Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Mircea Pricăjan la Creative Writing Sundays, pe 14 iunie 2026, la tema: „Un obiect, o stare, un fenomen. Nu o poveste, nu un eseu, ci observații personale, ceva cu miez”.
30 mai 2026
Mamă, dacă m-ar vedea Marta sau fetele, ar zice că am înnebunit.
O să te întristeze ce-ți spun, dar ne-am hotărât să vindem apartamentul. Știu, ai zis că e pentru Carla sau Eli, numai că uite că amândouă s-au dus la Copenhaga, la turism, nu la medicină, cum visai tu. Nu cred că se mai întorc, adică cel mult în vizită, nu ca să lucreze în țară. Dacă ai fi aici lângă mine, te-ai învârti în cerc, cu mâinile la spate și ai repeta uimită că nu înțelegi cum s-a întâmplat nenorocirea asta. Uite, s-a întâmplat, sunt altfel copiii de azi.
Habar n-am avut că țineai un jurnal, al naiba să fiu, tomul paisprezece. Caut înnebunit de vreo oră volumele anterioare și nu le găsesc. Sigur le-am aruncat când am vrut să închiriem apartamentul și am luat toate hârtiile, dosarele și caietele tale de spaniolă și de italiană. Pare că doar ăsta a scăpat și mă bucur tare să-l descopăr. Ar fi trebuit să răsfoim cu atenție totul, dar Marta a zis că erau caiete întregi cu conjugările verbelor și exerciții pentru începători și n-a avut răbdare să se uite prin toate.
Când am dat de gândurile tale așternute pe hârtie, am vrut să le citesc dintr-o suflare, dar mi-am adus aminte când eram mic și-mi luai sticla de la gură ca să nu fac broaște în burtă. Șase pagini am apucat să citesc și m-am oprit, ca și cum mi-ai fi închis caietul și mi-ai fi spus cu vocea aia gravă a ta: unde te grăbești, Cristi? Nu mă mai grăbesc niciunde, mamă, aș vrea ca toate paginile astea să țină la nesfârșit, pentru că așa simt că n-ai plecat chiar de tot.
N-am putut să nu observ cum ți s-a modificat scrisul. E la fel de frumos, dar puțin tremurat. La fel îți era și vocea în ultimul timp. Căpătaseși o șovăială și o lentoare în gesturi și-n mers. Doar gândul îți era sprințar, ăsta e cuvântul tău, nu știu de ce mi-l amintesc tocmai acum. Se și vede dealtfel în tot ce-am apucat să citesc, îți treceau atâtea idei prin minte, atâtea gânduri, atâtea întrebări nerostite și spaime ținute în cele mai ascunse cotloane ale minții tale.
Treci de la o idee la alta, aparent fără nicio legătură între ele, probabil cum îți vin gândurile. Mintea mea e turată la maxim, scormonesc după detalii, mă întristez sau mă minunez când se mișcă vreo rotiță prin capul meu și amintirile năvălesc cu forță.
Când mi-am rupt mâna în clasa a cincea? Nu eu mi-am rupt-o, văru’ Alex, când a stat la noi, în vacanța dinainte să înceapă clasa a opta și ne-ai îndopat pe amândoi cu matematică, exact ca pe puii de curcan. Aia a fost cea mai frumoasă vacanță. La înmormântarea ta Alex mi-a spus că m-a invidiat întotdeauna pentru cât de mișto erai. Chiar a fost cum a spus el. Și tanti Lăcră mi-a zis că nu înțelegea cum de stăteam amândoi cu ciocurile deschise să ne torni matematică și nu comentam deloc.
Nu știu ce să fac cu toate lucrurile tale. Mă cuprinde disperarea. Nu mă refer la haine, ălea și-au găsit repede stăpân, că aveai bun gust. Mă refer la bibliotecă. E intactă, mai bine zis aproape intactă. Am luat doar vreo cincizeci de cărți. Multe sunt de istorie, cu adnotările lui tata pe ele. Dar știi ce, o singură dată le-am răsfoit pe câteva, că nu mai știam când am fost în excursie la Muzeul de la Auschwitz, și tata făcuse tot felul de însemnări pe una dintre cărți.
Aș păstra toate numerele din Gazeta Matematică, și toate culegerile de probleme, mai ales că ai scris pe ele rezolvări, teoreme, chiar și numele copiilor cu mintea brici. Nu vreau să le arunc, le-aș da cuiva, mamă, dar cui? Nimeni n-are nevoie de ele. Am fost la Biblioteca Județeană și mi-au spus că nici gând, nici măcar de cărțile de beletristică nu au nevoie, dacă sunt ediții vechi, cu cleiul desprins la cotor și cu pagini îngălbenite. Așa sunt multe dintre ele, îmbătrânesc odată cu noi. În plus, mi-a spus cineva, nu tot ce se primește la bibliotecă se înregistrează. Multe se dau la topit. Probabil soarta asta o s-o aibă și biblioteca mea, fetele n-au nicio treabă nici cu construcțiile civile, nici cu lingvistica Martei.
