Povestire scrisă de Irina Anton, aleasă de George Bonea la Creative Writing Sundays, pe 2 noiembrie 2025, la tema: „Violență. Poate să fie de orice fel, doar violență (violentă?) să fie”.
Mai are trei ani până la pensie, dacă o ține Dumnezeu, și scapă pentru totdeauna de mucoșii ăștia care altceva n-au în cap decât manele și kendame. Nu știu să scrie o ortogramă corect, dar se dau mari cu adidașii lor de firmă. Fițe, impresii, bani de buzunar cât salariul ei pe o săptămână. A tras din greu ani de zile cu inspecții și titularizări și are foști elevi care lucrează la privat pe salarii triple. Iar respectul nu mai există de mult, nu degeaba scrisese Iorgu poezia „România educată/ E de mult îngropată”. Chiar ieri au râs cei de-a șasea de ea pentru că în loc de informațiile despre excursie le-a trimis din greșeală rețeta de gogoșari în sos de bulion. Pe vremea ei, dacă i se părea unui profesor că te uiți nu știu cum, te vedea cu fusta mai scurtă sau te prindea că fumezi îți ardea două palme și trebuia să vii cu părinții la școală. Încă își amintește cum a bătut-o taică-su cu cureaua de avea dungi ca o zebră după ce a prins-o directorul pupându-se cu un băiat în livadă în timpul practicii agricole. O săptămână n-a avut voie să iasă din casă. Acum e interzis și să ridici vocea, că hărțuiești elevul și nu se mai poate concentra la lecții. Bine că la jocuri le stă capul, de trei ore n-au scos ochii din ecrane pe autocar. A început să le citească despre Castelul Corvinilor și nici n-au băgat-o în seamă. Perla Hunedoarei, legenda vie a Transilvaniei, castelul celui mai strălucit rege al Ungariei medievale. Corbul de pe blazon poate fi și un simbol funest, al morții. Tot pufnesc și își trimit mesaje unii altora, o să le dea ea motiv de râs. Mai ales Dragoș ăla, o scoate din sărite cum șușotește pe la spatele ei. Ia uite c-au și ajuns la castel, unde autocarul parchează în curtea pustie. Ce splendoare, secolul al paisprezecelea, copii, monument de arhitectură gotică, stați mai încet, unde alergați așa? Se împiedică pe scări și își scrântește glezna, durerea pulsează în tot piciorul, dar nimeni n-o bagă în seamă, probabil au intrat cu toții în prima sală, în dreptul căreia este expus un străjer îmbrăcat în armură medievală. Sub vizieră, ochii lui o privesc fix. Ușa grea de lemn scârțâie strident, iar ecoul răsună în sala rece ca o criptă. Unde sunt copiii, acum le arde de glume în loc să admire expoziția de arme și instrumente de tortură? Își apropie degetele de primul exponat, securea dublă cu marginile de oțel rotunjite în formă de semilună. Lama e încă tăioasă, după atâtea secole ar putea foarte bine să mai reteze încă un cap. Mânerul i se potrivește perfect în mână, nici nu simte greutatea când învârte arma prin aer ca un cruciat. Asta ar fi minunată pentru Dragoș, i-ar tăia gâtul ăla slab de găină, împroșcând valuri de sânge pe podeaua de piatră. Capul ar zbura cu boltă până în celălalt capăt al sălii, zdrobindu-se de peretele de cărămidă pe care creierul lui de pigmeu ar lăsa o dâră unsuroasă. Unde sunteți, păgânilor? urlă răgușit, dar îi răspunde doar ecoul. Cu coada ochiului, vede o mișcare într-un colț și se furișează pe lângă o panoplie cu măciuci și halebarde. Alături este o statuie în mărime naturală a unui prizonier în zdrențe, cu mâinile prinse în cătușe. Seamănă cu Bianca, afurisita aia prefăcută, de când voia s-o vadă atârnând de-un perete și cerând îndurare. Apucă o măciucă groasă cu țepi și izbește cu sete până îi amorțesc încheieturile, imaginându-și că bate pulpa de porc pentru șnițele. Ar fi o moarte mai lentă decât decapitarea, în care bucata de carne sângerândă ar cere îndurare horcăind ore în șir. O oglindă mare e numai bună să se aranjeze un pic, a transpirat deja și permanentul îi atârnă năclăit, iar machiajul de dimineață i-a curs pe obrajii ridați. Mai departe, o temniță în care cei vinovați sunt legați cu frânghii și supuși torturii cu apă. Ăia doi din ultima bancă ar merita asta, să le îndese o pâlnie și să le toarne pe gât un butoi întreg. Apoi ar sări cu picioarele pe burta lor până ar crăpa și măruntaiele li s-ar scurge pe podea. Asta i-ar învăța minte să mai strige pe la spatele ei „profa gogoșar”, nenorociți ordinari. Dar nu trebuie să uite nici de tragerea pe roată, unde poți auzi oasele pocnind pe rând ca floricelele de porumb, o adevărată petrecere. Aproape îi pare rău că n-are un șir de condamnați ca să testeze toate metodele de tortură despre care a citit ani de-a rândul, strângând toate amănuntele savuroase în lucrarea ei de doctorat despre execuțiile din Evul Mediu. Scaunul spaniol, leagănul lui Iuda, para durerii, câtă splendoare risipită pe niște ingrați. Când îi amenință că-i jupoaie de vii dacă nu învață mai bine nimeni nu bănuiește că vorbește serios. Prima dată văzuse sânge când tăiaseră ai ei porcul, o fascinase cât de mult se poate zbate un animal înainte să moară. Anul următor furase cuțitul și reușise, după multe zgârieturi, să taie singură un pui de pisică. Nu-i plăcuse corpul moale care cedase mult prea devreme și de care trebuise să scape, toată magia era să faci să dureze cât mai mult agonia, zbuciumul între viață și moarte. În ultimul timp devenise tot mai greu să faci o treabă ca lumea, această artă străveche cade în uitare. O dată la câțiva ani mai dispare misterios câte un elev mediocru, cu note slabe la istorie, dar starea de degradare a corpului zădărnicește orice relație de cauzalitate între indiciile descoperite și studiile publicate de ea în reviste de prestigiu. Trebuie să se concentreze, urmează metoda ei de tortură preferată, inventată de rafinatul popor japonez și detaliată în faimosul roman „Shogun”. Ai nevoie doar de un cazan suficient de încăpător pentru a fierbe în el douăzeci și patru de copii în suc propriu, la foc mic, ca pe niște gogoșari în bulion. Ce frumos ar fi să ne întoarcem cu toții în Evul Mediu, unde puteai căsăpi după bunul plac. Ah, aici erați, copii, nu, vorbeam și eu singură, mă temeam că ați pățit ceva.
