Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 13 iulie 2025, la tema: „identificați unul dintre punctele slabe din punct de vedere narativ, cel pe care-l evitați cel mai des atunci când scrieți, conștient sau inconștient, și explorați-l într-o proză scurtă”.
Text editat de Eli Bădică.
Nu e o imagine spectaculoasă, e o stare mai mult. Valurile îmi gâdilă auzul și mă gândesc cum să fac să le păstrez sunetul nealterat de trecerea timpului.
— Ai și tu o țigară?
Vocea vine de undeva, din spate. Nu-i răspund. Se așază pe nisip, lângă mine.
Îl privesc cu coada ochiului și fumez în continuare.
— Ce chitroasă ești, gagico. Îmi arde buza după un fum.
Trag din țigară, mă întorc spre el și dau tot fumul afară, într-o expirație lungă, studiată.
Adulmecă aerul cu ochii închiși. Scot pachetul de țigări și bricheta ieftină, de plastic, din rucsac și i le întind, sperând că o să plece. Bani n-o să-i dau în caz că cere. Nici n-am așa mulți, dar îmi ajung până mâine, când plec.
— Păstrează-le, oricum voiam să mă las.
— Eu sunt Jaguaru’, întinde el mâna, și se dă încă o idee spre mine.
Mă uit la el cu atenție. Credeam că e mai bătrân, dar pielea de pe față este întinsă și se vede destul de puțin îmbătrânită sub barba neîngrijită. Are ochii verzi-căprui și părul lung, ras pe lateral și împletit parțial în codițe rasta. N-am chef de vorbă. Sper să plece dacă îl ignor.
— Dai și tu o bere? Mi s-a uscat gâtlejul.
— Nu ești tu Jaguaru’.
Hârșit, cu spiritul liber, așa mi se păruse adevăratul Jaguar, înghesuit pe o bucățică de trotuar și înconjurat de curioși și gură-cască. Habar n-aveam că era un fel de simbol al Vămii. Gazda îmi făcuse un fel de hartă a locurilor și îl menționase și pe el. Altfel, n-am stat să-l ascult cântând.
Râde, e un râs copilăresc, de puștan răsfățat, și trage și el un fum, pe care îl dă afară în rotocoale mici și albicioase. Nici nu cred că are treizeci de ani, dar vrea să pară mai bărbat.
— Deci ești vamaiotă. Sunt alt Jaguar, nu ăla de care zici tu. Jaguar de Berceni, știu, sună ca dracu’, deși, după două luni de Vamă, s-ar putea zice că sunt de-ai locului. Pe bune, chiar crezi că Vama are un singur Jaguar?
Sporovăiește în continuare și se uită la mine să vadă dacă-l urmăresc. La dracu’, dacă-i dau o bere, mă lasă în pace?
— Nu mă asculți deloc, oftează, stingându-și țigara într-un pahar de plastic aruncat pe plajă.
Se lasă pe spate, pe nisipul cald. S-a întunecat ușor de când sunt aici, dar lumea se plimbă încă pe plajă. Aud cum se sparg valurile de mal, continuu, exact ca un perpetuum mobile. Am așa o senzație că irosesc puținul timp care mi-a mai rămas de stat aici, încât mă răsucesc spre el.
— Ce vrei de la mine?
Se ridică, surprins, în cot.
— Ce vreau de la tine?
— Ai cerut o țigară, ți-am dat mai multe. Acum vrei o bere. Dacă-ți dau bani de-o bere, pleci?
Îmi face un semn hotărât din cap că nu.
— Bun, dacă miza ta e aia pe care o presupun eu, ți-ai ales-o greșit. Eu nu mi-o trag cu… animale sălbatice, roșesc instantaneu.
Zâmbește.
— Sincer vorbind, nu m-am gândit la asta. Dacă și-n Vamă vii setat pe ceva, aia nu mai e Vamă. Poate înțelegi ce vreau să spun.
În principiu are dreptate. Și eu am venit aici tot pentru libertatea aia de care am tot auzit, dar pe care n-am trăit-o niciodată, să simt cum mă izbește de pământ când încerc marea cu degetul. Îmi amintesc când editorul, pe care de altfel îl și cunoșteam puțin, îmi spusese la telefon: Sanda, îmi pare rău, dar romanul tău n-are miză. Cum să n-aibă? l-am întrebat contrariată, explicându-i despre ce e vorba. M-a lăsat să vorbesc până am realizat că e cazul să închei cu pledoaria. Atunci, poftim, găsește-ți altă miză, mai puternică, mai evidentă. Scrii bine, să știi, doar că nu ți-e clar ce vrei să faci cu protagonista. Am fost tare dezamăgită sau, mai corect spus, eram deja dezamăgită de viața mea înainte de a mă dezamăgi și asta.
