MONȘTRI

Povestire scrisă de Elena Ștefan, aleasă de Remus Boldea la Creative Writing Sundays, pe 21 septembrie 2025, la tema: „o povestire despre prietenie”.

 

A fost visul soră-mii, ea a cerut adunare generală de bloc, și toată lumea a executat. Fetele s-au oprit, pe loc, din stând-în-mâini-cădere-n pod. Peticele de iarbă teșită din fața scărilor noastre au răgaz să se regenereze, câtă vreme coloanele noastre lombare vor înceta să se izbească de ele. Așa cum am bănuit, perspectiva de viitor pe care ne-o propune Adina e irezistibilă. Putem să fim Simona Amânar, sau putem să devenim luptătoare Sailor. Cu varianta unu n-are decât să rămână Larisa, care poate să-și ducă un călcâi la ceafă, fără s-o deranjeze că i se văd chiloții.

Votul democratic n-are nimic de-a face cu felul lipsit de politețuri în care văd copiii lumea, dar cel puțin sistemul nostru e eficient. Sor-mea stabilește că ea e Moon, din mai multe motive. Cel evident – părul ei lung și blond, până la fund. Dincolo de alte potriveli, ei i s-a arătat totul, în vis. Sailor Moon e personajul principal. Cea care salvează, pe rând, omenirea, regatul lunii, și cred că-n ultimele sezoane pe care le vom vedea, pe Italia Uno, salvează Întregul Univers.

Călina e Marte, o preoteasă șinto foarte înfiptă, pentru că părul ei lung e brunet, și pentru că e singura în stare să-i pună în genunchi pe proști și pe bătăuși. I-a spart capul lui Demirel, după ce i-a aterizat o talpă-platformă direct în față, și l-a izbit de zidul grunjos al casei scării. Mamele lor au coborât, în chimonouri de la ruși, și au făcut culoar printre noi, buluciți să lămurim dacă lui Demirel îi curge sânge. Călina râdea. Cel puțin pe cât merită sor-mea să fie Moon, ei i se cuvine Marte.

În continuare, ne adaptăm la neajunsurile fiecăreia dintre noi, cele care am rămas. Jupiter, orfana atletică și băiețoasă, îi revine lui Flori, deși ea nu-i sportivă, e doar înaltă, și e vecină cu noi. Venus cea frumoasă nu poate fi decât Geo, care are părul la fel de blond și de lung ca al soră-mii, însă e o fată fără ambiție. Noaptea, Geo poate că visează pisicuțele maidaneze din gurile de aerisire de la subsol, sau friganelele tăvălite în zahăr de maică-sa, și nu un plan de viitor măreț, pentru noi toate. Mercur, tocilara cu părul albastru și scurt, îmi revine mie, pentru că sunt mai mică decât ele. Doar ce-am intrat în clasa întâi, ele-n a patra, și prin urmare adun, fără drept la replică, resturile lor.

Adevăratele luptătoare trăiesc în Azabu-Jūban, cartierul din Tokyo, iar noi trăim la Cetatea Callatis, Mangalia. Fiecare și-a rezervat ruina ei, câte o piatră de înălțime potrivită. E locul în care ne transformăm. Ridicăm câte o mână în aer, odată cu zeci de mii de fete de pe Pământ, ca noi – o facem, fără dubiu, în sincron – în timp ce urlăm, fiecare, către planeta ei: creează-mă!. Urmează un dans ritualic compus din piruete pe loc și-o poză de final, genunchii lipiți în centrul unui X încordat (picioarele fetelor din anime-uri funcționează după alte legi decât cele ale micuțelor gimnaste amatoare) și bum!. Deși n-ai vedea cu ochiul liber, suntem posesoare de puteri nimicitoare, gata să înfruntăm orice demon, oricât de grotesc.

Facem rost de o recuzită elementară. Pixuri transformatoare găsim la librăria din centru, iar diademe obținem ușor, căci de cartoane colorate și ață elastică nu duce nimeni lipsă. Șosete lungi și albe avem, deja, și avem și fuste lambada, în locul celor de marinărițe. Odată echipate, din vârful pietrelor noastre, scanăm colțul nostru de cosmos. Orice bătaie de aripi mai greoaie, a vreunui pescăruș, capătă iz de rău augur, și ne găsește pregătite.

Când părăsim orbita, fetele sar, toate, de pe Marele Zid, punctul cel mai înalt al cetății, de doi metri. Zborul lor e splendid, și se încheie cu o aterizare în fandare, cu mâinile bine înfipte în pământ. Un scurt generic de final, glorios, pe care îl urmăresc cu ochii mei manga înecați în stele. Doar eu ocolesc până la nivelul cel mai jos al zidului, de unde, dacă mă las în fund, pot să ating pământul cu vârfurile adidașilor.

Minunata noastră lume nouă ar fi putea fi doar noastră, însă pentru cât timp? Fără ceilalți, toate lucrurile de care suntem în stare ar fi în zadar.

