Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 20 septembrie 2026, la tema: „ o povestire în care un personaj (care nu sunteți voi) se întâlnește cu o lume complet diferită sau niște oameni/ființe complet diferite de lumea sau viața sa de până atunci”.
Doamna Magda se mai privi o dată în oglinda din hol și își măsură din ochi rădăcinile albe ale părului. Cinci luni trecuseră, e prea mult. Trebuie să se ducă. Numără din nou bancnotele din portofel și mai adăugă zece lei, să fie de rezervă. Ceasul din perete arăta fără cinci; peste paisprezece minute venea microbuzul, dacă respectă orarul. De când se prelungise linia până la ei în sat, avea mai mult curaj să plece de acasă, mai ales că pentru pensionari transportul era gratis.
Doamna Coca îi spusese clar:
— În spate la magazinul Penny e un servis auto și pe urmă sunt niște blocuri mici, dar intrarea e imediat la dreapta, în fața parcării. Nu are firmă, dar o să vezi că mai iese lumea la țigări. Că e plin de cliente mereu.
Degeaba insistase la doamna Coca să vină acasă să o facă.
— Nu mai pot, doamna Magda, crede-mă, uite ce degete rășchirate am, mi-e că-ți scap foarfecile în ochi, doamne feri! Da’ vă duceți la Angelica, fiică-mea, la salon. Atâta costă, să ai bani, că nu-i merge drăcia aia cu cardu’. Nu e așa mult, să știți, că am auzit că alea din oraș s-a obrăznicit rău de tot.
Pe vremea când îi trăia soțul și era casieriță la poștă, doamna Magda se ducea săptămânal la coafor și lunar la manichiură. Dar de când a ieșit la pensie și s-a mutat în satul ăsta de lângă București ca să păzească vila fiului ei, parcă se sălbăticise. Din ce îi trimitea abia reușea să plătească angaralele casei și trebuia mereu să-i repete că nu mai sunt prețurile pe care le știa el când plecase din România. El știa că maică-sa se descurcase întotdeauna singură, dar îi amintea din când în când că n-o costă nimic fiindcă stătea în casa lui. Ei îi era peste mână să-i aducă aminte că își vânduse apartamentul din Brașov ca să dea el avansul la vila asta și că acum aici era și casa ei, că alta nu mai avea.
Coborî cu grijă de pe scara microbuzului. Străbătu parcarea supermarketului și simți cum începe deja să transpire. Canicula asta nu se mai termina. De aia se și programase la șase după-masa, cu gândul că se mai potolește, dar asfaltul încă frigea ca soba. Păși cât putu de repede până în umbra clădirii, simțind durerea surdă din șoldul drept. Își făcu vânt cu mâna și își flutură puțin poalele rochiei de bumbac, să se răcorească. Ocoli clădirea service-ului și văzu blocul. La prima scară era o terasă scundă, mărginită de o balustradă albă. Un gip mare, verde, era parcat cu botul aproape de intrare. Doamna Magda păși cu curaj pe ușa deschisă.
Angelica era la casă și dădea restul unei doamne care își ținea răsfirate degetele cu unghiile proaspăt vopsite. Doamna adună cu buricele degetelor bancnotele de cinci și un leu, își roti cu șovăială ochii prin încăpere și îndesă totul în geantă. Când o privi pe Angelica, doamna Magda își reținu cu greu un strigăt de uimire. Buzele îi erau atât de umflate, încât păreau gata să crape.
— Ai pățit ceva? întrebă ea, ducându-și mâna la gură. Te-a înțepat vreo albină?
Fata își flutură genele negre și grele și începu să râdă.
— Da’ ce, doamna Magda, articulă ea cu greutate, în Spania la băiatul matale nu s-a auzit de hialuron? Mi-am băgat și eu nițel.
Magda ar fi vrut să-i răspundă că habar nu avea, fiindcă nu fusese niciodată acolo, deși periodic fiul ei spunea că urmează să o cheme. Ar fi vrut să vadă cum o duce el pe acolo, cu noua lui familie.
Din spate au apărut două femei. Una a invitat-o înăuntru pe o clientă abia intrată pe ușă și au dispărut după colțul încăperii. Cealaltă a început să măture podeaua care Magdei nu i se părea deloc murdară. Când femeia se apropie de ea, Magda simți din nou nevoia să ducă mâna la gură. Pielea îi era întunecată, iar trăsăturile feței îi păreau străine într-un fel pe care nu știa să-l numească. Era măruntă și slabă, îmbrăcată în pantaloni largi și un tricou alb. Își ținea ochii plecați și se mișca repede. Mătura s-a făcut curând nevăzută, la fel și femeia.