Când am ajuns acasă în ziua aia, Traian era deja la televizor, cu o bere în față. Ca întotdeauna, în chiuvetă mă așteptau vasele murdare, ca întotdeauna, le-am spălat, înjurând printre dinți. Când am terminat, m-am șters pe mâini și m-am dus la el. Avea punga cu chipsuri pe burtă, telecomanda în mână și stătea pe canapea, cu picioarele sprijinite pe blatul din sticlă al măsuței, atent la meciul de la televizor. I-am închis televizorul și am pus telecomanda pe masă.
— Aș vrea să-mi răspunzi la o întrebare. De ce stai cu mine? De ce stai de nouă ani cu mine și nu mă ceri de nevastă, nu vrei și tu un copil?
A mijit ochii la mine, crezând că glumesc.
— Pentru că te iubesc? a tatonat el, convins că a dat răspunsul potrivit. Ne grăbim cumva?
Mă abțineam din răsputeri să nu plâng. N-a venit imediat în dormitor după mine, ci după ce s-a terminat meciul, crezând că aveam o zi proastă și că era mai bine dacă mă lasă să mă liniștesc. A doua zi s-a dus la pescuit, tocmai bine să-mi iau lucrurile și să mă mut în garsoniera mea goală, de la etajul zece, din capătul celălalt al Bucureștiului. Așa am încheiat definitiv, dintr-un foc, o relație fără viitor, o carte fără miză și, pe deasupra, copilașii mei, care și-au luat zborul spre clasa a cincea, m-au lăsat cu un gol la fel de mare în suflet.
Tipul mă atinge ușor pe genunchi. Ridic privirea spre el.
— Băi, chiar ești mișto. Nu dai totuși o bere?
Dă-o dracului de miză. Îi fac semn din cap că da.
— Și ceva de haleală, Panteră Roz? plusează el.
Amuzant tipul. Face aluzie la bluza mea fucsia și la sandalele roz, dar îmi place asocierea.
— Știu eu un loc unde se mănâncă ieftin. Adică mai ieftin.
— Fie, dau și de haleală, cedez eu.
Mâncăm cele mai bune hamsii pe care le-am mâncat vreodată. Crocante la exterior, moi la interior. Nu vorbim nimic despre noi, dar îmi ține o lecție despre peștii pe care îi poți găsi la Cherhana.
— Dai o țigară? îl întreb după ce termin halba de bere parcă prea mică pentru setea pe care o am, cu gândul la pachetul meu de țigări care și-a schimbat proprietarul.
— Dau, doar și tu ai făcut cinste.
— Pe mal?
— Pe mal. Nu aici, hai mai departe, e mai puțină lumină și se văd mai bine stelele. E testat de mine.
Mă uit neîncrezătoare la el.
— N-am niciun alt gând, Pantero, ridică mâinile ca și cum l-aș fi pus la zid. Ai fost prea mișto cu mine ca să nu-ți arăt partea mea de cer înstelat.
Plecăm pe mal, înspre granița cu bulgarii, unul lângă celălalt, ca două persoane care se cunosc bine. E ușor mai înalt decât mine și cred că mult mai tânăr. E și foarte atent, ferindu-mă la timp de un copilaș pe o tricicletă.
Grupurile de oameni se răresc, până rămân ici-colo doar perechi înghițite de întuneric. Rămâne în urmă un mix rock de la boxele barului de pe plajă, rămân și luminile, multe, și mirosul de grătar.
Drumul se îngustează, iar de la borna cu kilometrul zero pașii ne duc pe o alee pietonală până la un teren gol, cu o plăcuță pe care scrie Proprietate privată. Din loc în loc, câte un felinar luminează gălbui drumul care se pierde undeva în noapte. În depărtare se vede o rulotă și un cuplu care stă afară, pe scaune, la o măsuță pliantă. Vântul aduce din când în când frânturi dintr-o melodie country. Și în casa de lângă noi cineva fumează la etaj și e aprins televizorul la parter. Marea se aude puțin mai jos, deduc cumva că zona în care ne aflăm e mai ridicată.
Jaguaru’ mă atinge pe umăr.
— Nu-i așa că e scary?
Chiar e. În curte e o rulotă, doar atât zăresc prin iarba cam până la nivelul genunchiului, care pare uscată.
— Pantero, te-aș invita în casa mea, dar simt că ți-e frică de mine. Așteaptă-mă aici sau vino după mine, cum vrei tu. Iau o pătură și mergem pe mal.
