Povestire scrisă de Mihaela Bunea, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 31 mai 2026, la tema: „O proză scurtă în care un personaj se pomenește într-o realitate necunoscută, nefamiliară, o altă lume, cu alte reguli și altă logică”.
Aici se doarme o dată pe lună. Am eradicat chestia cu somnul. Performanță pe care au copiat-o apoi de la mine, în toată lumea humi. Am devenit o mașinărie perfectă care servește sistemul. Preferatul lor. De aceea și am comunicare directă cu bosuhumi. Mi s-a implantat demult, pe când eram babyhumi, un emitățor într-un umăr, o căpățână principală de-a mea, prin care comunic cu ei. Întotdeauna umerii mei au avut ceva deosebit. Nu mulți reușesc să transmită prin ei.
Prima comunicare pe bune cu sediul principal a fost când mi-au transmis să nu dorm șapte zile ca să mă crească în grad. Am reușit. Nu știu exact cum eram când am început să exist, ce știu e că m-am adaptat cel mai bine sistemului nou.
Cei trei ochi pe care îi am mă ajută să văd totul în jurul meu, să nu ratez niciun detaliu.
Am patru brațe și patru umeri, picioarele le-am eliminat. Îmi folosesc pentru deplasare mâinile din partea inferioară a corpului. Așa umblu pe străzi și mă cațăr cel mai bine pe pereți și pe clădiri când primesc misiuni. Nu am nevoie de mijloace de transport, mă descurc perfect singur.
Cea mai impotantă misiune pe care am primit-o, a fost când m-au trimis la aeroport să-l aștept pe Mesiahumi, cel ales ca stăpân suprem al nostru. Trebuia să-l conduc în sediu principal la întânirea cu bosuhumi și ceilalți din consiliu de conducere. Eu zic că m-am descurcat onorabil. Toți peoplehumi l-au iubit când le-a vorbit în piața centrală a orașului. Și la asta am contribuit tot eu, l-am ghidat să ajungă în piață.
M-a contactat apoi chiar bosuhumi să-mi spună ce treabă grozavă am făcut și să stau pe fază că mi se pregătesc și alte sarcini. De atunci trăiesc doar pentru asta.
Deși am doar șaptesprezece ani, știu că mă așteaptă gloria humi pe viață.
Între misiuni stau în camera repartizată de ei și mă uit la filme. Filmele sunt o componentă esențială a lumii humi. Sunt făcute special pentru forțe ca mine și uneori primesc chiar mesaje prin intermediul lor. De aceea le urmăresc cu mare atenție să nu cumva să ratez vreun comunicat.
Mâncare consum sub formă de pastile, batoane și lichide. Mâncăm ca să trăim, restul nu ne interesează. Nu ajută scopurilor și lumii noastre. Chestiile pe care le bag în gură conțin tot felul de mesaje primite de la conducătorii mei. Apahumi are diverse de gusturi, azi de exemplu, are gust de echilibru. Înseamnă că mi s-a transmis să stau liniștit. Nu primesc nicio misiune azi.
Cel mai mult îmi place când are gust de mov. Movul întotdeauna prevede că se va întâmpla ceva.
Mă hrănesc des cu verde, pe ăla îl simt când bag în gură pastilele alea mari care mi se opresc deseori în gât. Ele sunt mâncare trimisă din rețea și făcută special pentru mine, ca să rezist aici.
Cel mai bine mă simt când gândesc rațional și planific totul ca la carte. De câțiva ani am reușit să-mi elimin aproape total emoțiile și aștept din clipă în clipă să fiu felicitat de bosuhumi. Să fie preluată reușita mea în sistem, pentru a deveni metodă de lucru și pentru alții. E mai ușor să nu simți nimic. Te concentrezi pe ce ți se transmite de făcut.
Familie nu am, doar niște colegi în camerele alăturate, un pic ciudați. Au încă picioare și nu comunică prea bine cu nimeni, dar își doresc și ei să fie acceptați de sistem. Lucrează pentru asta și vin mereu pe la mine să mă întrebe ce misiuni am mai avut. Știu că vin și ca să se inspire din activitățile mele, să știe și ei ce să facă ca să intre în lumea humi. Nu-i prea plac, îi evit, am impresia că sunt invidioși pe corpul meu transformat și adaptat lumii noi.
Scopul meu este fiu atât de bun încât bosuhumi să-mi ceară serviciile permanent. Să stau în sediul principal și să particip activ la toate planurile lui. Nu mai am mult și o să reușesc, o să mă mut la ei definitiv.
*
Am impresia că am dormit mai mult decât norma. Sunt confuz. Somnul mereu îmi face rău. De aceea sper că o mi-l poată elimina complet. Odihna mă îndepărtează de scop.
Când să mă dau jos din pat, nu-mi simt mâinile, nu le mai am, cad jos pe podea, îmi privesc corpul și constat că am picioare umane în loc de membrele humi. Nu mai știu să merg cu ele, așa că zac acolo.
Am tot felul de senzații necunoscute prin corp. Îmi văd doar doi umeri, deci două căpâțâni principale le-am pierdut. Ce naiba, m-au declasat din nou, am căzut iar în partea inferioară a sistemului? Îmi vine să urlu, cum să pierd într-o clipă tot ce-am câștigat în ani?
În jurul meu văd obiectele din cameră. Lumina soarelui intră pe fereastră. Soare? Unde sunt? Nu-mi aduc aminte să fi văzut cum arată ziua, o știu doar din filme. Mă târăsc cu greu până în dreptul ferestrei și mă ridic în picioare să văd dincolo de ea. Mă izbește verdele unui copac, care filtrează printre frunze lumina. Aici există frunze? Par vii, se mișcă tot timpul.
Îmi pun mâna la ochi, îmi lipsește unul, cel care mă ajuta cel mai mult să reușesc.
Cineva intră în cameră.
— Șerban, te-ai trezit. Cum te simți?
Mă uit la femeia asta, cine-i femeia asta? E mama! E mama?
— Ai avut iar o criză, de data asta a ținut o săptămână. Când ai început să delirezi continuu, doctorul te-a sedat. Ai dormit patruzeci și două de ore.
— Am dormit? Nu vreau să dorm, de ce mă faceți să dorm? Pierd totul așa, nu înțelegi?
— Trebuie să dormi, nu te putem lăsa să te chinui așa.
Aud vocea ei ca un ecou, din depărtare, parcă ajung la mine doar unele cuvinte, aud că-mi spune ceva despre psihoză. Mă fâțâi neliniștit, mă invadează tot felul de emoții.
Femeia asta mamă, mă ia de braț și mă ajută să merg la baie. Oooo văd vasul de wc și mă reped la el. Mă piș așezat pe colac, senzația e cu totul ciudată, pe când aveam doar mâini, ridicam pur simplu un braț și rezolvam.
Mă ajută să mă așez la o masă și îmi pune în față un vas plin cu ceva. Îmi amintesc, e mâncare. Miroase așa de bine că îmi vine să-mi bag capul cu totul în ea.
— Papricaș de pui, cum îți place, zice ea și mă atinge cu mâna pe umăr.
Bag prima îmbucătură în gură. Mă invadează o mare bucurie când limba mea întâlnește sosul ăsta. Cred că ăsta-i mesajul că-s iertat și pot continua. Îmi recapăt eu umerii cumva. Până una alta, înfulec.
— Doamne, ce bine că a trecut, mă bucur că ești din nou tu, spune mama.
O privesc pe femeia asta de lângă mine. Cât de puțin mă cunoaște. Eu abia aștept să intru din nou în lumea cealaltă. Acolo sunt eu. Când sunt humi.