Magda o privi nedumerită pe Angelica în oglindă. Coafeza începu să agite pensula de vopsit în aer, aruncând câțiva stropi pe pelerina de plastic de pe umerii clientei. Se aplecă la urechea ei.
— Nu v-a zis maică-mea?
— Ce să-mi zică?
— De astea două. Magda ridică din sprâncene. Nepalezele? Făcu o pauză. Nu se mai găsește forță de muncă românească, ce să fac? Manichiurista mi-a plecat luna trecută, cosmeticiana vine doar două zile pe săptămână, la masaj n-am avut pe nimenea vreo trei luni. Da’ altfel tre’ să-nchid, în puii mei. N-am vrut să le iau, vă dați seama, da la urmă am zis că le iau de probă. Ele zic că au calificare, da’ nu poți să pui bază. Le-am arătat din fir în păr cum facem noi aici treburile și ori că mai știau, ori că au învățat, că și-au dat drumul. Greu mă înțeleg cu ele, cică vorbesc engleză, da’ cu ce știu ele și ce-am uitat eu, vai de lume. Am ajuns să fiu obligată să vorbesc limbi străine la mine în salon. Nu mai spun că vin clientele și nu pot să se înțeleagă, unele au și chef de vorbă, cu cine să vorbească? Am pierdut din clientela veche, a fost una care s-a întors de la ușă și striga că de ce nu i-am spus la telefon, că ea nu se dă pe mână la o țigancă. Altele mă întreabă cine le face și refuză dacă nu e Rodica, dar n-am ce face. Nu că lucrează prost. O să se învețe, că și-n București dacă se duc, tot de astea dau. Le-am pus tarife mai mici ca la alea dinainte, că nu sunt obligată să le dau decât minimul pe economie. Nu le cer nici măcar bacșișul, e treaba lor ce fac cu el. Nu se supără dacă le chem la lucru șase zile pe săptămână, că ș-așa n-au ce face pe aici, că n-au viață personală. Și nu știu ele că sâmbăta ar trebui să le dau alți bani. Acum e coadă la programări. Anita face și masaj și cosmetică, are putere în mâini. Iar asta mică pune unghii și semipermanentă de zici că acasă la mă-sa numai asta a făcut.
Cât a așteptat să acționeze vopseaua, Magda le-a urmărit pe cele două străine. Una era foarte tânără, cu trăsături ca de porțelan. Se mișca fără zgomot prin încăpere și, când se așezase la masa de manichiură zisese doar:
— Cuticule?
În timp ce fata desigila în fața ei punga cu forfecuțele și pila de unghii, clienta spuse:
— Ai sterilizat bine alea?
Mai târziu, cu voce joasă, fata întrebă:
— Culoare?
— Frez, răspunse doamna, și fata îi aduse toate sticluțele cu ojă roșie de diferite nuanțe, apoi roz, portocaliu și, în sfârșit, clienta alese ceva, dând ochii peste cap. Cum ai zis că te cheamă? întrebă ea foarte tare, de parcă fata era surdă. Nepaleza o privi scurt în ochi, apoi își coborî privirea și spuse ceva. Cum? strigă iarăși cealaltă.
— Pria, se auzi răspunsul, în timp ce o ajuta să-și încalțe papucii.
Clienta își privi mulțumită tălpile roz, călcâiele bine curățate și unse cu cremă, unghiile rotunde și bombate, date cu două straturi de ojă și unul de lac și zise în vârful buzelor:
— Vezi că m-ai atins aici!
Fata se grăbi să rectifice locul.
Magda se așeza pe scaunul de la spălat când se auzi primul tunet. Fâșâitul apei în urechi o împiedică să-l audă pe al doilea, dar apoi sunetele se întețiră. Se gândi că poate n-o să plouă, totuși, nu își luase umbrelă, că la radio nu se anunțase nimic. Nu era departe până în stație, dar tot ar fi făcut-o ciuciulete. Primii stropi au căzut când coafeza începu s-o tundă. Loveau ferestrele cu plesnet, gata să le spargă. Angelica se duse să închidă ușa de la intrare și din prag se uită spre cerul brăzdat de fulgere.
