo, cap sec! S-a-nchis la magazin, io ce pun la șpriț când vin ăștia diseară să vedem meciu’? Ă? Ia zi-mi tu mie, dacă ești așa șmecher!
Se ridicase de unde era și se îndrepta nervos spre mine. M-am ridicat și eu.
— Poți să pui repede niște sticle cu apă la congelator., i-am răspuns, convins că îi dau cea mai bună soluție posibilă.
Stop-cadru. Pe deasupra umărului tatei am văzut cum mama și-a prins obrajii în palme. N-am avut timp să-mi focalizez privirea înapoi pe el, o forță de nicăieri m-a tras dintr-o dată pe spate, am simțit o lovitură în gleznă, m-am împiedicat și tot ce am reușit să fac a fost să mă proptesc cu un genunchi în pământ. Un șuierat scurt și tăios m-a izbit usturător peste ureche, tâmplă și obrazul stâng. Era mânușa de grădinărit pe care tata și-o scosese cu viteza luminii ca să mă lovească. Înainte să pot avea o reacție, m-a prins de ceafă cu mâna lui rigidă ca o menghină și m-a împins tot mai tare, până m-a culcat pe jos.
— Na, mănâncă niște pământ de aici din grădină, cu rădăcini cu tot. Să vezi dacă-ți place când îți dă altu’ indicații.
În momentul ăla Sebastian, care venise să mă ia la fotbal, a sunat la poartă. Cu aceeași mână cu care mă doborâse, taică-miu m-a săltat dintr-o singură mișcare în poziție de drepți. Aveam cinșpe ani deja, nu mai eram pirpiriu, dar tata încă era mult mai puternic decât mine și voia să știu asta. Fără să-mi mai spună nimic, mi-a făcut un brânci spre poartă, iar eu am ieșit în reluare, murdar de noroi și de rușinea că Sebastian urma să afle un secret atât de bine păstrat.
— Dă-l naibii, n-ai nevoie de el., mi-a spus în timp ce mă ștergea pe față cu tricoul lui de rezervă îmbibat cu apă de la cișmea. Peste trei ani o să ai un job și o să locuiești cu cine vrei tu. Și peste douăzeci de ani el o să fie mort sau într-un sanatoriu, iar noi o să fim la Monte Carlo. Vorbesc serios, Sergiu, notează-ți în calendar. Peste fix douăzeci de ani, la exact ora unu, tu și cu mine o să intrăm în cazinou și o să cerem un Old Fashioned – și în cocktailul ăla barmanul o să-ți pună un cub de gheață gigantic, cum n-a văzut obtuzul de taică-tu în viața lui. Pe urmă o să pariem o sută de euro la ruletă și o să plecăm de acolo bogați. Îți promit…. Tații noștri sunt niște nenorociți.
A fost singurul lucru pe care mi l-a spus vreodată despre tatăl lui. Până la urmă i-am acceptat propunerea și am continuat să mergem, umăr lângă umăr, pe strada neasfaltată – două personaje triste într-un film cu final fericit.
Unu fix. Oare el și-a amintit de promisiune, mai trăiește măcar? Eu mă gândesc la el, deși ultima dată când l-am văzut i-am spart arcada. Nu mi-a făcut plăcere, într-un fel am fost obligat s-o fac.
Avusese dreptate. La optișpe ani nu mai locuiam cu tata, se schimbaseră multe, printre care și anturajul lui Sebastian. În liceu își petrecea majoritatea timpului cu puști de bani gata, la fel ca el. Noi continuam să ne vedem din când în când și de multe ori îmi povestea faze de-a dreptul tâmpite, ca atunci când fusese la vânătoare cu părinții unui coleg și colegul ăsta țintise vânatul, dar împușcase din greșeală câinele altei familii. La schimb, eu îi dădeam povești semi-inventate despre clienții magazinului de biciclete unde mă angajasem. Încet-încet, colegii lui Sebastian de care noi râdeam cu lacrimi i-au devenit prieteni apropiați. N-am avut o problemă cu asta, până când au început provocările, niște „probe” cretine a căror miză era intrarea în nu-știu-ce-frăție. Unele erau glume inofensive, dar pentru altele fraierii riscau pușcărie sau chiar dosar penal.
— Băi Sebastiane, stai parcat, la propriu. Tu care încă n-ai permis, dacă te duci să faci drifturi cu retardații ăia și lovești pe cineva, ai belit pula, înțelegi? Și dacă mai luați și psihedelice, cum ai spus că se face de obicei, ți-ai săpat groapa. Nu te mai scoate de acolo nici maică-ta, nici avocații ei.