Stau de mai bine de două ore cu jurnalul tău în față. Am atâtea să-ți spun și nu știu cum a trecut timpul. Venisem să iau niște acte, dar cu gândul la o problemă care-mi dă de furcă la construcția unei clinici pe Unirii, unde era locul ăla viran, și tu ai reușit să mă scoți cu totul din calculele mele. E puțin aiurea, pentru că îmi amintesc cum veneam pe aici, aveai chef de vorbă, iar eu, cu ale mele, îți răspundeam monosilabic sau te mai și repezeam când tu nu-ți doreai decât puțină atenție. Chiar nu-mi aduc aminte când zici că m-am supărat rău, am trântit ușa și am plecat. Ai dreptate, unele gesturi pot fi peste puterea de înțelegere a celui rănit. Mă uit la Carla, îmi explică niște lucruri care țin de viața ei din Danemarca, iar eu nu pot să fiu de acord nu cu lucrul acela în sine, ci cu judecata ei. Parcă în ultimul timp aud prea des: las-o baltă, tată, degeaba îmi răcesc gura cu tine.
Tot așa și cu tine, cu răsadurile de castraveți, că n-am vrut să ți le cumpăr ca să le plantezi pe balcon. Mi-ai spus de câteva ori și ai renunțat, dar nu te-ai lăsat până nu l-ai convins pe Doru să-ți cumpere el ghivece, pământ de flori și răsaduri. Și în mărinimia ta, primul castravete l-am mâncat eu când am venit pe la tine. Aveai oaza ta acolo, pe balcon, și nu ți-am înțeles bucuria. Când începuseși să nu prea mai ieși din apartament, mă lăudam la prieteni că aveai totul la îndemână. Nici pe departe. Tu nu după mâncare tânjeai, nici după cărți, programe TV, nici după puloverele de cașmir. Aveai nevoie de altceva, or nici eu, nici Marta n-am știut să-ți oferim. Nici tu n-ai cerut și mă gândesc cu jenă că, și dac-ai fi cerut, tot n-ai fi primit mai mult.
Mă uit la fotografia cu tine și cu tata. Mamaia, 1974. Uitasem de poza asta. Și despre anul ăla când am fost la mare uitasem, dar a fost tare frumos, cum ai scris tu pe spate. Tata a făcut cel mai grozav castel de nisip, eram mândru și mă împăunam cu asta, de parcă îl făcusem eu.
Îți părea rău că nu ai mai multe poze de când erați tineri. Nici noi nu prea avem. Dar am sute de poze cu clădiri, peisaje, răsărituri și apusuri, mare, munte, mâncare, adică nimic de ținut minte. Sunt multe cu fetele când erau mici, adică până în momentul în care n-au mai stat să le fotografiem. Cu noi doi sunt foarte puține, și, dacă mă uit în urmă, mă uit cu salturi, sunt goluri uriașe în care nu mai știu ce am făcut și pe unde am fost. Erai tânără și frumoasă când eram mic. Mi-am amintit de poza din studioul de la Foto Unirea, cu mine – cu diploma în mână și coroniță de garofițe roz pe cap. Tu și tata stăteați mândri, de-o parte și de alta, tata în costum, iar tu în rochie ușor deasupra genunchiului, în sandale cu toc și părul până la umeri, pus pe moațe de cu seara și o bentiță pe cap, de culoarea rochiei. Așa te am în minte. Dar te mai am și când te împuținaseși de tot și stăteai pe canapeaua asta de aici, flancată de fete, care ascultau cu gura căscată poveștile cu Pirlipata. Erai aceeași tu, la distanță de ani, aceeași tu care ne ofereai timp necondiționat.
Constat cu uimire că-mi place să trăncănesc cu tine în scris. N-am mai așternut atâtea rânduri pe o coală de hârtie de când învățam la vreun examen. Trebuie să te las acum, mamă. E meci mare în seara asta, merg să-l văd cu băieții. Sper să bată Arsenal. Și nu, nu joacă Ronaldo.
P.S. M-am dus să deschid fereastra vertical la sufragerie și, pe balcon, am dat de un cactus. Toate plantele din jurul lui sunt uscate, toate, absolut toate, iar el, nu știu cum, a scăpat, neglijat atâta timp. Și mai e și înflorit micuțul. Are o floare roșie, cât unghia de la degetul mic. Primul imbold a fost să-l iau acasă, dar, mai bine, nu, rămâne aici cu tine.