— Aoleu, ce furtună! zise ea, scuturându-se. Sper să nu dea cu piatră, că-mi sparge parbrizul la gip. Abia mi l-am luat din Germania, are decât 130 de mii. Reluă tunsul, cu ochii pe geam.
Furtuna se întețea. Magda începu să se întrebe cum va ajunge acasă în seara aceea. Ultimul autobuz era la nouă și jumătate, dar cine știe dacă mai circulă. Simți iar cum durerea din șold îi radiază până la genunchi.
Angelica încasă banii pentru tuns cu mișcări grăbite și îi înghesui într-o gentuță lunguiață, pe care și-o săltă pe umăr.
— Trebuie să plec, aruncă ea. Pria, Anita, încuiați voi!
Ieși cu o pelerină pe cap și se urcă în mașină, fără să-și ia la revedere. Doamna Magda se trezi în ușa salonului, cu poșeta în brațe, neștiind ce să facă. Mica terasă de la intrare nu o ferea decât parțial de stropii puternici. Ar fi putut să se adăpostească la Penny, că închideau abia la zece, dar cum să ajungă până acolo? Pria apăru lângă ea ca o pisică. Spuse:
— Aștept Uber?
— Nu, zise Magda.
— Vrei intri?
Femeia dădu din cap bucuroasă, dar zise:
— Păi nu închideți?
— Nu close, zise Pria, ploi, și arătă afară.
Magda intră recunoscătoare și se așeză stingherită pe canapeaua de la intrare. Le urmări pe cele două cum sting luminile și pun lucrurile la locul lor. Anita curăța podeaua cu mopul.
— Vrei chemi taxi? întrebă, cu voce răgușită.
— Eu… zise doamna Magda, nu știu cum. În bugetul ei modest nu intrau călătorii cu taxiul, acum i-ar fi prins bine unul, însă nu putea să coste doar zece lei, câți mai avea. Voi cu ce mergeți acasă, fetelor, întrebă ea, plină de speranță, poate chemau ele un taxi și se nimerea aceeași direcție cu a ei. Ele o priviră fără să înțeleagă. Voi? Acasă?! Magda simțea nevoia să ridice vocea, la fel ca femeia de mai devreme, ca să se facă înțeleasă.
— Acasă, zise Anita, da.
— La voi acasă! strigă Magda, cum mergeți la voi acasă?
Femeile o priviră și Pria zise:
— La voi acasă, hai!
Îi întinse mâna să o ajute să se ridice. Incredulă, femeia în vârstă se lăsă condusă de o mână mică și ușoară către coridorul din spatele salonului. Nu simțea frică, deși fețele celor două femei erau acum și mai întunecate în lumina singurei lămpi lăsate aprinsă. În capătul coridorului era o ușă de metal. Anita o descuie și le făcu loc. Dincolo de ea, un alt coridor slab luminat, cu o altă ușă de metal în capăt.
Când o cheie grea se răsuci în spatele ei, doamna Magda avu un moment de panică. Unde mă duc astea? Bubuitul înfundat al unui tunet o făcu să-și strângă umerii. Bine că măcar nu m-au scos în stradă, se gândi. Intrară într-o încăpere luminată, lungă și îngustă. Era un fel de bucătărie și sală de mese, cu rafturi, aragaz și două frigidere. O masă acoperită cu hârtie albă se întindea pe mijloc și în jurul ei erau scaune de modele și culori diferite. Un ecran de televizor prins în perete derula imagini în surdină.
Pria îi arătă un scaun. Se așeză, cu poșeta în poală.
— Vrei toilet?
Dădu din cap că da și fata îi arătă cu mâna pe coridor.
— Toilet, acolo.
Doamna Magda șovăi dacă să își ia geanta și hotărî să și-o pună pe umăr. Intră într-o încăpere foarte curată. Săpunul de pe mica chiuvetă mirosea a măr verde și hârtia era subțire și albă.
În sala de mese veniseră încă trei persoane, o fată și doi bărbați, mai negri la piele decât femeile. O salutară din cap, calm, fără zâmbet, fără ostilitate.
— Bahadur, zise cel mai în vârstă, arătând cu degetul către pieptul său.
Magda dădu din cap, apoi bâigui:
— Magda, eu, Magda.
El salută din nou. Tânărul de alături spuse:
— Eu sunt Nisan și ea e Sumitra.
