Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Remus Boldea la Creative Writing Sundays, pe 21 septembrie 2025, la tema: „o povestire despre prietenie”.
Am închis laptopul la 20:03 și am mers la Maria, lipsit de speranță, să-i propun să ieșim la plimbare.
— Mai am 5000 de pași de făcut și aș prefera să îi fac acum, cât mai e lumină.
— Sigur. Îmi iau trotineta și poți să alergi după mine.
Eram pregătit să o mituiesc cu o înghețată ca să închidă televizorul, dar nu a fost cazul. În câteva minute ne îndreptam spre parc, eu cu adidașii mei curcubeu și ea cu trotineta.
După nici 2000 de pași mi-a zis că a obosit și ar vrea să se oprească la locul mare de joacă.
— Sigur, dar eu o să continui să-mi fac pașii. Dau ture pe aici, dacă e ceva mă aștepți la troti și te văd eu.
După cinci minute am văzut-o așteptându-mă, dând din picior.
— Un băiețel, Alex, mi-a vorbit urât și mi-a arătat degetul.
— Nu e frumos din partea lui. Ce înseamnă „urât”?
— Mi-a zis că mă mișc ca o capră fără creier, că sunt fată și nici nu știu să fac Lego și că miros ca o balegă de vacă plouată.
— Chiar e urât. Și tu ce ai făcut? Sper că ai plecat și că ai mers să te joci în altă parte.
— Nu. I-am zis că el e o balegă, că nici nu știe să facă adunări peste ordin și că nu-l invit la ziua mea.
Am confirmat că nu vrea să vin cu ea și că se descurcă. M-a întrebat câți pași mai am de făcut și mi-a urat spor.
După ce am trecut de pragul de 15.000, m-am pus pe una dintre băncile de lângă toboganul în jurul căruia alerga Maria după băiețelul cu pricina și alți câțiva copii. M-a văzut doar după câteva minute și a venit să-mi ceară apă.
— Gata, v-ați împrietenit? Nu îți mai vorbește urât?
— Dar am fost prieteni de la început! Tot mă face „vacă neisprăvită cu capul de WC”, dar eu nu îi mai răspund. Îi spun doar „bine că ești tu deștept”, că știu de la tine că asta nu e o jignire. În plus, nici nu mi-a mai arătat degetul. Cred că s-a plictisit și el.
— Maria, chiar nu e ok să îți vorbească așa. Ne putem muta la alt loc de joacă sau să mergi tu în altă parte, văd că la corabie sunt locuri libere.
— Nu, sunt ok. Oricum știu că dacă băieții se poartă urât înseamnă că te plac.
Nu am apucat să o contrazic că a plecat la o repriză de „sticluța cu otravă”.
Era înainte de eclipsă când am cunoscut-o: am devenit cei mai buni prieteni, am fost măgar, ne-am împăcat și apoi nu ne-am mai văzut niciodată. Asta înseamnă cel puțin 26 de ani în urmă, dar tot o țin minte pe Miruna, fata blondă din Vâlcea, care era cu un cap mai mare ca mine.
Am observat-o din prima zi. Avea mereu o carte cu ea. Când ceilalți copii se jucau, noi stăteam pe bănci diferite și citeam. Din păcate, deși eram într-o tabără pe care o câștigasem de la bibliotecă, mama nu m-a lăsat să-mi iau nicio altă carte în plus față de cea pe care o citeam. O carte a lui Jules Verne despre eclipsă. Problema era că mai aveam doar puțin din ea și eram pus în situația de a o face să dureze cât mai mult.
În fiecare seară era organizată o discotecă pe terenul de sport. În prima seară am fost și eu, de curiozitate, zicându-mi că ce poate fi atât de rău. Spre surprinderea mea, de data asta nu eram singurul retras pe margine: mai erau și alți copii, majoritatea băieți. Dar fata blondă era în mijlocul terenului, dansând plină de pasiune. Am rezistat câteva melodii și m-am dus în cameră.
A doua zi nu am mai rezistat și mi-am terminat cartea. Nici ea nu părea că mai are mult.
Îmbrăcată într-o rochie mov, a venit în a treia seară în camera mea, când toți ceilalți colegi erau deja la discotecă, și mi-a lăsat cartea pe care o terminase.
— Dacă tot nu vii nici în seara asta, măcar să ai ce să faci. Dar să știi că nu e Jules Verne. E mult mai grea; om de la sora mea care e la liceu.
— Am mai citit cărți de liceu, m-am dat eu erou.
— Ok.
În următoarea zi ne-am pus pe aceeași bancă și am vorbit despre carte. Tunelul, de Sábato. Citisem cam jumătate până să vină la culcare colegii de cameră. În seara aceea de tabără am renunțat la Jules Verne și mi-am dat seama că uneori nu poți înțelege totul.
— Încă aștept să apară tunelul.
— O să-l vezi la un moment da, mi-a răspuns zâmbind.
— Și nu-mi place că nu se întâmplă nimic. E un ciudat.
— Și noi nu suntem?
— Avem o scuză. Ceilalți sunt așa limitați, nu ai avea ce să vorbești cu ei. Și e atât de paranoic, și se crede așa genial că pictează altfel.
— Ți-am zis că nu e Jules Verne. Măcar îți place?
— Aș vrea să înțeleg mai bine ce vrea să zică autorul. La cartea mea era simplu, am aflat cum se vede o eclipsă din toate colțurile lumii.
