Povestire scrisă de Ștefania Miclea, aleasă de George Bonea la Creative Writing Sundays, pe 2 noiembrie 2025, la tema: „Violență. Poate să fie de orice fel, doar violență (violentă?) să fie.”
O burtă plină înseamnă o minte liniștită, iar o minte liniștită înseamnă că e un moment bun să aduc vorba despre ce s-a întâmplat atunci, se gândește fata. Mama ei tocmai pune friptura pe masă. E numai bine. N-o să se enerveze niciunul.
Sper, își spune ea după câteva clipe.
De mult n-au mai fost toți patru împreună. Ea cu fratele ei nu se prea nimeresc deodată acasă în timpul vacanțelor. El e în ultimul an la sport și are cu totul alte planuri decât o boboacă de la litere. Tatăl e mereu în câte o delegație, urmează să plece mâine, de regulă lipsește mai bine de o săptămână, iar mama, ei bine, mama e tot timpul acasă, un fel de punct fix sau mai bine zis un ax în jurul căruia se învârt cu toții.
La masă nu prea vorbesc de obicei, de fapt în general nu-și prea vorbesc, așa că fetei îi vine de două ori mai greu să deschidă gura. Ba chiar de trei ori, de o sută de ori mai greu, pentru că de data asta nu urmează să fie vorba despre vreme sau vecini, ci despre tata. El e tata pentru toți, până și mama îi spune tot tata, s-a obișnuit de când erau copiii mici și așa a rămas. Lui nu pare să-i pese sau îi face plăcere, cu el nu știi niciodată.
Friptura e delicioasă, mama știe că dragostea trece prin stomac, adică bărbatul așa zice, pe femeie nu a întrebat-o nimeni ce părere are.
Fata e atentă, așteaptă ca toată lumea să termine de mâncat, dar să nu apuce să se ridice de la masă. Așa i-a zis psihologa, să caute un moment în care părinții sunt relaxați, se simt bine și pot asimila ce li se spune. Mă rog, i-a zis și că ar fi bine ca discuția să nu se poarte în timpul mesei, dar fata nu se poate gândi la un moment mai bun.
Trebuie să le vorbească despre ce s-a întâmplat, e prea grav, a păstrat tăcerea atâta timp, nu poate lăsa lucrurile așa cum sunt, uite cum au dospit și s-au schimonosit în toți anii ăștia. Nu mai poate amâna, tata pleacă mâine, vacanța e pe terminate, ea o să se întoarcă acasă abia luna viitoare, o să stea nici două zile, nu e sigur că va fi toată lumea prezentă și tot așa. Nu mai știe dacă sunt gândurile ei sau vorbele doamnei psiholog.
Mai țin ei minte oare după-amiaza aceea când ea a vrut să iasă cu fetele în oraș, era înainte de Crăciun, și tata nu a lăsat-o? Nu pleci nicăieri, domnișoară, nu te prea văd că înveți, i-a spus el atunci. Nu faci nimic toată ziua, dar la umblat brambura ești prima. Asta ne mai lipsește acuma, să umbli noaptea pe străzi.
Erau cu toții acasă, ca acum. Mama trebăluia ceva prin bucătărie sau poate își bea cafeaua. Fratele ei venise de la un antrenament, stătea la masă, probabil mânca. Era și ea la masă, dar nu-și mai aduce aminte ce făcea. Tatăl stătea pe locul lui de lângă geam, întors într-o parte, și fuma, ca de obicei. Nu se uita la ea.
Rugămințile n-au avut niciun efect, iar argumentele, nici atât. Fata își amintește foarte clar că a simțit că nu mai are stare, că ceva o face să nu mai poată sta locului și că s-a ridicat brusc. A apucat strâns spătarul scaunului cu amândouă mâinile. Treci în camera ta și termină cu prostiile astea, a auzit, apoi a urmat izbitura. Nu știa că are atâta forță încât să rupă piciorul unui scaun.
I-a lăsat pe toți acolo, să se uite la scaunul rupt sau la farfuria goală sau la pereți și a plecat în camera ei. A trântit ușa, dar o ușă închisă nu poate opri chiar tot. Nu-ți bați tu joc de munca mea și a lu’ maică-ta, futu-ți grijania mă-tii de fată. Și ușa s-a izbit de perete sau a știut să se ferească la timp, nu ca ea. Se așezase pe pat și nu a mai apucat să facă vreo mișcare. Tatăl s-a repezit și a apucat-o de gât. Fata s-a lăsat pe spate, ce prostie, nu mai putea respira, darămite să strige după ajutor.