Mădălin, fratele mai mare al lui Geo, care dă ture de cetate pe BMX-ul lui alb, ar fi fericit să afle că Prințul Endymion, din regatul lunar, s-a reîncarnat pe Pământ tocmai în el. Trăiește, aici, o poveste de dragoste cu Usagi Tsukino (sor-mea), și cred că toate astea sunt, de fapt, adevărate, doar că Adina refuză să admită că a visat și partea asta.

În primul sezon al seriei animate, o armată de monștri— yōma s-au infiltrat pe Pământ, unde au luat chipul și asemănarea oamenilor. Însă orașul nostru stațiune e mic, iar când se termină vara, intră de tot la apă. Ne-am mulțumi și cu un singur demon. Atâta tot că nu-l găsim.

Casting-ul la care iau parte, involuntar, cei cu potențial, e mai problematic decât anticipăm. Cel mai apropiat de răul pe care ni-l dorim e Luci, de la scara vecină. Nimeni nu știe precis când a început Luci să fugă în spatele blocului, la tomberoane, când ne adunăm pe afară. Acolo, presupun că se freacă la ochi până îi dau lacrimile, pentru că apoi revine printre noi cu albul lor injectat, și-un mers turbat. În vreme ce fetele sar elasticul și băieții trag cornete, Luci se retrage, nu departe de noi, și știm că s-a transformat în Lup, pentru că așa ne-a zis el. Rămâne la distanță, mâncat de viu de instinctele lui animalice, temător, probabil, că ar putea să ne rănească. Însă Luci pare să fie captiv în propria lui poveste, și metamorfoza lui ne stingherește, mai degrabă, decât să ne întărâte.

Yōma al nostru își face apariția tot la cetate – cum nu se poate mai convenabil.

Forțele Întunericului ni l-au trimis întruchipat într-un bătrân cu baston, cu pielea arsă și plină de cratere mici, ca după vărsat de vânt. E îmbrăcat în hainele oricărui bunic de-ai noștri, maro și bej, prea groase pentru sfârșitul verii. Își face apariția ritualic, la ora prânzului, tot timpul singur, fără măcar o carte sau un ziar la el. Își croiește drum prin stânga izvorului, pe unde drumul urcă lin spre Marele Zid, unde se așază și privește cu orele spre orizont, marcat de un deget de mare. Din buzunarele pantalonilor îi cad, mereu, bomboane mici și colorate. Le colectăm serile, după ce el pleacă și noi ieșim din ascunzători. Sfiala ne trece repede. Începem să ne arătăm capetele de după pietre de cum își face Moșul apariția la Zid, ca niște pui de pisică, ademeniți de foșnetul unui plic umed.

Poate felul în care a ținut-o în brațe pe Geo și a mângâiat-o pe păr, ori poate vorbirea lui, cam în dodii, sau numele pe care ni le-a reținut cu prea mult elan, au făcut-o pe Adina să aibă revelația. Moșul e trimisul, bomboanele, unealta – prin ele ne fură energia pură, de copii, și noi, victimele perfecte. Adina ne arată, încă o dată, un pas mai departe, și ne zbârlim de bucurie că totul se leagă.

De-acum, când Moșul își ia poziția de veghe, sor-mea dă semnalul și noi ridicăm pixurile în aer. Odată transformate, înaintăm, soldățește, spre Marele Zid, unde facem semicerc în jurul lui. Dacă până aici, păstrăm aparența unor fete normale, lucrurile sunt pe cale să se schimbe.

Urmează să ne testăm puterile, iar ordinea atacului e stabilită în avans. Și în privința asta am de suferit. Dacă eu inițiez, e pentru că rolul meu e nesemnificativ. Și eu îmi încrucișez mâinile la piept, cu o privire necruțătoare, și-apoi le eliberez în aer cu zvâc, însă tot ce reușesc să produc sunt niște bule de săpun. Atât de banală e puterea mea, încât sunt singura capabilă să și-o materializeze într-un accesoriu lumesc, pe care-l găsești la orice tarabă: micuțele tuburi colorate, cu săpun lichid, cu un inel de plastic prins de capac. Produc ceață. Ceva care îl derutează pe adversar, și le câștigă timp celorlalte luptătoare. În anime-ul care i-a inspirat soră-mii visul, demonii o întreabă adesea pe Sailor Mercur: Asta e tot ce poți să faci?

Sunt a cincea roată la căruță, însă trebuie să mă mulțumesc cu fericirea asta amară, pentru că măcar le-am lăsat pe fetele de vârsta mea pe păturile lor drăguțe și colorate, pe care țopăie, în tandem, păpuși Barbie și Cindy.

După mine intră Marte, cu sfere de foc și talismane ofuda. Marte ar putea să exorcizeze singură demonul, însă alege doar să îl paralizeze. După ea vine Jupiter, care împroșcă fulgere ramificate din buricele degetelor, și-apoi Venus, cu fascicule luminoase. La final intervine sor-mea, finisher-ul. Își aruncă diadema ca pe un frisbee, care de obicei îi pică, Moșului, în frunte sau între ochi, și asta e faza decisivă a atacului.

