Povestire scrisă de Mihaela Bunea, aleasă de George C. Dumitru la Creative Writing Sundays, pe 30 noiembrie 2025, la tema: „despre schimbare”.
Te numești Pembisa Osman și îți urăști numele. Ți-e rușine cu el.
Te trec valuri de căldură la gândul cum râdeau copiii de tine, în anii de școală. Strigau după tine tătăroaica pembisica. Câteodată și rozulica. Dar tu ești doar pe jumătate tătăroaică. Și nici nu-ți place rozul. Nu mai știi cine a zis în clasă că Pembisa înseamnă în turcește roz. Și asta a fost. Așa ai rămas: Pembisica rozulica.
Maică-ta ți-a pus numele, după o bunică de-a ei. Îi plăcuse cum suna, când erai mică îți spunea mereu că ai un nume de poveste. Un timp ai crezut-o. Te alinta cu el în momentele ei de tandrețe. O auzeai că venea acasă și te striga veselă Pembi… Pembisilica, hai la mami, să vezi ce ți-am adus. Avea un măr sau câteva smochine, pe care le aduna de pe stradă. Ce conta de unde le avea? Erau culese pentru tine. Uneori avea și o ciocolată cu rom. Pe care o urai. Gustul ăla de rom îți făcea silă.
Mirosea mereu ciudat când venea din barul unde lucra. Spunea că miroase a țigări. Abia când ai mai crescut, ai aflat că așa miroase votca. Atunci nu știai cât bea. O vedeai cum trecea de la stare la alta, râdea, plângea, visa, se jelea. Credeai că așa sunt toate mamele. Din cauza copiilor. Asta pentru că din când în când urla că tu ești de vină pentru viața ei de căcat. Așa că te-ai hotărât că tu nu o să ai copii.
Mereu ai avut-o doar pe ea. Părinții tăi se mutaseră în Mangalia după ce mama ta rămăsese gravidă. Taică-tău zisese că o să le meargă mai bine acolo, că-și găsesc mai ușor de lucru decât în satul lor din Dobrogea. Dar el și-a găsit mai ușor de muncă în Spania. Unde probabil se găseau mai ușor și familii fericite. A plecat când aveai un an. A vrut să muncească pe afară și dus a fost. Nu ați mai știut nimic de el câțiva ani. Ați aflat apoi, că avea o altă familie pe acolo. Cu maică-ta nu vrusese să se căsătorească.
Așa că ați rămas voi două. Te-ai obișnuit să stai singură cât ea era la muncă. Lucra în diverse localuri pe malul mării, de unde venea mereu amețită. Apoi continua acasă. Uneori mai venea cu câte un bărbat. Un prieten, ți-l prezenta. Se hlizeau în bucătărie, apoi în dormitor, îi auzeai din patul tău unde încercai să dormi. Dar mereu se termina prost. Cu ceartă și scandal. Ai fi vrut să-i găsești scuze, dar ea era mereu de vină. Atunci când bea, le făcea scandal. Cine să o suporte așa? Doar tu o iubeai cu adevărat. Era singura familie pe care o aveai.
Când erai mică, credeai că îți poți schimba numele la optsprezece ani, așa că ai așteptat ani în sir momentul ăla. Visai că ai putea fi o Laura, sau o Raluca. Sau și mai și, o Diana. Altfel ar suna Diana Osman, nu? Până când ai împlinit optsprezece ani ai uitat de asta. Și ai continuat să-ți urăști numele.
Ești Pembisa, ai origini tătărești și nu-ți plac rochiile albastre. Ai avut-o odată una de mătase, primită de la o vecină. Până atunci nu avusesei niciodată ceva atât de frumos, parcă tot cerul era adunat în rochia aia. Într-o zi când te-ai întors de la școală, maică-ta era îmbrăcată cu ea. Uite, Pembi ce bine îmi stă, chiar dacă mi-e cam scurtă. Pot s-o port eu azi, mă duc la petrecere. Ai văzut negru în fața ochilor și ai început să urli la ea, că rochia aia ce tot ce ai tu mai frumos, de ce vrea să ți-o ia și pe aia. A rămas șocată de strigătele tale, și a dat-o jos… iartă-mă Pembi, iart-o pe mami ta proastă… și apoi a plecat și nu s-a întors până dimineață. Ai plâns toată noaptea cu rochia în brațe. Nu aia era ce aveai mai frumos, ci maică-ta. De ce n-ai putut să i-o dai s-o poarte o dată?
