Povestire scrisă de Ștefania Miclea, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Textul impresionează prin construcția subtilă. Povestea se adună din senzații pulverizate, detalii aparent banale – un clic, o privire, o replică aruncată –, care se sedimentează în microtensiuni, care prind și personaje din afară (bărbatul, femeia, copilul), care capătă contur și identitate prin aceste fragmente senzoriale. Narativ, textul crește din nimicuri tensionate, învăluite într-o umbră difuză de eșec, oboseală și vinovății difuze”.
Alina trage de volan și semnalizează în același timp, mișto, faci și tu ca toți ceilalți, își spune. S-a hotărât în ultimul moment să pună benzină. A reușit să vadă cu coada ochiului că nu e nimeni în spate, un reflex care s-a dovedit salvator în multe momente din astea, când e grăbită și cu mintea în toate părțile.
Toate pompele sunt ocupate, ba nu, fix în mijloc este un loc liber, chiar pe partea care trebuie, unde are rezervorul, urăște să facă plinul pe partea opusă, i se pare dovada supremă de lene și prostie combinate, deși s-ar putea să nu aibă dreptate, dar așa gândește.
Un idiot a parcat aproape pe mijlocul intervalului dintre pompe, nu e prima dată când dă peste din ăștia, așa că, fără milă, de ăștia nu trebuie să-ți fie milă, oprește și ea, cât mai aproape de mașina imbecilului. Ăștia cred că lumea le aparține, le-au lăsat-o părinții moștenire ori au cumpărat-o cu banii jos, cretinii dracului. Tocmai a blocat mânerul pompei, când aude „Sandule, tu nu vezi cum a parcat? Te-a lovit cumva?”
Se produce un scurtcircuit și rețeaua ei de neuroni nu mai funcționează.
Legătura cu realitatea se reia la un moment dat, când se aude spunându-i femeii „Aveți toți chef de scandal așa de dimineață?” pe un ton care o zgârie până în fundul gâtului, și se restabilește complet când vede că un bărbat într-o salopetă murdară filmează din mers, cu telefonul mobil ținut cu ambele mâini și cu un rânjet satisfăcut pe față. În timp ce întoarce capul, Alina mai vede cum un angajat al benzinăriei se apropie cu pași mari de ea, iar apoi ochii mari și parcă negri ai băiatului care stă lângă pompa vecină îi ocupă toată mintea.
Treptat, sunetele își reiau intensitatea obișnuită. Printre aburii subțiri care-i ies la intervale scurte din gura întredeschisă se strecoară primele raze ale soarelui.
Bărbatul pe care probabil îl cheamă Alexandru a terminat de alimentat, ea mai are puțin, încă nu a auzit acel clic care anunță că rezervorul e plin.
Astfel de sunete are și acasă. Cuptorul scoate unul după altul trei sunete rapide, ti-ti-ti/ti-ti-ti, pe care le tot repetă până când îl oprește sau îl mai programează o dată. Mașina de spălat țiuie prelung, dar doar de două ori, de parcă ar mai avea ceva de făcut, mai important decât să o anunțe că s-a terminat ciclul de spălare. La fel face și mașina de spălat vase, și-a luat abia de curând, soțul ei n-a fost de acord, așa că asta sună doar o dată și nici măcar atât de lung.
Probabil că ar fi continuat să spele vasele cu mâna, cum a făcut de când se știe, așa i-a spus și soțul ei pe un ton oarecum surprins și vag iritat, dacă soră-sa nu i-ar fi arătat că nu are nevoie de sertarul din stânga chiuvetei, ții două sticle și trei borcane, le pui altundeva, ai loc berechet în bucătăria asta, și nu i-ar fi trimis apoi linkul cu modelul pe care și-l luase și ea în urmă cu câteva luni. În ultimii ani, Alina s-a luat după ea, îi e mai ușor să facă schimbări dacă le vede la alții. Chiar dacă a fost mai mică cu aproape cinci ani, Andreea s-a aflat înaintea ei în multe privințe, multe neînsemnate, altele capitale, ca cea de azi.
Gata plinul, aude clicul, îl recunoaște așa cum le recunoaște și pe celelalte din afara casei – trântitul portierei, al porții de fier și apoi al ușii de la intrare. Atunci are timp destul să-și dea șorțul jos și să-și pună zâmbetul, acum n-are nici șorț, nici zâmbet.
Se uită la pompa ei, apoi la cealaltă, ochii băiatului sunt tot acolo, la fel de mari, acum e sigură că sunt negri. Bun, am pus benzină, nu aveam și asta în plan când am plecat de acasă, dar măcar așa nu mai trebuie să se oprească a doua zi în drum spre serviciu, îl duce întâi pe soțul ei și sunt mereu în întârziere. Trece pe lângă bărbat și soția lui, au aceeași înălțime, amândoi sunt îmbrăcați în trening, o pereche reușită.