Mama o privește fără să clipească. Înfățișarea ei o sperie. Parcă nu e mama mea, se gândește fata, și continuă, ce, să nu-mi spui că nu așa s-a întâmplat, erai acolo, te uitai și nu ziceai nimic.
Mama stă la fel de nemișcată, la fel de mută. Fata își amintește acum nenumărate alte dăți în care mama ei a stat și n-a spus nimic. Curios, nici tatăl ei nu zice nimic. De la fratele ei nu se așteaptă să spună ceva, el asistă la toate astea din întâmplare, din greșeală mai exact, n-ar fi trebuit să fie de față, ar fi trebuit să iasă cu băieții în seara asta, dar au lăsat-o pe mâine, într-adevăr, o mare greșeală.
Eram acolo? Unde eram? La tine în cameră sau în bucătărie?
Contează, mamă? Nu mai știu, a fost acum, cât aveam, vreo nouă-zece ani, ce poate face o fată de zece ani în fața unui bărbat de 100 de kile? Tu ce-ai face dacă ți-ar pune cineva mâna în gât? Când nici nu te aștepți? Și mai ales de la cine?
Se înserează, nu au apucat să aprindă luminile. Și deasupra mesei s-a lăsat întunericul.
Ai dreptate, chiar nu mai contează dacă eram la masă sau nu. Puteam fi oriunde în casa asta. Puteam să fiu pe budă sau în curul gol în dormitor. Tu chiar crezi că aș fi stat fără să fac nimic? Să las pe cineva să-mi omoare copilul?
N-am zis că voia să mă omoare. Fata vrea să se uite la mama ei, dar încă mai are de adunat niște firimituri de pâine de pe fața de masă.
Nu contează, înțelegi? Nu contează. Să pună mâna pe ea. Să o împingă, să o lovească, să o strângă de gât. Orice i-ar fi făcut copilului meu. Orice, pricepi? Că e tatăl tău? Nici asta nu contează. Uită-te la mine și spune-mi, așa cum mă știi tu pe mine, aș fi stat și m-aș fi uitat? Aș fi stat și mi-aș fi astupat urechile, să nu aud cum strigi, cum dați și unul, și altul cu ușile de perete? Nu contează dacă a durat zece minute sau zece secunde. În secundele alea aș fi ajuns și m-aș fi băgat între voi. M-aș fi băgat și între tine și tatăl tău, băiete, auzi? se întoarce ea către fiul care stă adunat peste farfurie. Dacă tata ar fi făcut așa ceva, că e ceva foarte grav ce spui tu acuma, dacă ar fi făcut o asemenea chestie, oare nu ar fi făcut și altele, mai puțin grave? Că nu se ajunge la o grozăvie din asta uite-așa, cum ai bate din palme, aici ajungi după ce ai făcut chestii mai mărunte sau le-ai mai făcut și cu alții. Când l-ați văzut voi pe tatăl vostru agresiv? Când? Că mai bagă în pizda mă-sii pe câte unul și-l scoate de nu știu câte ori când e nervos, asta da. Că mai zice de dumnezei și de maica precistă din când în când, rar, să ne fie clar, și voi știți asta, e adevărat. Când a dat el să rupă vreun scaun? Cum ai făcut tu, domnișoară? Când a spart el vreo oglindă? Când s-a tăiat el cu lama? Când a urlat de au auzit toți vecinii? Și încă noaptea? Și nu o dată? Aud?
Mama termină prima de mâncat, ca de obicei. Își ia farfuria și se ridică. Se apleacă după șervetul căzut lângă masă, iar scaunul se răstoarnă peste trandafirul japonez și-i rupe câteva flori abia apărute.
Nu-i nimic, lasă-mă pe mine, și fata îi ia farfuria din mână. Fiul aranjează scaunul. Tatăl se ridică și el și aprinde lumina. Mama a luat cele câteva crenguțe rupte și le-a pus într-un pahar cu apă pe care îl așază în mijlocul mesei. Cine vrea ceva dulce? întreabă ea. Ce ai făcut bun? vrea să știe tatăl.
Fata îi privește pe rând. Da, ar putea fi un moment bun, se gândește în timp ce pune pe masă farfuriile pentru desert. Sau, cine știe, poate apare o ocazie mai bună.