Rulota pare veche, cu vopsea mătuită – sau poate doar iluminatul stradal o face să pară așa. Aprinde lumina în interior și lasă ușa deschisă, iar curiozitatea îmi întrece frica. Nu am văzut niciodată un interior de rulotă. Mă aștept la lucruri multe, vase nespălate, sticle de băutură goale. Urc scările și am surpriza să văd un loc curat: dacă n-ar fi fost obiectele personale, ziceai că e nelocuit. Jaguaru’ tocmai scosese o pătură cadrilată dintr-un dulăpior suspendat. Pe măsuța îngustă trona un monitor și, în fața lui, închis, un laptop. Un aparat de fotografiat zăcea pe un alt raft, înghesuit între câteva cărți. Patul era făcut, iar lenjeria albastru-marin stătea bine întinsă. Jaguaru’ îmi vede privirea uimită și simte că trebuie să-mi explice:
— Tata a fost ofițer. Am încasat-o destul până mi-a intrat în sânge să fiu ordonat.
Iau o carte și mă uit la titlu. Ceva cu C++.
— Scriu cod, continuă el. Am lucrat câțiva ani buni în Boston, ăla din Marea Britanie, nu ăla din State, și m-am săturat până peste cap de englezi și de vreme urâtă. Sunt freelancer și asta e casa mea de la mare, face un gest larg cu mâinile. Am de toate după cum vezi, dar câteodată ți se urăște de atâta singurătate, iar dintr-o țigară și o bere n-a sărăcit nimeni.
Ridic din umeri. Nici el nu e cum credeam eu, nici eu nu sunt cum mă văzuse el la masă – o corporatistă în burnout. L-am lăsat să creadă asta; până la urmă, nici numele nu mi-l știe, dar nici nu contează.
Deschide frigiderul.
— Ciocolată belgiană, ciocolată Dubai, cu 95% cacao, cu zmeură, cu portocale? Și mai am.
Râd și-i fac semn că nu vreau. El ia totuși două batoane proteice și le bagă în buzunar.
— Bere nefiltrată, brună, blondă? Am la rece doar câte una din fiecare.
Mi-e indiferent, așa că ia două beri, pături și două hanorace din cuier, închide rulota și, ajutându-ne de lanterna telefonului, coborâm spre plajă pe niște scări de lemn, pe alocuri șubrede. Nu suntem singuri, dar ceilalți sunt destul de departe, încât să avem impresia că plaja e a noastră. A noastră și a celor doi câini maidanezi care apar de nicăieri și se tolănesc lângă el.
Nu vorbim nimic. Îmi place jocul ăsta. Câteodată nu rezistă, sparge tăcerea și mai zice câte ceva, dar nu-i răspund și mă simt bine așa. Bem berea și ne întindem pe pătură, unul lângă celălalt, cu ochii pe cer. Nici nu-mi trebuie mai mult, e perfect așa. Din când în când, ecranul telefonului mi se albăstrește. De fiecare dată îl las să sune pe modul silențios. Am peste o sută de apeluri de la el. La un moment dat, Jaguaru’ mă întreabă de ce nu răspund. N-am de gând să-i dau explicații. La următorul apel tot el conchide:
— Ai fi putut să-i blochezi numărul. Înseamnă că încă îți pasă.
Înseamnă că încă îmi pasă. Înseamnă că încă îmi mai pasă? Trebuie să mă gândesc bine la asta. Mă trezesc spre dimineață înțepenită de frig, dar exact când trebuie. O linie subțire, galben-roșiatică, desparte orizontul în două. Mă ridic în fund, cu genunchii la gură. E răcoare. Jaguaru’ doarme cu fața întoarsă spre mine, cu gluga hanoracului pe cap. Câinii sunt făcuți covrig, lipiți de spatele lui. Un bărbat aleargă pe plajă, în depărtare.
Privesc în liniște cum soarele se ivește din mare și se înalță încet la orizont. E divin. Vântul flutură frunzișul tufelor din spatele nostru. Rămân cu sunetul valurilor care se izbesc liniștit de mal. Am toate motivele să devin nostalgică, dar n-o s-o fac. A cam sosit vremea s-o iau din loc. Am un nou apel de la el. Au mai fost și altele pe parcursul nopții. Nu poate să doarmă, deși, în mod obișnuit, nu se trezește niciodată la ora asta. Din nou e egoist, se gândește numai la binele lui. Nu vreau să fiu slabă și să mă întorc la el, am mai făcut-o de două ori și degeaba, nimic nu s-a schimbat.
Sunt sigură că o să mai rumeg ceva timp la întâlnirea de acum. În definitiv, asta-i Vama, abia acum înțeleg niște lucruri. Îmi vine să râd. Am maxilarele încleștate de atâta încordare. Îi blochez numărul de telefon. În sfârșit simt că aleg ceva cu adevărat. Neîmplinirile n-o să-mi supureze la nesfârșit, iar cicatricile îmi vor tăbăci sufletul pentru mai departe.