La casă, face toate gesturile automat și abia când termină de plătit își dă seama că nu a auzit clicul portierelor.
― Să văd acuma cum o mutați, îi spune bărbatul, care o așteaptă încadrat de soție și băiat. Vedeți ce-ați făcut?
Vede, o dungă albă, lungă de-o palmă, ca trasă cu pensula, pe aripă.
― O mut, stați liniștit, îi răspunde Alina și vocea îi sună răgușit.
Azi s-a trezit mai devreme decât de obicei, a vrut să fie mai rea decât e de fapt și i-a reușit. Ceva mai puternic decât ea se joacă cu mintea ei. Îi sare țandăra din nimic, peste tot vede numai tâmpiți și lucruri care merg cum nu se poate mai prost. Nu-și mai aduce aminte cu cine s-a întâlnit și ce a vorbit cu o zi înainte, nici ce are de făcut în ziua următoare și totuși, zilele astea nu o să le uite niciodată. Se simte cumplit de obosită dimineața, iar seara îi e greu să adoarmă. Nopțile sunt o pendulare neîntreruptă între vise care o lasă scăldată în sudori reci și pe care nu și le poate aminti și stări de luciditate stranie în care e convinsă că s-a preschimbat într-o altă persoană care trăiește într-un cu totul alt timp. Un joc macabru în perfectă armonie cu viața ei, născocit parcă de cineva care o cunoaște mai bine decât oricine și acum vrea să-i arate și ei asta.
Se urcă liniștită la volan, a tremurat puțin doar la casierie, a văzut când a întins banii. Știe că se descurcă, simte mașina, n-are niciodată probleme cu parcarea. Oare ce i s-o fi întâmplat mai devreme, se întreabă acum, nu și-a dat seama că e atât de aproape de mașina cealaltă, n-a simțit absolut nimic, parcă i s-au defectat senzorii. Nici cei ai mașinii n-au avertizat-o.
Demarează aproape fără zgomot, e blândă cu comenzile, se desprinde cu un ușor zvâc.
― Ați simțit la roată, nu-i așa?
Alina dă din cap către bărbatul care filmează toată manevra, secondat de soție și de ochii mari ai fiului lor, și schimbă locul mașinii. Oprește motorul, dar abia apucă să se dea jos, că este întrebată dacă stă mult. Un individ într-o salopetă murdară, ăsta n-are mustață, constată Alina, a adus niște marfă. Mută iar mașina pe ultimul loc rămas liber în mica parcare, acum vede cât e de aglomerat, e plin de mașini și de oameni, de toate culorile și mărimile, și de toate soiurile.
― Vreau să încheiem o amiabilă, îi spune bărbatul. Mi-ați spart semnalizatorul de la oglindă.
Pune degetul pe spatele oglinzii și adaugă repede, ăsta e semnalizatorul. Ei i s-a făcut cald dintr-odată și simte cum, din coșul pieptului, urcă ceva ce amenință să îi astupe din nou urechile, dar inspiră adânc și-i trece. Parcă i-a spus ceva cel de la casierie, mai bine decât să vină poliția, e logic, așa că înclină să creadă că a auzit bine.
― Cum vreți dumneavoastră, îi răspunde.
― Soția a intrat înăuntru, că a început să plouă, explică soțul, deși nu i-a cerut nimeni.
Probabil are din nou dreptate, Alina nu și-a dat seama, niciodată nu a deranjat-o ploaia, iar dacă sunt câteva picături, nici nu le simte.
Soția revine. Au întins peste tot documentele, hârtii albe pe vopseaua albă din care Alina are acum puțin și pentru ea. Femeia scrie după dictare, iar soțul îi arată din când în când unde trebuie să noteze. Pune degetul pe locul exact, aici, și aici, portbagajul sună a gol. Unghiile bărbatului sunt foarte curate, lăsate poate puțin prea lungi. Alinei i s-a făcut deodată sete, când a plecat de acasă și-a zis că-și va face ceai la întoarcere, doar nu stă mult, omul i-a spus că o așteaptă cu totul pregătit, plătește și gata. Își umezește buzele și înghite puțina salivă care i se scurge pe interiorul obrajilor.
― Până vă completați dumneavoastră datele, mă duc până aici, la colț, îi anunță. Am ceva de luat, mă așteaptă. Nu plec nicăieri, aici e mașina.