— Vorbiți românește? întrebă ea, prostește.
— Puțin mai bine, zise el.
— De când sunteți aici?
Vocea Magdei sună ușurată că poate să comunice, în sfârșit.
— Eu de doi ani. Ei mai mic.
Femeile se agitau în jurul mesei. Magda le văzu cum deschid pe rând ușile celor două frigidere, care erau pline. Mirosuri neobișnuite se răspândiră în aer. Se gândi cât de bine trebuie să câștige ei pe aici, de aveau atâta mâncare.
— Vrei mănânci? întrebă Pria.
— Nu, eu…
— Nepalez sau american? întrebă Bahadur. Rominești nu ai.
— Păi, nu știu, zise ea.
— Noi ne placi sarmale, zozonac și placinți, mai spuse el. Aici ai nepalez și american de la KFC, eu acolo lucrezi, când inchide ne dă acasă ce mai rămâi. Vrei?
Femeile puseseră pe masă castroane cu colțunași mari, străvezii, castronașe cu un conținut incert și un bol cu orez.
— Ce e asta? arătă ea cu degetul.
— Momo, ziseră ei în cor.
— Bhat, arătă Pria spre bolul cu orez.
Pe masă ajunse și o oală cu supă de linte.
— Dal, dal, repetară ei.
Un platou de carton era plin cu aripioare de pui prăjite.
— Asta nu nepalez, râse Bahadur.
Mâncară în tăcere, servindu-se din toate, cu porții mici. Din când în când ridicau ochii din farfurii, dar nu s-au apucat să vorbească între ei, după cum a remarcat recunoscătoare doamna Magda. Mâncarea era gustoasă. Nu se atinse de aripioarele picante. La sfârșit, Anita aduse câteva păhărele și o sticlă.
— Raksi?
— Ce e? întrebă Magda.
— Țuica, și toată lumea izbucni în râs. De la Nepal.
— Am tensiune, nu, zise Magda, cu palmele ridicate în față.
— Masala chia? întrebă atunci Nisan. Ceai? Ceai cu lapte?
Magda acceptă o ceașcă, dar gustul puternic de condimente o făcu să icnească.
— Apa? Apa!
În fața unicei ferestre a încăperii, furtuna scutura copacii. Magda fu din nou cuprinsă de panică, ce o să facă ea, cum ajunge acasă? Trecuse de nouă și jumătate, adio autobuz. Îi privi pe oamenii din jur și simți brusc un sentiment de afecțiune față de ei. Pe fețele lor nu se citea nicio emoție, nu păreau nici veseli, nici triști, nici măcar obosiți.
— Ai familii? Copii? întrebă Bahadur.
— Am un băiat. Soțul mi-a murit.
— Băiat vine să ia?
— Nu vine, nu poate. E în Spania, la muncă.
— Muncești la Spania? Ce faci? Fructe, construcție?
— Nu, zise doamna Magda ofensată, fiul meu e doctor. Lucrează la un spital mare.
Nu era chiar adevărat; după ce eșuase la admitere doi ani la rând, fiul făcuse o școală de tehnică dentară, dar se descurca bine, se pare.
— Trimiți bani la mama?
— Nu, doar facturile le plătește. Electricitatea, gazul. A făcut casă. Are rate.
Toți o priveau nedumeriți. Rate? Banca? Credit? Ei se luminară la față, da, banca, bani.
— Noi trimite acasa tot copii, zise bărbatul. Ceilalți aprobară din cap. Eu are trei acasa. Cu Anita, arătă el spre femeia care părea că stă să plângă. Parinți, sora, frate, arătă el împrejurul mesei. La Nepal e rau. Nu ajungi bani. Armata te impuști. Corupșon, intelegi? Uni foarte bogați, alți n-ai ce mânca. Te impuști pe strada. Toți tineri plec. Nepal e gol. Fețele celor din jur erau tot mai triste. Dar te intorci.
— Eu nu mă întorc, zise Nisan. Pentru mine Romania e doi la casa. E departe Nepal.
— Cincii mii de kilometri, zise pe neașteptate Pria.
— Și rominii plec, mai zise Nisan. De ce? La Romania e bine, salar patru-cinci ori ca la Nepal. Nu te impuști pe stradă. Ai internet. Ai munca. Eu unu la spital, clining. Doi, la grădina, tai iarba. String sticle de plastic, eu faci cincii zeci lei pe zi sticle.