— Hai, termin-o și vezi până la final. Aștept să mi-o aduci mâine seară, la discotecă, că în timpul zilei fetele au drumeția voastră de marți și nu aș vrea să am grijă de ea la focul de tabără.
Ani de zile, până când nu mi-am făcut curaj prin facultate să o recitesc, eram convins că personajul principal, în timpul unei călătorii cu trenul, vede o femeie care întinde hainele la uscat și își dă seama că, dacă trenul ar fi plecat la timp și nu cu cinci minute întârziere, nu ar fi văzut-o niciodată. Și din asta a tras concluzia – și eu după el, ani de zile – că unele lucruri depind de orice altceva mai puțin de tine și că trebuie să le tratăm ca atare.
În mintea mea de atunci, asta s-a transformat într-un exces de furie în ultima seară, când, la invitația ei, am mers și eu la discotecă.
Mi-am luat cămașa în carouri pe care mama mi-a pus-o în geantă, deși i-am zis că nu am unde să o port, și am luat cartea care m-a făcut să mă întreb ce vrea autorul să zică. Mă întrebam dacă să o pun în caietul de lecturi de peste vacanță sau nu.
Când am ajuns ea era în aceeași rochie ca în urmă cu două seri, tot în mijlocul ringului, dansând pe un blues cu un băiat la fel de înalt ca ea. Nu-mi explic ce a fost în capul meu atunci, dar m-am dus la ei, am tras-o de mâna pe care o avea pe spatele lui și i-am dat cartea, țipând:
— Mi-ai dat cartea doar să îți bați joc de mine, să îmi arăți cât de ciudat sunt, că stau singur. Dar și tu stai singură! Nici măcar nu apare un TUNEL!
Am plecat aproape alergând înapoi spre cameră, convins că toți se uită la mine și sperând că ea o să vină după mine. Nu s-a întâmplat asta. După o oră mi-am luat tricoul meu preferat cu Einstein și mi-am zis că nu ar trebui să o las să-mi strice seara. Voiam să văd cum arată un foc de tabără. Până atunci, tot ce văzusem ca foc în câmp era când tăiau porcul la bunica la țară sau când mergeam la strâns cartofi și cineva punea la copt pe marginea ogorului.
După ce am stat câteva minute uitându-mă fix la foc, am simțit mirosul de fum în haine și am auzit râsetele celorlalți. Mă simțeam străin, parcă nu eram de acolo. Atunci am văzut-o. Se așezase la câțiva pași mai încolo.
— Ți-ai pus focul de tabără pe lista de lecturi? m-a întrebat, fără să se uite direct la mine.
Am zâmbit, puțin rușinat de ce se întâmplase înainte.
— Nu, dar poate scriu despre el.
S-a întors spre mine cu o expresie serioasă.
— Dacă scrii, să nu mă faci să par nesuferită.
— Promit. Oricum nici nu știu cum te cheamă.
A râs scurt și a întins mâna:
— Miruna.
— Andrei, și am dat mâna cu ea, stingher.
Din acel moment n-am mai vorbit despre Tunelul sau despre Jules Verne. Am vorbit despre câini, despre cum e la Vâlcea versus în micul meu orășel, despre dulciurile preferate și ce-o să facem când o să fim mari. Eu eram încă in perioada de astronaut, ea voia să fie medic.
Focul trosnea lângă noi și, pentru prima dată în tabără, nu mă mai simțeam singur.
A doua zi, la plecare, nu am schimbat adrese sau numere de telefon. Doar un „Ne vedem cândva” spus cu jumătate de voce.
S-a făcut ora 10 și erau singurii copii rămași în tot parcul. Din când în când, unul dintre băieți propunea câte un joc și Maria tot refuza până ajungeau la încă o repriză de-a „v-ați ascunselea”. După una dintre ele, au lăsat-o să aștepte zece minute, în timp ce ei se alergau prin restul parcului. Când s-a prins și ea de situație, a venit furioasă spre mine, dar s-a dus la adulții de pe banca de lângă, pe care nu-i observasem până atunci.
— Mă scuzați, dumneavoastră sunteți mama lui Alex?
— Da. S-a întâmplat ceva?
— Să știți că vorbește urât și mi-a arătat degetul mijlociu.
— Maria, hai la mine!
S-a întors spre mine și a venit știind că a făcut ceva greșit.
— Ce? Chiar vorbește urât și mi-a arătat semne urâte.
— Știu, dar a făcut asta de la început și nu ai vrut să plecăm, ai vrut să te joci cu el.
— Da, dar acum nu mai vor să facă ce vreau eu.
— Și de asta să-l pârăști? Du-te și cere-i scuze mamei lui.
— De ce? Nu vreau!
Și s-a dus să alerge și ea în jurul toboganelor.
M-am dus eu în locul ei către părinte, căreia îi vedeam doar umbrele de la felinarele de deasupra. Când m-am apropiat s-a întors spre mine și am tresărit. Deși au trecut 26 de ani era destul de clar fata blondă. Sunt convins că m-a recunoscut și ea dar doar a apucat să zâmbească pentru că a venit Maria înapoi alergând.
— Gata, hai să mergem! L-am chemat la ziua mea și a zis că o să vină.
— Dar stai să văd unde trimit invitația
— Nu trebuie! I-am zis eu și dacă e important o să țină minte, a zis trăgându-ma de tricou spre trotinetă.