Își ia poșeta de pe scaunul din dreapta și pleacă fără să mai aștepte răspuns. Când se întoarce, Sandu mai are doar de semnat și de pus data. Alina așază coroana de trandafiri albi în portbagaj și nu mai stă să se întrebe de ce nu a închis nici de data asta mașina când a plecat.
― Am nevoie de permis, de buletinul dumneavoastră, de talon și de asigurarea mașinii.
Totul e ordonat, ca la carte, cuvinte, unghii, acte, tunsori. Alina scoate actele din torpedou și i le dă teanc, apoi se întoarce la mașină să-și ia portofelul și ochelarii din poșeta care a ajuns, nu se știe cum, pe bancheta din spate.
Știe cum arată formularul, a completat o dată, în urmă cu câțiva ani, când a intrat unul în ea la semafor. În ziua aceea, ăla i-a luat fața și Alina s-a văzut nevoită să pună brusc frână. Poșeta i s-a răsturnat de pe scaun și tot ce era înăuntru s-a împrăștiat pe sub scaune. A accelerat cu gândul să se bage înaintea lui și să-l facă și pe el să frâneze sau să prindă culoarea galbenă și să-l lase pe cretinoid cu buza umflată, toți tâmpiții au ieșit azi pe stradă, dar apoi a pus frână în ultima clipă. Celălalt s-a prins prea târziu de mișcarea în plus cu care probabil că nu era nici el obișnuit.
Sora ei s-a necăjit atunci mai mult decât toți. Nu pentru pagubă, plătea asigurarea tipului, nici pentru scandalul de care Alina a avut parte acasă când soțul ei a văzut mașina turtită, conduci ca nebuna, odată ș-odată o să ți se înfunde, de data asta ai scăpat că ai dat peste unu’ mai smintit ca tine, nici măcar pentru ce i s-ar fi putut întâmpla surorii mai mari. Cel mai mult s-a întristat pentru răul care ar fi putut să se întâmple altora din vina Alinei. Gândește-te că ai fi ajuns acolo cu două secunde mai târziu și ar fi fost oameni pe trecerea aia de pietoni, i-a spus. I-ai fi nenorocit. Și pentru ce? Pentru că vrei să ajungi mai repede decât ceilalți, să ai mai mult decât ai nevoie, să faci mai mult decât e cazul. Ce câștigi? Nu câștigi nimic, în schimb pierzi cât nu-ți poți imagina vreodată. Nu-mi spune că n-ar fi fost din vina ta, a continuat Andreea. Știi că am dreptate. Gândește cu capul ăla deștept al tău, dar lasă și de la tine. Nu e așa de greu. Încearcă. Atâta mi-aș dori, să încerci. Să te porți un pic mai frumos. Numai un pic.
Are dreptate, atâta pot să fac, și-a spus atunci Alina, iar Andreea a auzit: Bine, soră-mea, facem să fie bine.
Alina ezită puțin, nu știe care e numărul poliței de asigurare, dar după ce bărbatul i-l arată punând degetul pe el, completează formularul fără să se mai oprească și aproape fără să clipească. Își încleștează maxilarul și ceva din tremuratul de mai devreme se vede în unele litere și cifre, dar nici poziția în care scrie nu e una comodă.
Hârtiile se adună, fiecare și le ia pe ale lui. Mașinile sunt parcate una lângă alta și așteaptă. Alina se întoarce de trei ori ca să răspundă la o întrebare, să confirme că următoarea săptămâna va fi în oraș și că e de acord. Își dă seama că a spus de câteva ori la rând „Cum vreți dumneavoastră”.
Picăturile nu au apucat să se transforme în ploaie așa că s-au oprit de tot. Nu e nevoie să dea drumul la ștergătoare, dar Alina le pornește oricum. Până își leagă centura și pornește motorul, Sandu o întreabă pe soție unde sunt cheile, soția întreabă „Adam, nu sunt la tine cheile?”, iar băiatul se uită la Alina peste capota mașinii albe.
Se asigură, semnalizează, iese din parcare și apasă puternic pedala de accelerație. O încearcă un sentiment nelămurit, între plăcut și deranjant, ceva între satisfacție și rușine, pe care nu știe să-l fi simțit înainte.
Se uită la ceasul de pe bord și mintea își reia vibrațiile. Mai are timp să pună niște haine la spălat și să le întindă înainte să plece spre cimitir.
Căldura unei mângâieri pe obrazul stâng o face să și-l lipească imediat de umărul ridicat. Simte aspreala țesăturii, se șterge la ochi cu mâneca și inspiră adânc.
A vrut, nu știe nici ea ce a vrut, ar fi trebuit să se țină de promisiune și să fie mai bună de acum încolo, dar nu i-a ieșit. O să mai încerce.