Îl distrugem în felul ăsta zilnic, pe bătrân, iar el ne privește, distrat, bucuros că-i ținem companie. Continuă să ne aducă bomboanele acelea chimice, pe care le sfărâmăm cu sălbăticie, sub talpă, ca pe niște gândaci, pe la spatele lui.

De data asta, însă, maică-sa a pedepsit-o iar pe Călina, și n-are voie să iasă de sub vizorul ramelor ei groase, de la geam. Nu are voie să traverseze nici până la noi, care jucăm Cuci. De ceva vreme, ne privește cu interes, rezemată de zidul blocului, cu un ziar sul, la subraț. Călina citește tot timpul ziarele lui taică-su, de parcă ar căuta ceva anume, nimeni nu știe ce, iar știrea întârzie să apară. Asta n-o oprește s-o facă pe deșteapta și să ne dea tot felul de informații ale zilei: cine s-a înecat și-n ce stațiune, sau la ce oră va debarca Zeul Neptun, de Ziua Marinei.

Noi putem să îi întoarcem privirea Călinei mult și bine, însă doar când o bagă de seamă Adina, îi face semn. Sor-mea traversează și acum stau amândouă aplecate deasupra ziarului deschis, în timp ce eu îmi iau o minge în burtă și sunt scoasă pe margine. Când sor-mea revine, îi spune ceva la ureche lui Flori. Flori îi zice lui Geo. Eu mă duc după Geo, care are gura cea mai mare dintre toate, și-o rog să-mi zică și mie. Geo face fața aia a ei exasperată.

— Știi ce-i ăla pedofil?

Au făcut treaba asta cu mine și altădată, întâi cu „ciclu” – am zis, nu știu de ce, că e o sală de tribunal enormă, apoi cu „ virgină”, am zis de păduri, și-acum au revenit în forță, să mă reașeze în ceață. Mă oftic și plec la scara mea, unde aștept în zadar să vină careva să mă implore să mă întorc.

Pedeapsa Călinei expiră a doua zi, așa că revenim la cetate. Fetele și-au luat, toate, niște mutre grave, iar eu nu știu decât că e o zi mare, cum sunt cele de la finalul câte unui sezon.

La ora prânzului, Moșul își face apariția. Urcă în ritmul lui de țestoasă, ocolind prin stânga izvorului, și se așază, ca de fiecare dată, pe muchia Marelui Zid. Flori face ochii mari, sor-mea duce un deget la gură, și fiecare își ia poziția. Fetele au înghețat, însă, niciuna nu-și ridică pixul în aer. Eu știu doar că un lucru grav e pe cale să se întâmple. Mă aștept să se transforme, în sfârșit, în demonul cu orbitele goale și gâtul capabil să se răsucească la 360 de grade.

La dracu’ cu săpunul, cu ceața, îmi umflu coastele cu un curaj al altcuiva, și-o iau la fugă spre creatura bej, greoaie și inertă. Mâinile mele zvâcnesc, și e mai simplu decât mă așteptam să îl urnesc pe Moș. E mult mai simplu și decât îmi doream, pentru că îl văd, acum, prăvălindu-se la poalele Marelui Zid, unde aterizează cu fața-n pământ, împrăștiat ca o stea de mare. Când mă întorc spre fete, Flori are picioarele în X, și-un fir de urină i se prelinge pe coapse.

*

La unșpe noaptea, termometrul arată tot 39, și maică-mea țâțâie iar, când iese din cameră. Sor-mea face o rugăciune interminabilă, sub cearșaful pe care l-am udat. Eu mă întreb ce îi rezervă Iadul unui copil, și câți vom fi, de fapt, acolo. Ca Usagi, care ar alege să se întoarcă la viața ei de adolescentă amatoare de jocuri video și gogoși, tot ce îmi doresc și eu e să mă trezesc văduvită de puterea săpunului, dar mai ales de forța mea brută. Să aflu că Monstrul n-a existat, și-n nici un caz fața lui nu zace încă în pământ, cu bucăți minuscule care au ajuns, deja, în gușele râmelor.

N-o văd pe niciuna dintre fete în fața blocului când sor-mea mă târăște după ea, a doua zi, pe drumul dintre sanatoriul balnear și stadion, pe lângă tarabe, până la cetate. Dogoresc și mi-e frig. Sunt patru anotimpuri într-unul, și dacă nu m-ar ține Adina strâns de încheietură, aș putea să-mi iau zborul.

Primul lucru pe care îl văd e BMX-ul lui Mădălin. Albul lui strălucește, ca atins de un fascicul luminos, declanșat de Geo. Abia apoi îi văd pe el și pe Moș, în cârje, sprijinit de el.

Sor-mea îmi dă drumul la încheietură, care se topește pe loc. În punctul ăsta al episodului, o luptătoare Sailor ar face pe dos. S-ar încorda toată, și-ar strânge pumnii. L-ar apăra pe Mădălin. Însă din fericire, noi suntem niște fete normale.