Magda dădea din cap. Se făcuse târziu.
— Tu vrei pleci acasa? întrebă Bahadur.
— Vreau, dar nu mai am autobuz și nu am la mine bani de taxi. O să mă duc pe jos. Arătă cu degetele pe masă. Pe jos. La gândul ăsta, șoldul îi trimise un nou junghi.
— Stai unde?
— Aici, la patru stații de microbuz, dar la ora asta…
— Vrei să te duci?
— Vreau, dar nu am cu ce.
— Vrei, zise Bahadur și luă dintr-un cui un mănunchi de chei.
Magda își luă la revedere de la ei cu multe vorbe de mulțumire. Când mașina hodorogită a nepalezului opri în fața casei, se caută în geantă și îi oferi cei zece lei.
— Nu, nu, zise el, împingându-i ușor mâna cu banii.
— Mai aduc din casă, zise ea, cât trebuie?
— Nu, nu, repetă el.
Mulțumi și începu imediat să se gândească cum să-i răsplătească pentru ospitalitatea lor neașteptată. Peste două zile vine pensia. Dacă se mai răcea timpul după furtuna asta, o să plece în piață după varză murată; știa niște moldoveni care aveau varză bună tot timpul anului. Carnea o s-o ia de la măcelăria lui nea Mircea, chit că e mai scumpă, că merge autobuzul până acolo. Făcu socoteala că patru sarmale de om ar trebui să ajungă, hai cinci, poate că o pune și un ștraif de costiță afumată. Și ardei iute. Nu-i întrebase de mămăligă, or ști ei de mămăligă?
O să facă și cozonaci, doi, nu, mai bine patru, să fie. Și o tavă de plăcintă. Și îi invită la masă duminică. Măsură cu ochii sufrageria casei: era loc pentru toți. La masa mare nu se adunase niciodată lume. Fiul ei nu mai venea de Crăciun, pe soția lui nu apucase să o cunoască, iar de când se născuse nepotul nu mai venise deloc. Frigiderul cel mare îl scosese demult din priză, n-avea rost să consume degeaba, nu-i trebuiau ei cuburi de gheață. Ajungea ăl mic al ei, îl avea de la Brașov.
Se duse după varză și se enervă când află că moldovenii iar o scumpiseră. Renunță la măcelăria faimoasă și cumpără un kilogram de carne tocată de la prăvălia din piață. În ziua următoare, când se apucă de cozonaci, constată că nu are destulă nucă și nici ouăle nu ajungeau, așa că făcu doar doi. Renunță la plăcintă, se făcuse iar cald și arsese destul cuptorul pentru cozonaci. Își dădu seama că mai bine să nu-i invite acasă. La urma urmei nu-i cunoștea. Puteau să dispară lucruri.
Duminică de dimineață, doamna Magda coborî din microbuz ajutată de un tânăr. În căruciorul de cumpărături pusese o oală cu vreo treizeci de sarmale și doi cozonaci înveliți în hârtie. Ieșiseră cam mici, n-o fi fost drojdia bună. În ultimul moment adăugase și o jumătate de litru de palincă, trimisă de o cumnată. Să fie de sufletul lui Anghel, că lui îi plăcea palinca. Bătu la ușa din spate, întâi încet, apoi mai tare. Dinăuntru se auzea televizorul. Apăsă pe clanță și ușa se deschise. Trase căruțul pe coridorul pavat cu ciment și se miră că nu aude nimeni zdrăngănitul roților. Deschise prudent ușa sălii unde petrecuse atâtea ore în seara cu furtuna. Înăuntru erau mai mulți decât cunoscuse ea, așezați în jurul mesei, nemișcați, cu ochii îndreptați către ecranul televizorului. Se uită și ea într-acolo. Văzu imaginea unui fluviu de noroi care se revărsa peste case, peste mașini, peste oameni, măturând totul în cale. Viitură devastatoare în Nepal. Cel puțin 380 de oameni sunt dați dispăruți, scria pe ecran. Vocile reporterilor se întretăiau. Imaginile rulau în buclă, ecranul și întreaga încăpere păreau că vibrează, ca înaintea unei explozii. Oamenii cu fețe întunecate nu scoteau niciun sunet. Magda îi privi din pragul ușii până simți cum lacrimile îi înmoaie pieptul rochiei.
Sprijini binișor mânerul căruțului de perete, ieși și închise fără zgomot ușa în urma ei.
