26 martie , 2020

BONUL 1

BONUL 1

Povestire scrisă de Ioana Serota, premiată de Augustin Cupșa la concursul trimestrial de povestiri – „o secvență-cadru cu atmosferă de gubernie românească și un reflex moralizator pe final. Autoarea reușește să țină în mână patru personaje din medii diferite, vârste diferite, să le facă să interacționeze în mod natural. Dialoguri autentice și mișcare scenică bună”.

E început de lună. După ce intri în spital, ai de răzbit prin coada de la fișier, apoi prin capătul cozii de la ușa laboratorului și, dacă găsești scările și holurile, ajungi în ambulatoriu. Pentru că te-ai ambulat singur până acolo, înseamnă că nu e grav, așa că poți să te așezi frumos și tu la rândul de la ușa cabinetului căutat. Nu ai peste optzeci de ani, burta țuguiată cât să se vadă prin trei rânduri de haine sau o figură foarte afectată (de durere sau pur și simplu), atunci nu te așezi, stai în picioare, că doar poți.

Cu o întrebare care conține sintagma „bon de ordine”, vei primi trei reacții: ignorare vădită, un discurs furibund despre „bătaia asta de joc” și aflarea unui număr îndepărtat de al tău. De fapt, patru reacții, pentru că cineva acum află, terifiat, după o oră de așteptat, de existența fișierului, numărului de ordine, programării și a altor etape neparcurse. Cei care ignoră discuțiile tac, pentru că știu ei mai bine cum stă treaba și ce au de făcut.

Știi ce e și mai neplăcut? Să fii asistenta din cabinet. Chiar dacă am venit cu jumătate de oră înainte să îmi înceapă programul, era deja negru în fața ușii. Priviri tăioase, deși nu apucasem încă să greșesc cu nimic. Priviri rugătoare, deși nu am nimic de dat de la mine. Știu că odată intrată pe culoarul cabinetului, orice contact vizual are potențialul să îmi complice teribil existența, așa că mă condamn la o atitudine de dictator inabordabil.

Cât deschid calculatorul, programul și aranjez formularele pe birou, măcar trei capete se vor strecura de după ușă, turuind vreun motiv să fie consultați. Acum. Sintagma „bon de ordine” venită din partea asta de ușă produce o singură reacție: tăcere și smerenie. Oglinda de deasupra chiuvetei mă ajută să-mi aranjez repede cărarea la păr și să-mi zâmbesc încurajator. Îmi vine chiar bine rozul ăsta.

Se face liniște pe hol. Un crescendo de șoapte se transformă în valuri de „Bună ziua!” și culminează cu trântirea ușii în urma lui. A intrat Doctorul.

— Bună ziua, Dorina! Ne mișcăm repede azi, da? Câte bonuri sunt?

— Sunt date toate, domnul doctor. Și mai sunt cel puțin trei fără programare.

Dându-și ochii peste cap, Doctorul își aliniază meticulos pe birou stiloul, parafa, telefonul și agenda.

— Hai să începem cu bonurile. Să intre bonul 1.

— Mă duc să îl chem. Să vă aduc și o cafea? Dublă?

— Da, te rog.

Printre vocile care se bagă să ceară sau să întrebe, o mână îmi întinde bonul cu numărul 1. Îi verific documentele și o poftesc în cabinet. Răzbat cu greu prin mulțime și mă gândesc ce bine ar fi să mă tot duc.

La întoarcere, având cafeaua pentru Doctor în mână, mi se face un culoar solemn. Bine mi-a prins țigara aia, așa fugărită cum a fost!

În cabinet e o bătrână în scaun cu rotile, îmbrăcată îngrijit, cu ochii nedumeriți ridicați spre femeia solidă care stă în picioare lângă ea. Femeia e tunsă scurt, cu șuvițe albastre, unghii lungi și argintii, adidași mari și colorați.

— Mulțumesc, Dorina! Ți-am lăsat documentele dumneaei pe birou s-o înregistrezi. Deci, doamna Avăi… Avăidănesei, ce s-a întâmplat?

— Domnu’ Doctor, eu sunt fiica dânsei. Sunt venită acasă câteva săptămâni. Lucrez în Italia, știți. Și când am ajuns acasă așa am găsit-o – țapănă de spate, abia merge. Locuiește singură, dar se descurcă foarte bine.

