Povestire scrisă de Bogdan Macarie, aleasă de Diana Geacăr la Creative Writing Sundays, pe 16 noiembrie 2025, la tema: „o proză despre o bântuire / sau o proză cu un personaj non-uman / sau o proză despre un personaj care descoperă că cel mai mare coșmar al său e anulat de altul”.
Prin aerul rece din autobuz plutește un miros de tocană și rășină de brad. În geamul întunecat, peste care alunecă beculețele înșirate afară pe stâlpi, îmi văd capul lung terminat cu un bot lăbărțat, zgarda presărată cu reni în salturi elastice și pe Stăpân sforăind alături pe un scaun, cu capul în piept. Aburul cald care îi iese pe nas îmi amintește de friptura așezată pe masă, în sufragerie, pe care Stăpânul o s-o împartă cu mine diseară. Pe culoarul îngust oamenii se perindă înainte și înapoi cu plasele lor grele și fețele ascunse în gulerele hainelor groase. Unii se opresc scurt, se salută, își zic „Crăciun fericit” și trec mai departe.
— Ce cățel cuminte! zice o bătrână postată alături, în picioare, și se apleacă deasupra mea să mă mângâie. Scoate pe nas un abur parfumat care miroase a stafide. Mâna ei aspră îmi străbate blana de pe spate și, ca să-i mulțumesc, latru și mă ridic cât sunt de lung cu lăbuțele abia atingându-i genunchii.
— Tati, tati, se aude o voce subțire, uite cățelul!
Întorc capul spre un bărbat cu geacă roșie care stă ceva mai încolo așezat și el pe un scaun. Ține pe genunchi o fetiță cu părul ciufulit care strânge la piept o păpușă galbenă, cu un singur ochi.
— Tati, vreau cățelul ăla, mi-l iei?
— Sigur, puiu’ lu’ tata, sigur, spune omul rânjind pe sub mustață și își șterge nasul umed și roșu cu dosul palmei. Apoi se ridică, așează copilul pe scaun și se îndreaptă spre Stăpân.
— Auzi, nene, zice, e de vânzare câinele ăsta?
Stăpânul însă sforăie mai departe și nu-l aude. Omul îl apucă de umeri și îl zgâlțâie. Stăpânul tresare și întoarce ochii cât cepele înspre bărbatul cu geacă roșie.
— E de vânzare câinele? repetă omul arătând spre mine care stau în fund pe podeaua rece și îi privesc. Aburii care îi ies pe gură sunt verzi și miros a caltaboș.
— De vânzare? întreabă Stăpânul.
— Da, fata mea vrea câinele ăsta de Crăciun, cât ceri pe el?
— Cum adică?
— Așa cum auzi. Vreau să ți-l cumpăr.
— Cum să ți-l vând? Că doar el îmi mai bucură bătrânețea, atât.
— Îți plătesc cât vrei, zice omul și își strecoară mâna la piept, prin despicătura gecii.
— N-am treabă, zice stăpânul scuturând din cap, nu-l vând.
— Îți iei altu’ cu banii ăștia.
— Ține-ți banii, omule, îi iei copilului alt câine, să-l crească de când e mic.
— Dar eu p-ăsta îl vreau! zbiară fata.
— Auzi, nene, faci copilu să plângă, strigă o femeie prin fularul înfășurat în jurul gurii. Dă-i câinele și gata.
— Fata pe ăsta-l vrea, spune omul cu geacă roșie. De ce vrei scandal?
Autobuzul încetinește. De afară răsună hohotele unor moși crăciuni agățați de panouri, lumina lor risipește întunericul străzii și se revarsă prin tot autobuzul. Mugetele mașinilor inund strada.
— Nu știu ce mă fac fără el, zău că nu știu, spune Stăpânul și se ridică de pe scaun când autobuzul oprește.
— Faci bucurie la un copil, bă, ce dracu’ ești rău așa?
Stăpânul îl privește o clipă și scutură din cap. Mă apucă de zgardă și se îndreaptă spre ușile care pufăie și se deschid. Ieșim în stradă. Traversăm pe lângă mașinile oprite la semaforul verde și ne îndreptam spre supermarket. Stăpânul vine mereu aici să luăm de mâncare, uneori și pentru oasele de cauciuc care scârțâie. În fața noastră se cască ușile mari dincolo de care văd coridoarele ticsite cu oameni. O forfotă de cărucioare și haine care fâlfâie grăbite. Stăpânul găsește un cărucior și mă așează înăuntru pe grătarul rece. Oamenii trec pe lângă noi, sunt grăbiți și vorbesc tare. Unii duc pachete colorate în brațe și râd. Când ușile magazinului se deschid, vântul le umflă gecile descheiate și părul. Ne strecurăm printre bătrânii adunați în fața unei brutării din care răzbate miros de pâine caldă și de covrigi. Mă împinge până la raionul cu fructe.
—N-a mai rămas mare lucru’, zice, contemplând lăzile de lemn pe fundul cărora se mai găsesc câteva mere sau portocale. Rafturile, în mare parte goale, se înșiră ca niște schelete prin magazin. Doi bătrâni se ceartă undeva pentru o sticlă de lapte.
—Am un nepoțel acasă și n-am ce să-i dau, strigă unul.
—A, da? Eu am doi, îi răspunde celălalt smucind sticla.
Câteva bătrâne își izbesc cărucioarele pe culoar.
—Ai luat ultima pungă de cartofi, nenorocito!