— Sergiulică, tu ești un prieten bun, frate. Da’ nu te băga în ce nu cunoști. Ăștia nu-s ca băieții tăi de cartier din Dămăroaia, joacă în altă ligă. Ai încredere în fratele tău că o să fie ok.
M-am gândit la pregătirea pe care Sebastian o făcuse în ultimii doi ani pentru Facultatea de Inginerie Aerospațială, am văzut-o pe mama lui cum ia cina la masa rotundă și goală din sufragerie. N-a fost greu să decid.
— Bine, frate. Dacă vrei să te susțin în nebunia ta, dă-mi locul exact și ora întâlnirii, ca să știu de tine în caz că ai nevoie de ajutor.
Și asta a fost. M-am dus acolo cu maică-sa, care a mai chemat câțiva părinți direct interesați. Cu toții au văzut ce era de văzut la copiii lor, care ar fi avut zero șanse la un etilotest. Nu au fost incidente, cu o singură excepție, pumnul pe care i l-am dat în față lui Sebastian când m-a întrebat dacă făcusem sex cu mama lui.
În noaptea aia am plecat în direcții opuse și nu ne-am mai văzut niciodată. Nu l-am sunat și nu l-am căutat aproape trei luni, iar când în sfârșit m-am dus la el acasă, pornit să avem o discuție ca de la bărbat la bărbat, am găsit un afiș care sigila în diagonală poarta și anunța că proprietatea se vinde. Am scormonit internetul, am luat la rând toate numerele de telefon unde aș fi putut găsi informații, dar degeaba, căutam urme în nisip după o furtună. Într-un final am mers și la liceul lui, de unde am aflat că s-a mutat din țară împreună cu familia, restul era confidențial. Apoi a fost de parcă nici n-ar fi existat. Da, era neobișnuit pentru mine, dar m-am gândit că poate așa fac bogații când nu le convine ceva și mi-am văzut de viață și de ciclism, noul capitol care atunci de abia începea pentru mine.
Unu și zece. Pe ușile masive din lemn intră mai ales turiști veniți să viziteze cazinoul. La bar, două doamne respectabile beau Martini și flirtează cu barmanul meu. Le face și lor cu ochiul, așa cum mi-a făcut mie, doar că eu nu am neapărat o slăbiciune pentru bărboșii cu plete, tatuaje și ochelari cu rame groase. Probabil nu știu ce pierd… La ruletă sunt câțiva puști în tricouri polo care râd de absolut orice. Doi dintre ei am fi putut fi eu și Sebastian, dacă ne-am fi întors în timp. Mai dau o tură prin camerele de jocuri și scanez pe toată lumea. Nici urmă de el, e momentul să plec. Barmanul mă fixează pentru o secundă cu ochii lui albaștri și mă salută discret cu o mișcare a capului. Îi transmit un „thank you” mut, până la urmă el mi-a livrat jumătate din promisiune.
Pe treptele cazinoului, telefonul începe să îmi vibreze în buzunar. E un număr necunoscut. Răspund emoționat.
— Alo?
— Sebastian e cu tine?
Vocea îmi e și cunoscută, dar și străină. E timbrul unui om trecut prin viață.
— Sebastian, tu ești?, îl întreb.
— Nu, sunt tatăl lui. Trebuie neapărat să intru în contact cu el.
Nu știu ce să spun, așa că tac. El continuă.
— Încerc să-l găsesc de ani de zile. Pe Sebastian îl caută de multă lume, nu doar eu. După ce s-a mutat din România cu mama lui, a fugit de acasă. La un moment dat am aflat că devenit hacker. Sebastian nu e prost, dar nici deștept nu e, pentru că s-a băgat în tot felul de belele, nu intru acum în detalii.
Scenariul mi se pare prea de Hollywood, poate totuși e o farsă.
— Cum ați ajuns la mine?, îl întreb.
— Am plătit și eu un hacker. N-am găsit mare lucru, doar un eveniment pe care și l-a salvat în calendarul virtual acum aproape douăzeci ani. „Întâlnirea secolului” – e data de azi, ora unu, la cazinoul din Monte Carlo. Cu prietenul lui, Sergiu. Tu ești?, mă iscodește vocea lui nerăbdătoare.
— Da, eu sunt. Dar Sebastian nu a venit la întâlnire. Sau nu l-am recunoscut eu., îi spun și simt cum mi se instalează o senzație de gol în stomac.
— Uită-te mai bine, insistă vocea aspră, de tată autoritar. S-a schimbat mult, nu mai e puștiul slăbănog cu ochi albaștri. E om în toată firea, e bine făcut, are barbă, plete, tatuaje. Ah și nu e doar hacker, până de curând a avut un job de barman în UK.