— Luați loc și dumneavoastră, nu-mi stați în cap. Am înțeles. Deci, doamna Avăi…, în fine, ce s-a întâmplat?

— Zice că a luat-o așa brusc acu vreo două săptămâni, și nu merge decât câte puțin cu bastonul prin casă.

— Bine, doamnă, dar lăsați-mă să vorbesc și cu pacienta. Pregătiți mai bine ce documente medicale mai are la dumneaei.

— Da’ n-are nimica, domnu’ doctor, internată n-a fost niciodată, pastile nu ia, decât câte un albocalmin.

— Cum n-are nimica? Nu primește nicio rețetă de la medicul de familie? Câți ani are?

— Optzeci și… doi, ba nu, și patru, acuma, în vară.

— Îs bătrână, domn’ doctor, am prins și războiul, da’ în afară de ciolanele astea putrezite în frig la colectivă, nu mă doare nimica.

— Domnule doctor, pe trimitere scrie că ar avea istoric de hipertensiune, cardiopatie ischemică și că ar fi avut și un accident vascular. Are și tratament cronic.

— Aha! Ia-i și o tensiune atunci, Dorina.

— Ce accident vascular? Sare ca arsă fiica. Nu băgați în seamă ce scrie doctorul ăla de familie, ăla nu știe nici ce-i cu el, le-o fi scris la pocneală, să umple spațiul. Ce, mămică, doar nu ai avut la cap nimica, nu?

Bătrâna cade pe gânduri. Timpul se oprește cu ea câteva secunde.

— N-am probleme cu capul, mamă. Mai uit, așa. Mai ales de când am leșinat și m-a dus ambulanța la spital.

Strângând manșeta tensiometrului pe brațul zbârcit, mă uit la Doctor, Doctorul se uită iritat la fiică, fiica se uită încruntată la bătrână.

— Ce ambulanță? Da’ nu știi să spui, măi mamă?

— Ei, mamă, n-a fost nimica, nici nu m-au internat, m-au trimis înapoi acasă tot atuncea. Îs bătrână, ce vrei?

— Domnule Doctor, e 190 cu 120 tensiunea și bătăile nu mi se par prea ritmice, să nu fie in fibrilație.

Doctorul pufnește zgomotos și se ridică de la birou să consulte pacienta. O ascultă, o palpează, o ciocănește, o întoarce, o îndoaie, o întinde și o ridică. Bătrâna mai scoate câte un oftat și acceptă, la insistențele Doctorului, să semnaleze când doare. Mereu suntem în urmă cu bonurile când e ziua lui de ambulatoriu, prea îi caută cu lupa pe toți. Fiica se leagănă de pe un picior pe altul, cu maldărul imens de haine bătrânești în brațe, dar cu respect pentru actul medical. Îl cam măsoară din priviri pe Doctor. Nici ea nu-i urâtă; cred că era chiar frumoasă acum vreo 15 ani, dar uită că au trecut.

— Puteți să o îmbrăcați. N-o grăbiți, durează până completăm toate documentele. Pastilele alea pe care vi le-a scris medicul de familie nu le luați?

— Iau rețeta, dar nu în fiecare lună, că îmi ajung pe mai mult. Nu înghit decât când mă doare după ceafă sau mă ia cu amețeli.

— Hai, măi mamă! Bine că Signora și le ia astea ca pe Sfântul Duh, zice că-i crapă inima dacă sare una, și matale…

—Mă rog, asta vă spun, ca să știți că trebuie să o duceți la un cardiolog în primul rând. Durerea de coloană e cea mai mică problemă a ei.

— Cum, domnu’ doctor, dacă ea nu poate să meargă?

— Eu cred că o doare, dar nu e rupt nimic, pareză nu are. Am să îi dau ceva de durere, dar trebuie să verificați inima, să mergeți și la un neurolog să vedeți ce a fost episodul ăla cu ambulanța.

— Cum adică, n-o internați? Am adus-o cu tot cu bagaj de spital…

Bătrâna își plimbă ochii cenușii când la unul, când la celălat, în timp ce își leagă strâns sub bărbie baticul. Eu stau cu pixul pregătit să scriu, dar ce? Rețetă, trimitere sau fișă de internare?