Ești încă fetiță dar faci mâncare în fiecare zi. Altfel nu mănânci. Te-ai hotărât că te poți descurca singură după ce maică-ta a uitat zile la rând mâncare pe foc și a umplut cu fum bucătăria și tot blocul. Punea să fiarbă ciorbă pe aragaj, apoi bea. Și bea. Și bea. Și uita de tot în jur. O dată au venit și pompierii, se speriase vecina de la parter că luase foc ceva.
Trăiești lângă mare dar nu ai reușit niciodată să-i simți frumusețea. Vara nu-ți place deloc să mergi la plajă. Ești dintotdeauna o sfrijită, numai oase, parcă-ți lipsește mereu carnea. Iarna nici nu te uiți la mare, griurile ei te apăsă pe retină. Adevărul este că nu ai văzut niciodată culori. De când erai fetiță.
Odată ai văzut un cer portocaliu. Când ai terminat liceul și ai scăpat de școală. Ai vrut mereu să pleci de acolo. Să vezi lumea. Culorile. Dar ești tot în orașul acesta învechit.
Ești Pembisa Osman și urăști alcoolul. Când ai împlinit cincisprezece ani, mama ta a venit cu o sticlă de rom acasă. Acum bem fetițo. Bei cu mine. Vreau să-ți arăt io ce bine e. Ați dat noroc și paharul pe gât. Și apoi ai simțit căldura aia care-ți urca din stomac spre gât, pe obraji și prin brațe, ajungând în vârful fiecărui deget, pornind înapoi spre picioare, trecând prin burtă și coapse, prelingându-se prin genunchi și amortindu-ți gleznele. Și râsul âla, hohotele ălea din miezul fiiței tale, și veselia mamei tale, brațele ei strângându-te în îmbrățișări. Ea iubindu-te. Pierderea sinelui pe care nu o cunoșteai, abandonul realității. Și apoi voma, râuri de voma, șuvoaie întregi nesfârșite.
Ți-a fost rău trei zile. Atunci ai zis că nu mai pui gura pe alcool niciodată.
Ai șaisprezece ani și ți-e rușine cu mama ta. Prima oară când te-ai făcut că nu o vezi, a fost în parcul de pe faleză. Erai la o întâlnire cu un băiat, coleg de liceu, îl plăceai și erai bucuroasă că te invitase la film. Apoi a propus să vă plimbați pe malul mării. Ai zărit-o de când ai intrat în parc, întinsă pe o bancă. Te-a văzut când te-ai apropiat de ea și a mormăit ceva ce doar tu ai înțeles: pembi, pembi… Era pișată pe ea și avea părul vâlvoi, încâlcit și murdar. Ai înghețat, ți-ai ferit privirea de el și l-ai strâns mai tare de mână. Hai să ne luăm o înghețată, i-ai șoptit și ai grăbit pasul. Nu te-ai uitat înapoi. Ea oricum nu-și mai amintea nimic după beție. Dar tu îți aminteai tot. După ce el te-a condus acasă și v-ați sărutat după bloc, te-ai prefăcut că urci în apartament. Ai așteptat să plece și te-ai dus în fugă spre parc, unde ea dormea pe bancă. Te-ai chinuit s-o trezești și s-o ridici în picioare. Ai adus-o cu greu acasă, după ce se oprea și se sprijinea de fiecare gard, șoptindu-i cuvinte drăgăstoase și strângând-o în brațe.
Ai adormit plângând în noaptea aceea.
A doua oară când nu ai vrut s-o vezi, a fost într-o noapte de Revelion. Erai la un chef cu prietenii într-un bar și ați ieșit la miezul nopții pe stradă. Cineva a arătat înspre o femeie și un bărbat, care se clătinau, râdeau și beau amândoi dintr-o sticlă de șampanie. Aia nu e mă-ta, Pembisa, uite acolo! Ai simțit că te scurgi pe asfalt și ți-a venit să vomiți. Nu, ea e plecată din oraș… și a venit numărătoarea de la doisprezece noaptea, toți râdeau, beau și se pupau. Tu aveai ochii în lacrimi, ai aruncat paharul de șampanie pe jos și ai scuipat pe el.
Ești Pembisa, ai douăzeci și șase de ani și azi ai îngropat-o pe maică-ta.
Ajungi acasă de la cimitir, te pui la masa din bucatărie și începi să plângi.
Iei un pahar și-ți torni din sticla de vodcă de pe masă. Îl dai pe gât. În sfârșit, nu mai ești singură. Ai căldură.