—Ai luat ultima chiflă, scroafo!
Un copil cu fața plină de ciocolată stă în fund printre caserolele cu salată de boeuf care umplu până sus căruciorul.
—Hai, zice Stăpânul, poate mai găsim ceva la decorațiuni.
Dar nici aici n-a mai rămas mare lucru. O căsuță cu hornul roșu prin ferestrele căreia pâlpâie timid un bec, un om de zăpadă crăpat și câteva globuri sparte. La standul cu brazi gata împachetați a mai rămas doar unul. E subțire și înfășurat în plasă. Stăpânul îl scoate din suportul de plastic și îl așează în cărucior, lângă mine.
Atunci simt că cineva mă trage de coadă.
— Cățelul meu! se aude iarăși vocea subțire pe care o recunosc imediat.
Îmi întorc capul și mârâi când dau cu ochii de fetița cu părul ciufulit din autobuz. Copilul stă aplecat peste cărucior, s-a agățat cu mânuța ei grasă de coada mea și mă trage cu toată forța. În cealaltă mână ține păpușa galbenă cu capul în jos.
— Dă-i drumul, spune Stăpânul, lasă-mi câinele în pace!
— Cățelul meeeeu! Strigă fetița trăgându-mă tot mai tare de coadă.
Dar nu mai suport. Coada a început să mă doară. Mă reped spre mâna ei și o mușc. Copilul își trage mâna și o privește un timp, până când niște puncte albe îi cresc pe piele și sângele îi țâșnește din fiecare. Apoi începe să plângă. Păpușa galbenă zace pe gresie. Din capul ei în formă de pară nasturele-ochi atârnă în capătul unui fir de ață.
Părintele apare de undeva din spatele rafturilor cu mâncare pentru câini. Duce cu el o plasă transparentă prin care se văd câteva globuri și niște beteală verde. E aprins în obraji și are nasul roșu ca un ren.
— Ți-ai pus javra să-mi muște copilu, da? Bagă mâna în plasă și scoate o stea albastră cu capetele ascuțite. Lasă că te învăț eu minte. Și se repede cu tăișul lucind înspre capul Stăpânului. Atunci latru și încerc să sar din cărucior.
— Marș, strigă omul, marș, fir-ai a dracu’ de javră!
Stăpânul apucă mânerul căruciorului și într-o clipă o luăm din loc. Mă trezesc alunecând pe culoarul îngust. Roțile zornăie pe gresie. Stăpânul e roșu la față, arată ca un Moș Crăciun gata să decoleze cu sania. Când ajungem la standul cu pește congelat căruciorul virează la dreapta.
—Stai bine? mă întreabă Stăpânul, și eu încuviințez cu un lătrat.
Căruciorul se îndreaptă în viteză spre ieșire și, tocmai atunci, ne iese în față Geacă-Roșie. Are în mână o lopată și mâinile lui s-au încleștat pe coada de lemn. Stăpânul întoarce căruciorul dar nu apucă să schimbe direcția. Izbește în plin un frigider gol. Geacă-Roșie se repede înspre noi cu lopata deasupra capului și despică aerul. Lopata cade înspre capul Stăpânului și el se ferește căzând peste niște rafturi goale care se dărâmă peste el. Atunci limba lopeții îl nimerește pe Stăpân în genunchi. Când urletul lui îmi izbește urechile, sar din cărucior și mă năpustesc înspre mâna în care Geacă-Roșie ține lopata. Îmi înfig colții prin mânecă până dau de carne. Gustul sărat de sânge mi se împrăștie prin gură. Geacă-Roșie se smucește mârâind ca o fiară sălbatică. Își mută lopata în mâna liberă și mă lovește în cap. Cad pe o parte și încerc să-mi mișc picioarele din spate, dar ele nu mă ascultă. Încerc să latru dar nu mai ies decât niște schelălăieli jalnice.
—Nația mă-tii de javră, strigă, și aruncă lopata cât colo. Vii cu mine acasă.
Se întinde spre mine, dar atunci căruciorul îl lovește în spate și îl culcă la podea. Stăpânul împinge roțile peste pieptul și peste fața lui de câteva ori până când Geacă-Roșie nu se mai opune, își lasă mâinile să cadă în lături și rămâne cu capul pe spate, cu sângele țâșnindu-i din nas și din crestăturile adânci care îi străbat fața. Stăpânul se apleacă și mă ia în brațe. Mă așează în cărucior, lângă brad, și ne îndreptăm spre ieșire.
În autobuz stăpânul nu găsește niciun loc liber și se așează pe jos. Îi stau alături și el mă mângâie pe cap. Câțiva oameni se întorc și îl privesc.
—S-a îmbătat ca un porc, zice o femeie și își acoperă gura cu mâna fiindcă o bufnește râsul.
Așa cum arată acum, bradul înfășurat în plasă seamănă cu un cârnat mare pe băț. Mă gândesc că n-o să-l mai văd cum umple sufrageria noastră micuță cu ramurile pline de ace, cum n-o să mai văd nici bucata suculentă de vită din care se ridică un abur încâlcit și pe care Stăpânul n-o s-o mai împartă cu mine. Afară a început să ningă și fulgii se topesc și se scurg pe sticlă. Când autobuzul prinde viteză, becurile înșirate afară pe stâlpi se întind peste geamuri ca o pastă galbenă, uniformă. Mă așez cu botul pe genunchii lui și închid ochii. Stăpânul miroase a beznă.
