Ah, dragii motanului,
Voi care rimaţi în –ui,
Eu aş vrea ca să vă spui,
Că mai bun şi amărui,
Este gustul unui cui,
Unde ierburi bune pui,
Mult plăcute omului.
Şi când tragi din dumnealui,
Te şi pierzi uşor, hai-hui,
Printre norii fumului,
Când albastru, când verzui,
Intri-n starea de feng-shui,
Totul e la locul lui:
Ia, uşa mânerului,
Şade cocoţată-n cui,
Iar lumina becului,
Reflectă parchetului,
Culoarea tabloului
Şi cea a tricoului.
Trompa elefantului
Drept stă răsăritului
Şi prin sticla geamului,
Intră raza soarelui.
Ăsta, da! Halal feng-shui!
Şi te deschizi gândului,
Şi te laşi în voia lui
Ca sclavul stăpânului!
Şi-ai cânta, dar nu ştii cui,
Nici vorba cântecului…
Şi te-ai duce drumului,
Sus pe vârful muntelui
Şi-ai striga ecoului:
Iuiuiu şi uiuiui!
Ţi-ar răspunde dublul lui
Prin cetina bradului,
Domn în ţara Codrului,
Fratele românului.
Însă cheful mare nu-i,
Mai bine stai locului,
Pe marginea patului.
Ah, dragii motanului…
Aş mai scrie rime în –ui
Căci să mă opresc rost nu-i.
Şi mă jur Coranului
N-am aprins de-un an un cui.
Scuze-mi cer Motanului
Şi la cunoscuţii lui
Pentru lungul scrisului
Şi cel al cititului,
Felul conţinutului…
Unde-i punctul ca să-l pui?