— Nu o internez pentru o problemă care se poate rezolva și acasă, mai ales când ea are altele mai arzătoare.

— Dar dacă o internați la dumneavoastră, nu o vede și un cardiolog, și un doctor din ăsta de cap?

— Doamnă, nu este de internat, nu la mine cel puțin. Dorina, hai să începem să scriem o rețetă și eu fac scrisoarea medicală.

În sfârșit! Am depășit de mult cele douăzeci de minute alocate de bon, măcar scriem ceva. Pe cât sunt eu de ușurată, pe atât de nemulțumită este fiica pacientei, care începe să vorbească tot mai repede.

— Păi și eu ce să fac cu ea acasă? Scaunul ni l-au dat în spital când am intrat, că am adus-o pe brațe. Așa am găsit-o. Ce să fac eu cu ea?

Din buzunarul Doctorului se aude tango-ul vibrat al telefonului, dar își ia timp să se uite peste ochelari la femeie, cu un zâmbet ironic.

— Bine atunci că v-ați nimerit să fiți în țară acum și vă puteți ocupa de ea. Alo? Da, Mirela, fă-i ieșirea și o semnez când urc. Auzi, trimite o infirmieră până jos la cabinet cu un Captopril, am o tensiune mare aici. Mersi.

— Domnu’ Doctor, dar măcar câteva zile, să-i faceți niște analize, să o mai vadă și cu celelalte. Sigur se poate rezolva cumva.

Glasul femeii devenea tot mai mieros, apropiindu-se încet de biroul Doctorului, cu un ochi la buzunarul lui de la halat și cu unul spre mine. Dar eu știu deja ce trebuie să fac în faza asta a negocierilor, așa că îmi bag capul în sertarul de jos, cotrobăind printre dosare. Sper să n-o interneze și să fi început rețeta aia degeaba.

— Doamnă dragă, stați liniștită ca să nu ne certăm. Înțelegeți că nu se poate. Luați loc lângă mama și vă explic ce facem.

Femeia se așază îmbufnată pe patul de consultații, lângă bătrână, plasându-i cam apăsat poșeta roasă înapoi în brațe. Și începem să scriem, și scriem… rețetă, trimiteri, investigații și scrisoarea medicală. Am depășit timpul cu douăzeci de minute.

După seria zgomotoasă de parafe și semnături apăsate, Doctorul își împinge ochelarii spre baza nasului și începe să explice rar și tare.

— Bunica, șalele o să treacă, v-am scris injecții pentru durere, aveți grijă să nu cădeți, să nu ridicați greutăți și o să fie bine. Baiul e inima, tensiunea e mare și inima nu bate cum trebuie, ăsta e pericol, așa că trebuie de acuma să luați zi de zi medicamentele de inimă. Dar în fiecare zi, nu după cum vă simțiți. În fiecare zi, tot timpul. Înțelegeți?

— Da, domnu’ doctor, sărut’mâna. Eu i-am zis că nu-i grav, așa e cu bătrânețile. Nu te supăra, mamă, că uite, bine că am venit. Dar să îi explicați vă rog la fată ce am de făcut, eu nu țiu minte.

Doctorul începe să înșire programul pentru următoarele săptămâni – analize, consultații, medicamente, injecții, control. Femeia oftează apăsat, înghesuie teancul de hârtii în geantă. Se ridică și o văd cum se schimbă la față – devine fâstâcită, zâmbitoare și parcă îmbujorată, apropiindu-se de Doctor. Deși ar trebui, nu pot să-mi iau ochii de la ea. Ciulesc urechile să aud ce are de șoptit așa important.

— V-aș mai ruga ceva, dacă se poate. Știți, eu nu am asigurare de România, și dacă tot sunt aici… mă doare și pe mine spatele, dar aici mai sus. Mă puteți vedea și pe mine acum? Plătesc, bineînțeles.

Ne uităm toți trei la ea câteva secunde. Doctorul răspunde rar și tare, lovind cu parafa ultima hârtie.

— Ba da, doamnă, cum să nu? Mergeți la fișier și reveniți cu bon de ordine.

#ioana serota

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *